IOVIK – 0.3

 

 

 

3. Moderato cantabile

 

Privesc unul dintre rarele peisaje pictate de Iovik – liziera unei păduri sumbre, cu copaci conglomeraţi într-o uriaşă pată neagră, murdară, presărată cu tonuri cenuşii, ca o turbărie 3D înălţată pe verticală. Pădurea, mâloasă, gata să se descompună parcă, se află pe malul unei bălţi vâscoase, kaki.  În baltă (o masă de nămol, mai degrabă), în baltă, aşadar, se reflectă un cer vineţiu, acoperit de rari nori mocirloşi, ce sclipesc într-un argintiu incert. Ţărmul bălţii este reprezentat de o dungă groasă, diformă, neagră ca antracitul, aproape orizontală, ce separă tabloul în două suprafeţe inegale.

A fost primul tablou pe care Iovik l-a pictat după o pauză de mai bine de zece ani, pe la finele lui 1988. Spuneam că pe vremea aceea Iovik se îndrăgostise, aproape final, de actriţa P., pe care o cunoscuse la Teatrul Foarte Mic. Cei mai mulţi dintre apropiaţii lui consideră că doamna P. a fost cea care l-a armat din nou cu dorinţa de a picta – nimic mai neadevărat!

Doamna P. a avut şi, ea, ce-i drept, un oarecare rol în toată povestea: printre altele, i-a prilejuit lui Iovik realizarea unui ciudat grafic matematic, care avea tangenţă cu arta din cauză că undeva între abscisă şi coordonată, în aria pozitivă, erau trecute cuvinte precum inefabil, grotesc şi dolce farniente, corespunzător variilor puncte de pe curba ce înregistra simţămintele lui pentru actriţă. De ce s-a reapucat Iovik să picteze, însă, ei bine, explicaţia e mult mai directă şi mai simplă.

Înainte de a eşua în aşternuturi cu noua sa iubită, Iovik a avut o discuţie penibilă, încurcată şi îmbâcsită, cu tatăl său. Fireşte, Iovik a bravat în respectiva discuţie – în fond, el ştia că este un artist şi, ca atare, nu simţea că avea cum să fie tras la răspundere de insul foarte pragmatic care era tatăl său, un inginer mecanic, cu studii post-universitare făcute tocmai la Irkutsk, în Siberia, unde o cunoscuse, de altfel, pe mama lui Iovik. O scurtă paranteză: începutul existenţei lui Iovik, începutul lui celular, dacă mi-e permis (morulă, gastrulă etc), a avut loc într-o cabană de lemn, pe malul lacului Baikal – o fi având vreun rol această îndepărtată geografie, limpede şi curată altminteri, în geneza expresionismului fotografic imaginat de Iovik?

În fine. În cursul disputei cu tatăl său, Iovik bravase, dar, prea multe n-avusese de spus în apărarea sa, mai ales că era uşor de zdruncinat dacă ceilalţi îi atacau scăderile. Iar tatăl său tocmai asta îi reproşase: wipe out-ul artistic la care Iovik se supusese din proprie iniţiativă, de ani de zile.

– Ştii bine că n-am fost de acord să faci o facultate lipsită de… hm, finalitate, îl luase bătrânul, şi mai ştii că, în ce mă priveşte, numai lucrurile utile mi se par a avea valoare. Ţi-am spus mereu că arta este doar prelungirea, mult prea uşuratică, a vieţii adevărate de zi cu zi, în care munca e bunul cel mai de preţ. N-ai ţinut cont de asta, însă, şi ai luat-o pe calea ta! Să-ţi fie de bine, numai că tu nu mai munceşti nici măcar în meseria ta.

– Sunt scenograf! Ce vrei să fac mai mult de atât? – se îmbarzotase Iovik.

– Sce-no-graf! – scandase bătrânul, pufnind. Adică eşti doar un ăla care face decoruri, la teatru… Pfuah!

– Da, fac decoruri la teatru! Ce poate fi mai util decât faptul că arta pe care o fac, susţine o piesă de teatru?

– Nu mai spune! – se înroşise taică-său în obraji. Util, aşa zici? Şi are cineva habar că decorurile alea sunt făcute de unul, Iovik?

