(bag mâna-n foc pentru chestia asta, pen’ că-i trăită nemijlocit de moi. scuze anticipate ziariştilor oneşti… chestia asta e dedicată colegilor lor, fripturiştii-dă-ştiri. faza e, comme d’habitude, reală!!!)
Voi aţi trăit v’o dată o criză dă hemoroizi? Doamne, e cumpliiiit! Îţi dizolvă mintea, te face să umbli năuc în căutarea nedurerii, te face să-ţi fie frică să dai pă la veceu, transpiri, devii morocănos, iar dacă ai puţin noroc, scrii Capitalu’ – cică Marx ar fi avut hemoroizi şi că d’aia a ieşit biblia comunismului cu curu’n sus.
Prin urmare, eram io în plină criză. Era iunie, acu’ v’o unşpe ani. Pă vremea aia, ieram în relaţii icstrem dă apropiate cu o ziaristă – nu spui cine. Ei, şi iată că vine iea într-o zi pă la mine şi-mi zice aşa:
– Hai, vineri, la Mamaia, la chef!
Io, cu hemoroizii. Nu prea aveam chef dă chef. Încep să fac fitze, că-s’ dă gardă, că am treabă, că cine e Mamaia etc.
Iea:
– Hai, că nu ne costă nimic! Mergem pă gratis cu trenu’, stăm trei zile la mare şi nu plătim nici casă, nici masă.
Acu’, voi ştiţi că io mi-s doctor – adică, fac parte dân specia aia dă şpagasini care vorbeşte urât cu lumea şi omoară toată ziua la pacienţi pen’ că suntem nişte proşti (proşti c’am rămas în românica…). Vroiam să spun că-s’ cam mocangiu şi că, pân urmare, am ciulit urechile la o asemenea propunere. Am mai făcut io ceva fiţe, că măcar atâta lucru învăţasem dă la doamne, da’ ieram pregătit, oricum, să zic da. (Fiţi atenţi/atente, că ăsta e singuru’ paragraf mincinos dân text, da’ dă bine la publicu’ călător.)
Poate c-o să-mi treacă hemoroizii, mi-am spus, aşa că am bătut palma pentru plecare. Singura chestia asupra căreia nu ne-am înţeles era ora plecării. Chiar n-aveam cum să părăsesc spitalul la ora prânzului, având io niscaiva treburi pân secţie: ba un dren dă pus, ba o işire dă făcut, ba dă dat ochii peste cap, chestii d’astea…
Iea:
– Hai, băh, dă-i încolo p-ăia! – ăia erau pacienţii. Că ne plăteşte şi drumu’!
– N-am cum să plec aşa dăvreme!
– Tu n-auzi că ne plăteşte şi drumu’?
– Ei, las’-că-s’ doctor şi-oi reuşi io să-mi plătesc biletu’ dă tren pân’ la Constanţa.
Zis şi făcut. Soseşte ziua dă vineri, io ies dân gardă pă la ora 3 după-amiaza şi mă duc la gară, iau bilet etc.
În tren, hemoroizii să răscoală. Da’ rău dă tot. În compartiment cu mine, o insă cam mişto. Dă fapt, era foarte mişto. Ca să fiu cinstit, m-a dat pă spate. Mă întrebam ce dracu’ să mai mă duc io la Constanţa, că pe vremea aia mi se părea că am toate drepturile dă pă pământ.
Iea să uită la mine. Se prinde ce-i în capu’ meu, da io, cu hemoroizii. Mă căzneam să nu grimasez, da’ iea crede că a punctat decisiv. Zâmbeşte. Io sunt bou cu femeile chiar şi dacă n-am hemoroizi, aşa că intru în panică. Iea mă vede şi se pregăteşte să dea cu harponu’ ăla femeiesc în inima mea, aşa că încrucişează picioarele în felul acela.
Rămân fără aer. Sunt gata să las totul baltă, numai că durerile hemoroidale mă străpung până în creier. Îmi vine să lăcrimez şi, oricum, nu mai am cum să stau pă scaun, deci ies pă culoar şi m-apuc dă fumat. Iea rămâne mască. Colţul gurii dân dreapta îi cade în jos. Ooh, o pricep, pă bune c’o pricep, drept pentru care hemoroizii m-au luat şi mai rău.
