Nu sunt în stare să fac poze – Domului din Köln, în nici un caz! Nu mi-a ieşit decât flapsul de mai sus, indiferent cât m-am învârtit şi m-am sucit prin piaţa aia maaare, maaaare de tot, în căutarea unui unghi convenabil. N-a ieşit şi pace!
Domul din Köln ne învaţă multe lucruri. Vorbim despre un monument extrem de întins în timp şi în spaţiu – vreau să spun că Domul a tot fost construit (cu ceva pauze, ce-i drept) din 1248 până în 1880, ceea ce înseamnă că vorbim de acribia menţinerii unui scop preţ de 632 de ani. Domul din Köln este într-atât de năprasnic de impactos încât este singurul loc în care am înţeles ce înseamnă acrofobia – am simţit-o pe când urcam în apexul turlei de sud, şi am simţit-o mai cumplit decât de pe marginea oricărei prăpăstii pe care am ajuns pe vremea când nu lipseam de pe munte în nici un week-end.
Cu ocazia acrofobiei, însă, stupefacţie! – constat că nu suntem singura naţiune manelizată! Sus de tot, pe coridoare, aşteptau nenumărate grafitti-uri, semn că nici Germania şi nici Occidentalia, în general, nu scapă demonului gospodăresc al mârlăniei sans frontières… Mă rog! Undeva în Grecia, chiar şi lord Byron a simţit nevoia să-şi scrijelească numele, pe piedestalul unei coloane greceşti.
În fine… Povestea clopotelor catedralei din Köln are, şi ea, tâlcul ei: văzând că nu se mai termină treaba odată, Kaiserul Willy the First a avut amabilitatea de a oferi bronzul tunurilor capturate de la francezi în 1870 – 1871 (Sedan, Communa dei Pariggi etc.) ca să se toarne clopotele cu pricina. În 1918 însă, unul dintre clopote, Kaiserglocke pre numele lui, a fost dat jos din clopotniţă, redevenind, la loc, tun tocmai bun de folosit pe frontul de vest, cel pe care nu era nimic nou, semn că din pământ venim, în pământ ne întoarcem, Amen! Şi, pentru că tot nu mai era nimic de făcut pe frontul de vest, a urmat întâlnirea din vagonul de tren de la Compiègne, după care a urmat un furor theutonicus ţinut sub obroc cam 21 de ani.
După care…
După care, faptele intră pe un făgaş relativ cunoscut. Când americanii au ajuns cu Shermanurile la Köln, aduşi de peste ocean tocmai de acel furor, au avut plăcerea de a bombarda Domul care a încasat 76 de lovituri directe de obuz, ceea ce a fost poate puţin cam mult pentru simbolul unui oraş care nu a îmbrăţişat niciodată nazismul cu ardoare. Şi, cum era să îmbrăţişeze Cologne nazismul, care Cologne are tradiţii catolice străvechi, în timp ce nazismul avea o problemă de fond cu biserica catolică: printre altele, la un moment dat s-a pus chiar problema ridicării Papei en titre şi deportarea sa la loc sigur. Deh! – sângele apă nu se face, iar Germania a avut mereu un mare conflict cu Papalitatea: cine, pe cine pune şef? Papa îl unge pe Sfântul Împărat, sau Împăratul este cel care appoints the Pope, chestie care s-a tot jucat, cu suişuri şi coborâşuri (v. Canossa, de exemplu), încă de prin secolul X…
Cum-necum, Catedrala a fost izbită nemilos dar, cu toate astea, nu s-a prăbuşit. Şi, pentru că tot vorbeam de grafitti-urile din vreme de pace, cicatricile bombardamentului au schilodit oraşul şi Domul sub forma unui uriaş grafitto marţial. Războiul, oh da, războiul fusese pierdut, dar Domul, teribil de antientropic, riguros şi contaminant, persistase.