– Habar n-ai despre ce vorbeşti… Ce importanţă are dacă lumea ştie, sau nu, că Iovik a făcut decorurile alea?

 

 

Bătrânul se prinsese însă că punctase serios – buza de jos a lui Iovik începuse să tremure, simţind că visul lui despre ceea ce înseamnă un artist, adică un ins apt să se dizolve în mentalul public, precum o plăcută molimă, tocmai fusese anulat de întrebarea lui taică-său.

– Ce, reluase Iovik, din ce în ce mai palid la faţă, vrei să spui că în meseria ta, te interesează dacă beneficiarii ştiu că tu ai proiectat cutare freză sau raboteză?

– Eu nu sunt artist! – i-o tăiase bătrânul, ridicând tonul. Eu sunt doar inginer mecanic, iar creaţia în meseria noastră a murit demult şi eu ştiu asta! Eu trebuie doar să produc lucruri funcţionale, atât! Eu nu-s’ decât un fel de proletar cu mintea, pricepi? – întrebă el, răsucind pumnii strânşi, de parcă ar fi dorit să sugereze rotirea sacadată a unor roţi dinţate.

– Poate că şi arta mea a murit demult, ce ştii tu? Poate că şi arta a decăzut în utilitar, eşti în stare să înţelegi asta? Walter Gropius…

– Sunt în stare să înţeleg o grămadă de lucruri, i-o retezase taică-său, şi mai sunt în stare să pricep şi faptul că, după ani de zile în care ai învăţat ce să faci cu culorile, cu piatra, cu lutul şi cu fierul, tu faci nişte schiţe pe un bloc de desen, şi că dai schiţele alea unor meşteri pe care-i pui să-ţi facă decorurile, pe care nici măcar nu le mai pictezi tu! Aşa că, uite că ai devenit şi tu o cotă dintr-un flux tehnologic! Nu eşti cu nimic deasupra mea, nu eşti cu nimic mai presus – ai ajuns un amărât de proiectant, care nici măcar n-are motiv să-şi semneze proiectul.

Discuţia îl scuturase zdravăn pe Iovik, iar tabloul din sufrageria mea fusese prima lui tentativă de resurfacing în lumea artistică, după zece ani de tăiat frunză la câini. Salariu-salariu, cafeluţa-cafeluţă, vorbăria-vorbărie… Mă rog. După ce a terminat repectivul peisaj, însă, adică după câteva săptămâni de chin, pânze azvârlite la coş, nervi şi scrâşnete, Iovik a simţit că nu mai are de ales şi că trebuie să execute portret după portret, de parcă profesia tatălui său îi contaminase cumva planificarea eforturilor artistice.

Şi, pe cine altcineva să picteze pentru început, dacă nu pe doamna P., cea cu care îşi petrecea o după-amiază din două, alternativ cu o seară din două, în funcţie de programul acesteia la teatru? Că doamna P. a fost catalizatorul care l-a făcut din nou să picteze, e neîndoios, dar, repet, ceea ce l-a armat pe Iovik a fost discuţia purtată cu tatăl său, inginerul, acel proletar prin extensie, acel ins rătăcit şi după anii ’90 într-o maree ideatică de extremă stângă (un comunist sideral, după cum îl numise Iovik), acel individ iritat care îl luase la refec într-o după-amiază de toamnă târzie în apartamentul din Drumul Taberei.

Doamna P. era soţia criticului care a semnat cele mai elogioase cuvinte despre Iovik până în clipa de faţă, iar portretul ei este trasat în cele mai închise tuşe pe care Iovik a găsit de cuviinţă să le aleagă vreodată – mai sumbre, mai groteşti şi, totodată mai îndoliate decât peisajul pe care vi l-am descris şi care precedase portretul cu vreo două săptămâni. Acum, când privesc portretul domanei P., ştiind bine ce s-a petrecut mai apoi, îmi dau seama că, într-un fel, odată cu trecerea timpului, artistul devine miscibil cu realitatea. Cu alte cuvinte, substanţele care alcătuiesc textura faptelor din jur devin, cumva, organele invizibile şi indescriptibile care transcend trupul şi mintea unui artist. Din acest motiv, mulţi creatori sunt creditaţi cu potenţa de premoniţie sau, măcar, cu nemaipomenita capacitate de a recunoaşte esenţa zilelor.