În fine. Ajung la Constanţa. Pă vremea aia, nu numa’ că n-aveam maşină, da’ nici mobil nu posedam, aşa că nu-mi amintesc cum de i-am dat de ştire împricinatei cu ce tren aveam să viu. Iea îmi tot spunea că vine după mine la gară, io nu şi nu, că iau io un taxi, că ştiu bine Constanţa (stătusem v’un an p’acolo, cât lucrasem ca medic la Navrom), numa’ să-mi zică unde să ajung.
– Ba n-o să iei nici un taxi că vin ăştia să te ia cu maşina!
Băh, să fie! Vin ăia şi mă iau cu maşina…
Şi chiar au venit. Iera o Dacie albă, cu număr scurt. Mă arunc în maşină şi abia dacă reuşesc să văd ce-i în jur din cauza analgezicelor pe care le aruncasem pă beregată cu pumnul. Vedeam Constanţa ca prin ceaţă, dă parcă ieram la un film în care jucam şi io. Picioarele împricinatei par să se lungească. Sânii i se fac puţin mai mari. Până şi ochii parcă i-ar fi mai umezi.
– Ai băut ceva?
– Noo. Am avut o gardă cam nasoală, fac io pă niznaiu’, că doar nu-mi iera nevastă să-i spun că m-au luat hemoroizii.
Acu’, despre hemoroizii ăştia. Îi luasem, ca să zic aşa, dă la Belgrad, când cu lansarea unui roman tradus în sârbă, 2484, Quirinal Ave. Îmi lansasem cartea la sârbi, în plin embargou, şi mâncasem nişte senvişuri nemaipomenite pă stradă. Aveau grătare pă stradă, la Belgrad, pă vremea aia, iar io nu rezistasem şi-mi luasem un senviş cu un uriaş ardei iute, lung cât tot senvişu’, care mă terminase pă luni dă zile, că nici la doctor nu mă dusesem, că-i ştiam prea bine şi nu ieram io omu’ care să se lase pă mână dă chirurg când mă ştiam capabil dă suferinţă.
Sunt român, ce kilu’ meu… Am răbdare şi mă pricep la tăcut. Da.
Ei, şi ajungem noi la nord dă Constanţa. Credeam că ne ducem la Mamaia numai că, deodată, Dacia o ia pă un drum lăturalnic şi mă trezesc într-o pădurice deasă. Pân pădurice, un drum desfundat. La capătul drumului, o cocioabă…
Cocioabă pă dracu! Iera ditamai proprietatea, bine pitită pântre copaci, pă malu’ dă sud al lacului Siutghiol. Un fel de hotelaş mai înăltuţ, cîteva bungălăuri pântre tufe, o piscină, două terenuri dă tenis, un cheu pentru şalupe, ohhh…
Acu’ să nu vă imaginaţi că iera ca în Thassos! Acolo, pă malu’ lacului Siutghiol, să vedea mână dă om cu bani, da’ nu şi cu gust sau cu capacitatea de a administra ceva. Piscina era scorojită, hotelaşul mirosea a clor, terenurile dă tenis erau vălurite – ce mai semăna cu o cherhana dă protocol de-a partidului defunct.
Mă rog, partidu’ ăla n-a murit, doar s-a multiplicat.
În mijlocu’ cherhanalei, o masă. Masa era lungă. La masă, v’o treij’ dă oameni.
– Colegii mei, mi-a zis amica, io am dat să mă prezint, da’ iei se uitau la mine cu ochi rotitori, clătinându-se discret, icstrem dă veseli, care cu o furculiţă în aer, care cu o buză-ntr-un pahar, care sorbind dântr-o ciorbică.
– Salu’, băh!
– Unde naiba ai întârziat?
– Ce dracu-ai stat atâta?
Io nu cunoşteam pă niciunu’, da iei o cunoşteau pă iea foarte bine, că d’aia mă băgau în seamă.
– Sunt încântat… încep io.
– Ia zi, băh, ce bei? mă ia unu’ tare şi mă trezesc înfipt între iei. În faţa mea, o muiană cunoscută – un tip cam chel, discret şaşiu, da’ vă repet, ieram în ’97, aşa că nu-l ştiam chiar aşa dă bine ca acu’…
– Uite, dânsu’ e, începe împricinata, dânsu’ e domnu’ Băsescu ("aaahh…"), ministru’ transporturilor, care ne-a invitat să ne petrecem acest minunat, bla-bla-bla…
– Încântat, încep io şi dau să mă prezint, cam cu juma’ dă gură, pen’ că dom’ ministru era preocupat dă altceva. Ziariştii ierau şi ei preocupaţi dă altceva: pahare, farfurii, chiuituri, furculiţe, burţi…
– Da’ dă câtă vreme aţi ajuns voi aici? o întreb pă împricinată.