Habar n-am dacă în 1995 văzusem imaginile Domului de mai mult de 4-5 ori. Parcă le văzusem în tonuri alb-negru pe care mintea mea le conservase în linii vagi, neclare, obligatoriu proiectate pe un cer plumburiu – era o minte teribil de germanofobă pe vremea aia… Cu toate acestea, deşi imaginea îmi era extrem de nesigură şi deşi eram teribil de germanofob (ce prostie!), nu ştiu cum de s-a făcut dar n-am avut nici o dificultate în a folosi Domul pe post de simbol al persistenţei europene într-un text intitulat Poker în Valhalla.
De parcă Domul, necunoscut, incert pentru mine şi distant, îşi făcuse loc în mintea mea, insidios precum tătarii din deşertul lui Buzzatti. De parcă n-aveam cum să-l ignor, chiar neştiindu-l.
Şi acum îmi pare rău că în acel text, Domul din Köln era dominat de minaretele cu mult mai înalte ale moscheii unui Soliman care, iată, se naşte din ce în ce mai des – nu-mi pare rău din cauză că Soliman se naşte mult mai uşor (Inch’Allah!), dar îmi pare rău că, furat de-o imagine, am condensat cei 632 de ani de efort într-o metaforă care îmi ridică acum prea multe întrebări.
Oare câte simboluri eşti liber să jertfeşti pe altarul unei mult prea egoiste metafore?
Wellcome back! Era timpul dom doctor. Ca lipsesti unei parti a iubitorilor matale. Pe bune!
sar’na, dan!
hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii … ce surpriza deosebit de frumoasa 😀
recunosc ca am rasfoit textul doar – promit insa sa il citesc in amanutele sale atat de bogate ( cum suntem obisnuiti de la tine)
da ! doooommmm-ul nostru – este cu mult mai mult decat un simbol ! de jur imprejur are loc viata extrem de colorata ! restauratul este o doar o componenta ( constanta ) al acestui MONUMENT – care – culmea nu-i asa ? nu a cazut VICTIMA a razbelului ! am un catalog publicat de greven care cantareste 3 kg . este inceputul trecutul si prezentul acestei bucati de cultura !
daca l-ai vazut in anul acesta stii desigur cat de mult a fost schimbata intraga zona . platoul in jurul dooommm-ului si al garii – care este astazi in comparatie cu anii trecuti un soi de mall EXPANDAT ..
TREPTELE sunt celebre si un soi de viata/contact / atractie turistica !
ma rog suuunt multe de spus …
p.s. totusi ai revenit fara explicatiile de rigoare care se cer ceva mai detaliate … este oarecum .. mrrrrr… acceptabil ! insa destul de greu de digerat !
p.p.s. vorbim noi despre arta si comorile domului 😆
au in spate un atelier urias cu cei mai de seama restauratori ! daca te cunosti umpic p-acolo poti sa participi chiar si la actiuni atat de fragile ale restauratorilor cu obiecte de valoare inestimabila 🙂
( p.s. si turambar a avut acum cateva zile un articol despre köln atat de bogat in detalii incat mi-a facut o placere deosebita 🙂 )
eu cred ca suntem nesatui de viata tocmai pentru ca ne trezim cu intrebari la frumoasele noastre metafore, care devin astfel fluide, deschise schimbarii, devenirii.
si noi cu ele.
fa simbolurile ofrande pe altar si ai rezolvat dilema.
ah, n-am stat decat o zi la koln si, cu exceptia unui gulasch magnific pe malul rinului, in rest nu prea m-am invartit decat la dom.
si cu toate astea, emma, n-am dat peste atelierul restauratorilor, chestie pentru care te fac vinovata pe deplin 🙂
aaaa 😈 paaaai te bat zob atunci
😆 dar muzeele ( sau muzeurile ? 🙄 ) din preajma ? dar filarmoni(c)a nostra ? obiect de prestigiu ?