Doamna P. era o brunetă despre care ai fi putut să spui că este distinsă, dacă n-ar fi fost sprâncenele mult prea apropiate şi cam prea ridicate, care sugerau o înclinaţie excesivă către les bien profonds abîmes du boudoir. Ca să fiu mai concret, am aflat de la unul dintre foştii ei amanţi (n-am îndrăznit să discut despre ea cu Iovik însuşi), că doamna P. era de-o dibăcie ieşită din comun în ce priveşte…

Mai bine, nu! Chemările ei sexuale n-au legătură cu povestea lui Iovik! Ceea ce trebuie spus în acest moment este că, la numai câteva zile după ce Iovik i-a isprăvit portretul, doamna P. a murit într-o seară de septembrie, în 1989, as she was fucked dry de însuşi cel care-o pictase în tonuri atât de sepulcrale, în timp ce casetofonul stereo Telefunken de lângă pat intona o temă minimală a lui Carlos Santana: Aquamarine.

Cele ce-am să le spun de-aci înainte au necesitat o investigaţie extrem de amănunţită, investigaţie ce mi-a permis să-i cunosc pe cei mai apropiaţi prieteni ai lui Iovik, prieteni care, în clipele în care aştern aceste rânduri, habar nu mai au mai nimic despre el: i-au pierdut urma de tot, deşi, în acele zile, i-au fost într-atât de apropiaţi. Ciudat – ne prelingem printre cunoscuţi, de parcă am fi un râu ce se scurge printre nişte maluri volatile alcătuite din mulţimi de oameni. Anii trec, iar prietenii de nedespărţit de odinioară se rătăcesc în dezinteres reciproc, în timp ce alţi inşi ne devin apropiaţi, după cum bine a punctat Alvin Toffler într-un pasaj din anii ’70.

În fine. Simţind Iovik cum doamna P. devine inertă sub el, a crezut mai întâi că fusese complice la unul dintre orgasmele răvăşitoare pe care doamna P. şi le proiecta cu o expertiză aproape funambulescă. După o vreme, însă, Iovik a realizat că his mistress nu mai răsufla deloc. A încercat s-o mai stimuleze niţel, conform programării impuse de momentele în curs, dar doamna P., înţelese el după o vreme, tindea către plus infinit, cufundată în orgasmus maximus.

Şi, nu care cumva să credeţi că pe chip îi rămăsese întipărit vreun zâmbet.

Ce era de făcut? Femeia se afla în alcovul lui, Santana continua să pigulească notele ce alcătuiau Aquamarine, iar criticul P. se afla la el acasă, uitându-se la televizor, la bulgari. Îngrozit de durere, Iovik habar n-avea ce să facă – nu numai că iubirea sa într-atât de gerontofilă expiase, dar în plus, le tout Bucharest avea să afle că femeia dispăruse în acest chip, chestie care avea să arunce o pată de neşters asupra actriţei, asupra criticului, ba chiar şi asupra lui Iovik, care nu s-ar fi gândit nicicând că cea mai sinceră mâhnire poate să fie dublată de raţionamente pragmatice.

Simţind că-i fuge pământul de sub picioare şi că, mai ales, n-avea cum să-şi dea frâu liber durerii binemeritate, Iovik puse mâna pe telefon şi-l sună pe directorul teatrului – in ins care se pricepea să fie domn cu persoanele culte şi mârlan cu mitocanii, ceea ce-i atrăsese simpatia tuturor angajaţilor. În plus, era un tip care se pricepea să descurce orice situaţie.

– E moartă?! E la tine?! – îl luă vestea prin surprindere chiar şi pe vajnicul director.

Iovik îi spuse că da, vorbind în şoaptă, ceea ce era absurd în context.

Trecură câteva clipe, iar directorul nu mai zise nimic. O cunoştea pe doamna P. la fel de bine ca şi Iovik, numai că nu avusese impertinenţa să se îndrăgostească de ea – aşa că nu pricepea cum de murise ea tocmai în acel fel, fiind ea o femeie unsă cu toate alifiile. Iovik a simţit în cursul acelei tăceri (mi-a spus-o chiar el, după ce ne-am cunoscut), Iovik a simţit, aşadar, că directorul era invidios pe el.