– Dă v’o trei ore. Deja, s-a schimbat masa dă trei ori…
– Adică, aţi mâncat trei feluri…
– Noo, că aici nu se mănâncă cu felurile! S-au golit trei mese cu haleală şi băutură.
Opaaa, deodată am devenit icstrem dă respectuos. Trei (3!!) mese în trei ore! Tătiiicuuu… Păi ăştia ierau profesionişti! Pă unii îi recunoşteai după avatarurile pe care şi le puneau pă la articole – oameni serioşi, lideri dă opinie, analişti… pfuuuh, încă nu ierau mangă, da’ iera clar că se pregăteau serios dă drumu’ ăsta sinuos şi plăcut.
Nişte campioni, les amis! Recordmeni la halbere şi la coniac-canoe, tipi conştiincioşi care mâncau mititeii cu ceaunu’, care cereau peşte alb, fără oase, şi alte alea, iar tov ministru, serios ca un MC, pocnea dân degete şi le aducea totu’ la nas, încurajându-i ba cu un cartof, ba cu un copan, ba cu o sticlă nu-ş’ dă care, chestii d’astea….
Profit dă un mare noroc între iei toţi, prilej dă crăpat gâtu’ la enşpe sticle dă vin albicios, şi mă car în camera noastră.
– Ne-a dat cea mai bună cameră, îmi zice iea, semn că ierarhiile se păstrează fără dubiu în aparenta lume democratică a ziariştilor, tipii ăia care vorbesc între ei cu tu de parcă şi-ar schimba între ei şosetele dă dimineaţa până seara. "Oana…. Ai legătura…." Pauză. Mustăceală pă sticlă. "Andreea? Bună seara! Tinerii dă la Vama Veche au…"
Mda… Revenind la program, stăteam noi în cea mai bună cameră, da’ cea mai bună cameră mirosea a chimicale. Io sunt mofturos fundamental şi mai aveam şi hemoroizi, da’ am zis că ce mişto, că ce bine că stăm aici etc.
Băi, şi după cele cuvenite, ne ducem şi noi la masă. Deja, tăblia mesei se îndoise de atâta mâncare. Peşti graşi, piramide dă mititei (al patrulea rând deja), fleicile aşezate ca pă rafturi, salate, ciorbe, frapiere pline, cartofi prăjiţi, cartofi la cuptor – iar ăia (pă unii îi vedeţi şi acu’ la teveu), ăia înfulecau cumplit dă repede şi dă vesel. Azvârleau, ai naibii, fleica, direct în fundul gâtlejului – nu-ş’ cum făceau, că am încercat să mă iau după iei, da’ m-am înecat dă v’o doo ori şi după aia m-am lăsat păgubaş. Între timp, spuma jurnalismului îi bârfea pă unii şi pă alţii, politicieni şi ziarişti absenţi, făceau estimări chit că nu-i filma nimeni, se dădeau bine pe lângă Băse, acel mecena al halelilor, ce mai, iera foarte frumos.
Pă la 9 seara, că să mergem la discotecă. Hemoroizii mă mai lăsaseră, aşa că am zis da, mai ales că-mi iera clar că ăştia mergeau cu toţii dântr-o parte-n alta, precum turma, şi ar fi zis că fac fiţe dă doctor dacă nu mergeam cu iei. Boooon… Şi mă bagă ei într-o maşină… o maşină…. o maşină….
Nu ştiu ce marcă iera, da’ iera o maşină mare. Înăuntru, nici o clanţă, nici un d’ăla dă dat geamu’ jos, nimic! Intru în panică da’ mi-era ruşine – cum naiba să întreb io: da’ cum să deschide uşa sau geamu’?
Aşa că fac pă omu’ calm, venit în uichend la mare. Mă las pă spate, aflu că e liber la fumat, aşa că profit. Tancu’ ăla dă maşină o ia pă drumu’ desfundat şi ne duce la Mamaia, la Sunquest. Acolo, mare bucurie pă băştinaşi când îl văd pe Băse. Băse le ţine un spici, iar ăia lasă baltă dansu şi vin repede de pe monzolodrom cu fetele pe trei sferturi ciufulite, numai ca să vadă ce zice marinaru’.