p.s. carevasazica ai fost germanofob ? ha , na klar 😆
p.p.s. kölneru` de rand isi iubeste libertatea mai presus de orice . coloratura . “pluraritatea” dincolo de “politicul /instigatorul” de astazi . mai dispretuieste el ba una ba alta – stie insa ca .. vitalitatea acestui “bastion” are un PRET care se numeste TOLERANTA 🙂
p.p.p.s asta cu manelizarea stii cum este – in jenere – turistii astia sunt loviti adesea de micutzul zburator AMOR cu sageata drept un inima – si fac nazbatii care nu stiu sigur daca au de-a face cu “civilizatul” neaparat 🙂
——– si in privinta institutiei catolice dominante – ei bine -, da ! noi pledam pe aceste plaiuri in favoarea unui dialog “ecumenic” ! nimic nu este mai rau decat sa ramai in carapacea ta – incapatzanat – si sa incerci sa perpetuezi o traditie stupida in acest secol !
aaa… ai descoperit moderatul …vezi ? 😆 😆
domne, treaba cu graffiti mă scoate şi pe mine din absolut toţi pepenii. mă refer la graffiti alea clasice, colorate, scrise pe orice suprafaţă la îndemână. cânde mergi cu trenul, mai ales, îţi sar în ochi. am văzut şi în Germania şi în Elveţia, puzderie.
io pe ăştia, dacă i-aş prinde, i-aş pune la juma de an community service (printre altele, să şteargă graffitiurile lor şi ale altora). unii zic că e o formă de artă – artă my ass.
mda, emma, cam ai direptate cu alea-alea.
tapire, cre’ca grafitiurile merge doar pe vagoanele vechi de metrou 🙂
neah, nici acolo, sa nu le vad. sa-si faca frate muzeu, expozitii in aer liber, tot ce vor, chiar si asa fara sa fie mainstream, da’ sa nu ma forteze sa le vad mazgalelile pe peste tot.
pa vagoanele vechi de metrou mai bine sa aduca o trupa de puradei de gradinita sa deseneze stick-men si printese cu par mov
da’ povesti nu mai spui?
tot descopar din cele vechi, dar m-as bucura si de mai noi.
Superb articolul, superbe amintirile pe care mi le trezeste. Am fost o singura zi in Koeln, in tineretile mele studentesti, pe la sfarsitul anilor ’90, cand mersul prin strainataturi nu era atat de banal ca azi, si m-a impresionat mult. Atat de mult incat mai ca nu m-as fi dat dusa de acolo daca nu-mi expira viza a doua zi…
Despre graffiti prin Germania si Elvetia: experienta multor ani a aratat ca fenomenul nu poate fi stopat prin amenzi si munca in folosul comunitatii (parerea mea e ca faptul ca era un act un pic pedepsit a facut ca multi tineri sa inceapa sa dea cu vopsele pe ziduri). Tinand cont de libertatea de expresie care se vrea neingradita aici si de catalogarea ca ‘street art’ a fenomenului, orasele si comunele nu prea au avut de ales si ca sa supravegheze si sa disciplineze ‘arta’ au pus la dispozitia ‘artistilor’ suprafete de exprimare. Eu eram foarte pornita impotriva grafitiurilor cand am venit aici. Frumos e cand e dat cu var si ordonat (ca doar de asta am venit in Germania)! DAR langa caminul in care am petrecut niste ani de studentie minunati era un pasaj care fusese dat in grija artistilor. Si cu timpul m-am obisnuit sa ii vad -zi si noapte, iarna sau vara- stand si lucrand, chiar muncind. Intre timp unele mi se par chiar reusite. Oricum reusesc sa invioreze cate un pasaj mohorat sau un cartier uitat de lume.
Graffitiurile sau urmele lasate pe monumente istorice sunt cu totul si cu totul alta poveste.
eu cred ca graffiti este un act de rebeliune . al unui esec social . adolescentii acestia au origini in precariatul societatii . sunt marginalizati si nu reusesc sa obtina o legatura directa in viata sociala . forma asta de “arta” le ofera posibilitatea sa se exprime cam asa : priviti ce talente suntem noi ! si de multe ori este chiar adevarat ca sunt extrem de talentati . in urma cu multi ani erau permise aceste forme de exprimare artistica pe platoul dom-ului . nici nu imi venea sa cred ca exista atat de multa ratare sociala cu niste capacitati artistice demne de cizelat / schlefuit in niste institutii de arta .