– Nu vă mişcaţi de acolo, zise directorul într-un târziu, absolut prosteşte. Şi bine că m-ai sunat pe mine, că găsesc eu o soluţie, dădu el glas ideii care-l animă pe orice român, bucuros oricând să scoată pe careva din rahat.

După douăzeci de minute, directorul suna la Iovik acasă. Era însoţit de doi muncitori de la teatru. Cam cu frică, cei patru bărbaţi o înfăşurară pe doamna P. într-o pătură şi o vârâră într-un dulap descleiat pe care îl duseră apoi în stradă, într-un microbuz care se repezi spre teatru. Acolo, cum altfel, făcură operaţia inversă, iar doamna P. ajunse într-o cabină de machiaj.

– Dulapul ăsta îl laşi aici, îi spusese directorul lui Iovik. Băieţii mi-au zis că nu-l mai cară înapoi pentru nimic în lume.

– Las’ că-l iau io altă dată, zisese Iovik, încă buimac. Numai să-mi zică şi mie unde l-au pus.

– Stai liniştit, că-s’ băieţi corecţi, îl asigurase directorul, punând mâna pe telefon. Şi-acum, să chemăm Salvarea.

După ce chemă Salvarea, îl sună şi pe critic, pe soţul doamnei P., adică, şi-l convocă şi pe el la teatru. Şi aşa se face că, oficial, s-a aflat că doamnei P. i se făcuse rău în timpul unor repetiţii prelungite (se pregătea s-o facă pe doamna Ranevskaia, în Livada cu Vişini). Neoficial, toată lumea a aflat ce şi cum se întâmplase, bineînţeles, dar asta nu l-a împiedicat pe soţul ei, criticul care îl plăcuse pe Iovik într-atât de mult, să se zbată nebuneşte ca să-i obţină soţiei un loc de veci pe Aleea Actorilor, la Bellu.

 

 

Era al treilea model care îi murea lui Iovik după ce-i făcuse portretul, dar, până să fie îngropată doamna P., acelaşi Iovik nu acordă decât câteva clipe acestui gând fugar: era încă prea zdruncinat de păţanie. Dar, nu peste multă vreme, acest gând funest avea să înceapă să-l bântuiască noapte de noapte.

Cam pe vremea când am aflat aceste păţanii, d-l M. mi-a făcut legătura cu nişte comercianţi de artă de la München.

– Dacă vrei să faci din pictorul ăsta ceea ce doreşti să faci, trebuie să te apuci să-ţi ţeşi plasa, precum tarantula… Iar la români, plasa asta funcţionează cel mai bine dacă află lumea că pictorul cutare e bine vândut afară. Ăia de afară, la rândul lor, aşteaptă şi ei o cotă bună pe piaţa noastră, aşa că, vezi bine, viaţa o să ţi se cam încurce cu manipulări nesfârşite.

– Simt eu că-s’ pe drumul cel bun, i-am mărturisit, în loc de răspuns.

– Bine, dar ai grijă că o să cam ai de umblat, mă avertiză d-l M. Cu ocazia asta, o să afli şi tu că o cotă adevărată n-are nimic de-a face cu opera în sine.

 

 

 

Ştiam prea bine că lucrurile stau aşa. Prin urmare, am plecat la München, târând după mine vreo duzină de tablouri semnate de Iovik. La München, am făcut ceea ce face orice comerciant cu planuri nemărturisite: am cumpărat o sumedenie de lucrări care nu-mi spuneau nimic, dar care aveau cotă bună în Germania şi, nu numai că le-am cumpărat, dar m-am mai şi extaziat în faţa lor, m-am prefăcut extrem de interesat, ba, mai mult, am bătut drumul până la Schwangau, unde locuia un ins din acesta bine cotat, (un oarecare pictor care îşi spunea Antrepreneur Dree Peters), cumpărând direct de la atelier câteva picturi absolut stupide: un set de dungi trasate aleator, cam cum ar trasa orice copil handicapat de la casa de plasament, în timpul orelor de reechilibrare psihologică.