Băh! Vă jur! De atunci i-au strigat: Băsescu preşedinte, numa’ că iel a făcut pă mironosiţu’ şi le-a băgat:
– Ei, nici chiar aşa…
Ne găsesc patronii o masă, gonindu-i pă unii care stăteau pă terasă, pă malu lacului.
– TâNpiţilor!
– Marş! Hai, hai! le-au suflat chelnerii printre dinţi, iar puştanii care plătiseră ca să se stea acolo, s-au cărat fără multă vorbă.
În locul lor ne-am aşezat noi. Delegaţia dă la Bucureşti. Barosanii dă la ziare şi dă la teve, că pă vremea aia nu ierau medii. Ne trezim cu uischi pă masă. Unii au strâmbat dân nas. Nu-i nimic, până la urmă, a primit fiecarece a vrut şi toată lumea a început să zâmbească, patronul inclusiv. Patronul, ‘oţ, s-a aşezat lângă Băse şi a început să râdă ca prostu’. Băse a râs şi el. Ziariştii au râs şi iei, chiar şi ăia care acu’ îl înjură.
S-a lăsat cu o hăhăială nemaipomenită. Chelnerii s-au oferit să ne prindă peşte din lac sub ochii noştri. Băse a zis, ia să vedem. Ăia au venit în cămăşi albe, cu undiţe, şi chiar au prins peşte.
– Să vi-l gătim?
Nu eram siguri. Unora nu le plăcea muzica. Unora li se făcuse răcoare. Altora le era foame şi ăia n-aveau decât alune la Sunquest, proştii. Pă mine mă lăsaseră hemoroizii da’mi amintisem dă o cucoană dă care fusesem îndrăgostit. Pă Băse nu-ş’ ce dracu-l nemulţumea.
Chelnerii, se uitau la noi, aşteptând un răspuns:
– Hai, că peştele-i proaspăt! ne îndemnau ei.
Ne-am uitat la peşte. O fi fost iel proaspăt, da’ iera mic. Prea mic pentru litraju’ nostru. Am făcut semn că nu.
– Hai, mai bine, la noi, că acolo facem şi discotecă, şi tot, a stabilit Băse.
Zis şi făcut. Ne-am cărat din nou cu maşinile alea. Se uita lumea la noi cu jind. Noi făceam pă plictisiţii. Ziariştii strigau unii la alţii, fonfăit. Io mă întrebam că unde e femeia ailantă, să mă vadă cu ce maşini mă dau. Până şi cerşetorii s-au dat la o parte dân calea noastră. Mirosea a putere. A barosani. Eram bengoşi chiar dacă nu mergeam la nici o nuntă.
Am plecat. În maşină, întuneric, iar ziariştii sunt omeni lipsiţi dă complexe. Vreau să spun că a fost mişto, chit că a fost cam interruptus. În fine.
La noi, iar s-a întins masa. Băi, s-au făcut praf. Comentatori, analişti, columnişti, toţi. Băse, ciudat, n-a mers cot la cot cu ei, sau dacă a mers, era evident mai antrenat. Doar că vorbea puţin mai rar, dar în rest…
Cu ocazia aia, am aflat ce cătam noi p’acolo. Băse era ministrul transporturilor şi se întorsese dă la nu ştiu ce negocieri cu căile europene (cred că aşa le zice). Iel era tare fericit că-i ieşise pasienţa şi că-i băgase pă unii (pă greci? pă bulgari?) la apă şi că ne ieşise nouă trampa. Prin urmare, organizase această conferinţă de presă cu durată prelungită, ca să le explice clar ziariştilor care era treaba.
Ei pricepeau bine. Iar io m-am simţit ca un cur, nefiind altceva decât remorca împricinatei, care avea şi iea cuvinte dă scris pentru a fi retransmise – oh, mai bine tac, că n-are rost s-o devoalez.
A doua zi, la plajă. Aflăm că ăia care stăteau în bungălăuri locuiau la un fel dă priciuri. Dă-i încolo! Pă ziariştii ăia nu-i ştiţi, că ierau dă la presa scrisă dân provincie, da’ erau buni şi ei ca supape de comunicaţie unidirecţională. Supape, sau nu, valvele băilor lor se duseseră dracului peste noapte şi, având în vedere că după chefurile mari se lasă cu secsuieli mari, iar secsuielile mari sunt urmate îndeaproape dă purjarea vezicilor şi a tubulaturii, bungălăurile se inundaseră. Dormiseră, fraierii, pân lichidele deversate dân bude, revărsate plenar, până în apropierea terenurilor dă tenis.