doar ca .. asa cum bine se spune .. graffiti nu este un delict cavaleresc si trebuie pedepsit . dar cum ? exact asa cum fac unii dintre cei mai sociali judecatori . e de prisos sa ii inchizi . vor deveni niste criminali . si de amendat este inutil ca sunt foarte saraci – daca se gasesc la periferie . obligat la munca in slujba sociala este pentru o parte din acestia tineri declasati un probabil nou inceput ( si obligati sa isi faca o scoala /meserie ) . astfel le trezesti constiinta intre a alege ce e bine si ce e rau si mai ales a constientiza cand nu e bine si deci e rau .
dar ma rog .. stim cu totii ca metode de preventie si educatie exista ( in occident fireste ) insa nu toti pot sa fie salvati – de ei insisi ..
off-topic: ti-am citit “Epidemia” in antologia Millenium, este ex-ce-lenta! felicitari, este cel mai tare text al tau pe care l-am citit pana acum (evident, e vina mea, am citit foarte putine)
libertatea asta de expresie, până unde poate merge? – e o vorbă, libertatea ta merge doar atât de departe cât libertatea celorlalti din jur. nu mai departe.
de acord ! mai ales cand o spui tu care ai trait in america si ai avut pozitie sau mai curand un suport pedagogic ! ei bine , atunci stim desigur ca nu toti cunoastem granitele responsabilitatii si setul de obligatii sociale . de aici si controversa care contureaza norma de resocializarea si reeducarea
si .. dupa cum bine ai observat in u.s.a. inchisorile doldora nu sunt un raspuns satisfacator la “fenomenele” deviante ale unei societati “departajate” intre saracie si bogatie . prima favorabila criminalitati cea de(a) doua sustinatoare indirecta a primei ! deci: pedeapsa draconica si corectarea acestor devatii sociale .. nu vor avea o sansa uriasa !
*o pozitie
* criminalitatii
*deviatii sociale
v-am ascultat la radio dimineata , da… intradevar sistemul sanitar este in impas ,oare va fi salvat cu 15,5% pe doua luni ? oare de ce sunteti singurul care are curajul sa vorbeasca?Tot respectul domnule doctor.
Sarbatori frumoase draga Florin .. tie si familiei tale 🙂
In plus .. pentru anul care urmeaza iti doresc ca toate initiativele / proiectele tale care sunt legate de domeniul sanatatii sa fie incoronate de succes 🙂
( de fapt .. si legat de acest subiect .. doresc acest lucru si celorlalti medici angajati si pasionati idealurilor comune 🙂 )
( sa nu-l uiti pe “fleming” ala cu penicilina 😀 adica .. povestea .. ambitia .. presiunea .. dezamagirea .. concursul de imprejurari si .. mai ales .. ca orice inceput isi are nu numai riscurile sale .. sacrificiile .. dar mai ales motivatia ( scopul /tzelul ) .. deci : cineva ..unul sau mai multi .. trebuie sa o faca daca nu exista alternativa 🙂 )
La domnul din Köln si aiurea, hoardele de turisti barbari sint aceleasi: Internationale. Din pacate…
Am descoperit articolul in ziar: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/880478/
Ma bucur ca sunteti bine si sper ca si micuta Haralambina e bine.
Eu va doresc Sarbatori fericite si un Craciun frumos!
Crăciun Fericit si spor în toate în 2010!
La multi ani, domnu’ doctor! 🙂
Deosebit de frumos …..
Bine ca au ajuns si acolo manelisti…semnatura noastra dealtfel…….
La multi ani! Sanatate multa si impliniri.
Fraaate e 2:36 si io citeam cat de greu este sa faci o (trista) poza unui dom cand dintr-o data…. boom! ceva pica mane de pe un raft sau nush de pe unde afara pe terasa, si ma taie pe inima :p
In fine… ceea ce vreau sa scot in evidenta este felul de se exprima a lui Sebastian. Foarte frumos si bravo pentru poza 😉