Mă rog. Dacă mă grăbeam, aveam să le pot vinde la rândul meu, înainte ca lumea să se prindă că promoţia îi lansase pe căi greşite. Aşa sunt anii noştri, iar eu am profitat de investiţia în Antrepreneur Dree Peters ca să li-l vâr pe gât, la rândul meu, pe Iovik. Am minţit în acele zile mai mult decât am minţit în tot restul vieţii mele, dar aveam, barem, un scop nobil, lucrările lui Iovik comunicând cu adevărat ceva – mie, cel puţin, îmi spuneau ceva. Aşadar, am răspândit povestea lui Iovik, am spus că avea sânge amestecat, că a fost conceput pe ţărmul luminos al lacului Baikal (cel mai adânc lac din lume),

 

 

am explicat că avea influenţe proletcultiste, am inventat o psihologie artistică post-totalitară, îndrugând verzi şi uscate despre, vezi doamne, mentalitatea artistului obligat să-şi deturneze intenţiile de teama că cenzura îi va respinge lucrarea, am inventat chiar şi termenul de „autocenzură introspectivă” în faţa unor afacerişti, dar, cel mai mult, am imaginat un thriller extrem de macabru legat de portretele lui Iovik. Practic, le spuneam eu nemţilor, practic, acest Iovik era urmărit de o neşansă cumplită: cam 75 – 80% dintre modelele portretelor sale căzuseră secerate de o moarte bizară după ce fuseseră pictate. Aveam şi dovezi pentru ceea ce spuneam, insistam eu, arătându-le câteva tăieturi de ziarele anilor ’80, referitoare la doamna P., la tovarăşul colonel de la Topraisar şi la modelul care pozase în curtea facultăţii de Arte Plastice.

Nici acum nu ştiu dacă aceste ultime spuse ale mele nu denotau, cumva, că devenisem şi eu, în felul meu, un artist capabil de premoniţii din acelea despre care am amintit mai sus – mă refer la premoniţiile creatorilor, cum altfel, şi spun asta pentru că atunci când m-am întors de la München, reluând cercetările privitoare la Iovik, iată ce am aflat: alături de portretul doamnei P., Iovik mai pictase încă douăzeci de portrete în prima jumătate a lui 1989, pregătind prima sa expoziţie personală, la Galeriile Orizont. Ei, bine, mai întâi se făcuseră simţite doar nişte zvonuri în surdină, lăsate să se scurgă, insidios, de la Procuratura Generală a Statului, cea cu sediul pe Alexandru Sahia, lângă Biblioteca Americană, de parcă cineva ar fi vrut să testeze piaţa bucureşteană a legendelor urbane. Apoi, au început să se audă tot mai multe voci, care asociau din ce în ce mai des apariţia unui nou Râmaru, aiuritor prin procedurile sale, cu o serie de crime imposibil de probat.

Ce mai tura-vura, după ce mi s-a spus ce şi cum se bârfea pe atunci, m-am cutremurat din creştet până în tălpi aflând că, dintre toţi cei care îi pozaseră lui Iovik, până în luna octombrie ’89 muriseră deja vreo cinci-şase inşi. În acel deşert al întâmplărilor care era Bucureştiul de atunci, lumea începuse să vorbească deja despre decesurile cu pricina, ba pe la cozi, ba în timpul pauzelor de masă, ba prin mijloacele de transport în comun, ba pe la chefuri.

– Se pare că şi Neculai Constantin Munteanu a comentat povestea, la Europa Liberă, îmi spusese d-l M., foarte mândru de ultima lui odaliscă: o buboasă de peste un metru nouăzeci, căreia îi fugea ochiul într-o parte.

– Vă bateţi joc de mine!

Femeia aceea uriaşă râse gros, iar d-l M. îmi răspunse, zâmbind:

– Nu-mi bat joc deloc. Tu nu ştiai că arta adevărată ucide fără milă?

– Haideţi, fiţi serios… Eu am exagerat povestea asta ca să-i uluiesc pe afaceriştii ăia plini de bere, care numai asta aşteptau: să fie minţiţi cu neruşinare. Dumneavoastră ce vreţi de la mine?