Nu s-a supărat nimeni, că iera mocca. Acu, hai la plajă, iar Băse, dorind să spele ruşinea (dimpreună cu mica proprietate, care începuse să duhnească, da’ numa’ niţel) le-a promis celor dân bungălăuri că le bagă apă în piscină, hă, hă, hă, că duş nu mai puteau să facă.
La plajă nu ne-au mai dus cu maşinile, ci cu şalupele. Două şalupe au plecat către extremitatea nordică a Mamaiei, unde ne-au deversat pă un cheu.
– Pă la ce oră să venim să vă luăm? au întrebat şalupiştii.
– La două.
– La cinci.
– La doişpe’ jumate.
– La unu treizeci.
– Ba io mă-ntorc pă jos.
S-a lăsat cu negocieri, da’ ziariştii, fiinţe cu personalitate, n-au reuşit să cadă la pace.
– Bine. Las’ că venim la doişpe şi, de cum se strâng cinci inşi, facem câte o cursă, au stabilit şalupiştii.
Şi aşa a rămas. Po urmă, iar masă. Iar vin. Iar în camera cea mai bună. Ăia, în bungălăuri, fără apă, da’ le băgase Băse piscină. Numa’ că apa era prea rece. Aşa că, s-au curăţat iei dă grosu’ jegului, da’ câţiva au răcit, că apa iera aproape îngheţată.
Spre noapte, Băse ne-a împărtăşit ce-ar face iel cu metrou’ dân Bucureşti. Nu l-am băgat în seamă că ieram în 1997. Între timp, s-a pus la cale de-un proţap şi s-a îngropat un miel mort în tăciuni. Pă masă nu mai iera loc dă nimic. Vin. Uischi. Iar au căzut toţi sub masă. Iar au borât. Etc. Etc. Iar ăia tot ne îndopau. Iar noi tot mâncam: cocoşi, păstrăvi, nisetri, porci, miei, codobaturi, căcat, căcat, căcat.
Băh! Nici ţigări n-am putut să-mi cumpăr cu banii mei. M-au prins când vroiam s-o tai în oraş, m-au întors şi m-au pus la masă şi au apărut cu cartoane dă ţigări (aşa să zice la C-ţa: cartoane) şi au rupt cartoanele şi au aruncat cu ţigări în noi.
S-a servit toată lumea – inclusiv cei care aveau ţigări: le-au băgat pân toate buzunarele accesibile. Unii dintre ei, scriu şi acum pe la cotidiane de mare tiraj, că aşa le spunea pe atunci, până să apară Click şi Can-Can.
Po urmă, duminică, Băse ni le-a prezentat pă fiicele lui. Şi pă câinele lui – un boxer cam taNpit. Dup’aia, ne-a dat să mâncăm dă la fabrica dă lactate a lui frac’su – îngheţată.
Şi po urmă, ne-a trimis, dracu’ acasă. Ne-a suit într-un tren expres ("Ăştia îi spun expresu’ Traian, hă, hă, hă…"), ne-a mai dat ceva merinde pentru drum, dă la CFR dă data asta, şi ne-am luat la revedere, pa, muie, d’astea româneşti, aşa, că de-acu’ ne trăgeam dă ciorapi cu iel. Pă drum, unii ziarişti au făcut fiţe că rumsărvisul lăsa dă dorit. Şefu’ dă tren şi-a cerut scuze şi am rămas preteni.
Asta a fost. Iar când am ajuns la loc, în Bucureşti, m-a apucat aşa, o tristeţe, dân cauză că mă trezeam dân nou pă picioarele mele, că m-au luat dân nou hemoroizii!
Şi nu m-au lăsat nici până în ziua dă azi, că d’aia am abandonat şi teveul şi ziarele, mai puţin acele zile în care simt nevoia să fiu fascinat dă prostie.
Oana are cuvantul 😀 Mai, dar chiar asa, sa dai nas in nas cu base si tot la hemoroizi sa te gandesti. Nu-i frumos.
e o durere fioroasă, parol! plus că nu-i ştiam pe ăia. asta ca să nu mai spun că, navigând io v’un an pă tot soiul dă mări, am trăit chiolhanuri marinăreşti serioase, nu cu d’ăştia dă uscat care se aburesc uşor la cornee.
acum cand mai aud o a doua impresie lasata de hemoroizi, inteleg o prima impresie care a determinat purtatorul innebunit sa se unga cu ceva…orice a gasit in punga cu medicamente, si anume in loc de hemorzon sa puna diclofenac, fapt care a dus la transormarea instantanee in taurasul Ferdinand. il stiti pe tauras?:)))
dom’le da’ pan’ ce cercuri alese va invartirati…
lol. chiar am citit-o pana la capat. iata un altul carele lasa garda ligvistica jos in mod voit.
lol again. mirel, ca sigur nu ma shtii de turambar 🙂
personaj important, domnule. ma scuzati, de data viitoare jur sa spun doar dumneavoastra. imi aminteste de povestirile sadoveniene cu domnitori si boieri 🙂
profu meu de romana spunea ca cei care citesc prea mult ajung sa vorbeasca doar in citate. asa ca scuzati paralelele literare
aţi văzut ce bazat sunt io, măh? oricum, ACOLO sunt banii dumneavoastră! pân tuburile digestive ale distinşilor! mă tem, însă, că entre temps, halimosul et. beuturica s-au transformat în dejecţii, care dejecţii au luat calea apelor, dă ajunseră taman până la marea cea mare, fiind iele despicate de provele marilor marinari care…
băăăh, ce dracu’ m-a apucat? treaba e ca nu mai vedeţi banii ăia NEAM!
@mirel: mirel curea? mirel palada? scuze, da’ nu m-am prins dân blogu’ matale, da’ ie explicabil, da? ai văzut că m-am dat cu ăia-n bărci, da? am început să uit, domne, uit dă toţi şi dă toate, da? că am motive întemeiate, măh…
:))
Yeah. You’re right. Unexpectedly and paradoxically, I’m not the only Mirel in the world. Damn it! Me and my follies. Mirel. Mirel Palada. Like Bond. James Bond. Stii bancul, nu? Se duce Bond la blonda de la bar care sorbea absenta din Martini si se prezinta, plin de coaie intr-insul: "Bond. James Bond". Iar tipa ridica plictisita privirea din pahar shi scapa printre buze, ushor si shuierat, in scarba: "Off. Fuck off".
Da, dom’le. Da. 🙂
Chiolhanul e cat se poate de real, oamenii din presa sunt ca termitele, de fapt romanii in general mananca exhaustiv(nu stiu cum or putea)…
Cat despre suferinta "aceea", fiecare si le stie pe-ale lui, dar mereu imi amintesc de o vorba de-a mamei, apropos de expresia aceea romaneasca, un fel de je m’en fou. Sa te fereasca Dumnezeu sa te doara-n in k..
mirel palada, yeahhh… având în vedere că ne-am cunoscut la un concert dă chitară rece, la un club dă sub un pod, tocma’ la temeshvar, în mai 1994 (purtai o eşarfă în jurul încheieturii mâinii), îţi ofer something very exquisite:
http://www.youtube.com/watch?v=0Ctm0xkjOC8…
@greenfield: "chestia aia" te învaţă rău cu suferinţa. pă bune.
N-am! Azi n-am! Saptamana viitoare… Dupa ce imi platesc creditorii, apartamentul de 4 camere, Subaru, colegiul celor doua fete, pensiile private, vacantza in Patagonia, Japonia, Islanda si Hebride si dupa ce le repar casa alor mei, cu cea mai mare placere. De cat ai avea nevoie sa te sihastreshti, sa dai in cap pe gratis la turishti?
🙂 Vin. Promit ca vin. In august. Pana atunci, program de voie ocupata 🙂 Tocmai am fost in Bucegi. A fost intens.
brâna aeriană ESTE intensă! ai tras, cumva, şi "La hotel", pă Valea Gălbinelelor?
În august putem să aranjăm ceva pentru Omu, să ne vedem tout les deux.
O, da! Ceaiul de la Omu.. chiar inainte de sa apara citeva din commenturile de mai sus mi-am amintit de o plimbare pina la Vf.Omu, facuta demult, prin 92-93.. eram cu niste colegi de liceu intr-o tabara, la Timisu de Sus.. si am luat citiva dintre noi o decizie ad-hoc, sa o stergem de acolo si sa petrecem o noapte pe Omu.. si acolo sus am baut cel mai bun ceai (inca a ramas in top dupa toti anii astia). le-am zis pe loc ca e extraordinar si am intrebat ce fel de ceai este dar mi s-a raspuns ca e secret local si daca vreau sa-i mai simt gustul trebuie negresit sa revin ;). in noaptea aia am avut cel mai odihnitor somn din toata existenta mea "agitata" (desi pe vremea aia nu eram nici fumator nici bautor de cafea). o fi fost poate oboseala datorata drumului pina sus sau o fi fost altceva.. oricum niciodata, nici macar dupa jetlag, nu am mai dormit atit de bine..
din nou offtopic:
1.pot sa pun la commenturile de pe blog ale "impricinatului" linkul catre website-ul asta ca sa poata si cititorii de acolo sa vada lucrurile frumoase postate aici?
2.lumea e mica.. mi-am dat seama dupa un mic "research" pe internet care a urmat postului "Odata si odata, toti vom fi pacienti..".. cred ca am fost coleg cu persoana cu numarul de ordine 243 🙂
3.cred ca si eu am un inceput de grafomanie (desi pe blog nu prea se observa, pentru ca in ultima vreme nu am pus decit poze..cam las cititorii sa-si imagineze propriile povesti pe baza imaginilor..)
Damn it, man, that’s what I call a prodigious memory. I was 21 and I thought I was hippie. Now I think I need a coffee.
Faina poza de la cabana Omu.
Spor! La memorie, la scris, la taiat in carne vie 🙂
@turambar: dacă te afli acum în capitală şi năduşeşti cu tot cu "clima", gândeşte-te că nevas’mea tre’e să facă focul, sus, la Omu (acolo lucrează iea). aseară a avut un apus minunat: mi l-a spus la mobil – cică soarele se afla sub o perdea dă nori neagră, da’ neagră rău, în timp ce sub soare, era altă perdea dă nori roşii, da’ roşii rău! chestia asta a răspândit o cromatică aparte peste tot muntele, căcu văzduhul era limpede şi nemişcat.
spor la tot ce întreprinzi! ştii că florin tocmai a luat premiul Colin?
@malko:
1) sunt mai mult decât onorat de oferta de linkuire.
2)dacă vorbim de aceeaşi persoană cu numărul 243, noi, cei din serviciul de chir. tor. o vom regreta sincer!
3)aş vreau să pot să nu mai fiu într-atât de grafoman, dar, am recunoscut, sunt cam trufaş. sper să fie valabilă vorba aia cu greşeala recunoscută care ar fi iertată fifty percent.
cât despre ceaiul de la Omu – nevastă-mea o să se înroşească de plăcere când o să-i dau să citească acest comment! ceaiul ăla a fost prima ei manevră de captură în ce mă priveşte…. 🙂
Yup. Tocmai am citit pe blogul lui Mike. Trebuia sa vin si eu vineri seara, la festivitatea de premiere, insa din pacate nu am putut, ca am plecat pe munte. Tot in Bucegi. Pe Brana Aeriana. Spectaculos traseu.
Stii ca itzi invidiez sotzia? Tu de ce nu te faci haiduc de munte, sa operezi de splina caprele negre shi urshii shi turishtzii nebanuitori?
Damn it, man. Life is a bitch and then we grow old and certainly die. 🙁
fa-mi tu o donatie substantiala, si maine o sterg sus! hai, zi-mi cand treci o data pe sus, sa ne intalnim la 2507 metri, la un ceai, pe la apus, asa, ca sa mai vorbim de-ale noastre si sa-ti umplu capul cu legendele bucegilor, alea oculte…
multumesc, link-ul la commenturi l-am pus (de fapt fiecare comentator poate sa-l puna singur la fel ca si pe blogul asta, dar am crezut ca poate nu vreti sa se afle usor drumul spre coltul asta virtual ;))
la blogroll nu ma bag, acolo e felia lui Catalin.
grafomania insotita de talent e chiar binevenita, deci Sebastian Corn trebuie sa ramina grafoman.
Intr’adevar, Brana Aeriana a fost intensa. Cum imi asez cat de cat pozele, o sa fac o postareala despre tura. Nu, pe Valea Galbenelelor nu am ajuns inca. Am auzit despre ea. Pe partea aceea de Bucegi nu am mai fost inca. Insa orice lucru are un inceput, nu?
August. Ceai. Capre negre. Neveste. Cuvinte. Multe cuvinte.
🙂
multzam fain, malko! pai, da, turambar – you know the drill!