– Eu vreau doar să înţelegi în ce ai intrat. De ce nu le-ai spus acelor afacerişti, dacă e s-o luăm aşa, că Iovik are o filiaţie profundă cu expresionismul celor de la Der Blaue Reiter? Era mai simplu. Era mai corect. Era mai aproape de adevăr.

 

 

Îmi dădea ghes, al naibii, deşi nu mai era nevoie: deja eram prins în mrejele propriului joc.

– Era mai desuet, i-am răspuns după o vreme.

– Ba nu era deloc mai desuet, numai că tu nu ştiai să spui povestea asta. Îl băgai şi pe Arnold Schönberg în story, amestecai puţin cu intelighenţia evreiască, aminteai că Alexei Jawlenski s-a născut lângă Tver, de unde e şi mama lui Iovik, şi cercul s-ar fi închis… Unde mai pui, că ar fi fost un cerc kult, nu crezi?

– Criticii pe care i-am cunoscut la München discută mai mult despre ultimele modele de Mercedes decât despre…

D-l M. ridică degetul brusc, oprindu-mă cu un gest aproape brutal:

– Criticii de la München pe care i-ai cunoscut tu discută despre Mercedesuri! E o nuanţă!

În fine. M-am interesat şi eu, iar d-l M. avusese dreptate: mulţi dintre cei care-i pozaseră lui Iovik în primele şase luni ale lui 1989 muriseră la scurtă vreme după ce li se pictase portretul.

Nu-i greu să ne imaginăm trăirile lui Iovik, care, după ce mai trecea câte o săptămână, afla că mai murise unul dintre cei pe care îi pictase. Cel mai adesea, decesele aveau loc în plină sănătate aparentă – care cădea pe stradă, care într-o staţie, care acasă, citind o carte, care la micul dejun, care la coadă. În luna octombrie, însă, doi dintre cei portretizaţi au murit în condiţii violente: un actor de la Teatrul Foarte Mic (fost amant de-al doamnei P.) a fost călcat de un taxi în Piaţa Victoriei, în timp ce o vânzătoare a căzut răpusă sub şuriul lui bărbat-so. Menţionez că în afara acestor două persoane, mai sunt doar două cazuri de moarte violentă care, în acest fel bizar şi distant, i-ar fi imputabile lui Iovik. Despre primul dintre ele va fi vorba la finele acestui capitol – celălalt fiind al florăresei de care mă ciocnisem în ziua în care văzusem primul tablou al lui Iovik, la Hanul cu Tei. Despre aceasta din urmă ştiu sigur ce şi cum, pentru că am făcut rost de portretul florăresei chiar de la Iovik, care mi-a spus povestea cu gura lui, el însuşi aflând despre soarta ţigăncii de la un coleg de şcoală primară, ajuns asistent la Institutul de Medicină Legală.

Pe la începutul lui noiembrie, lui Iovik i se făcuse frică să se mai apropie de şevalet. Avea chef să contramandeze expoziţia de la Galeriile Orizont, dar, pe vremea aceea, era nu numai greu, dar riscai şi o grămadă de sancţiuni dacă-ţi dădea prin minte să te întorci din drum după ce obţinuseşi avizele de la partid şi de la Consiliul Culturii. Prin urmare, la vernisaj, Iovik fusese foarte abătut, plutind în altă lume parcă, nefiind atent la speech-urile pregătite cu atenţie, cu cuvinte alese dintr-un lexic precis circumscris. Cam toată lumea a remarcat apatia pictorului, dar numai câţiva bănuiau ce şi cum – unul dintre aceştia fiind însuşi criticul P., soţul actriţei moarte în patul lui Iovik.

După vernisaj, Iovik s-a dus cu prietenii cei mai apropiaţi la restaurantul Doina, pe Kiseleff. Au mâncat, au băut, s-au luat de chelneriţe şi au spus bancuri, politice inclusiv, dar Iovik nu putea să fie scos din ale lui.

– Băh, le tot spunea el prietenilor lui, care, mai mult sau mai puţin, erau la curent cu păţaniile lui, băh, io nu mai am cum să fac portret! Sunt terminat, că la portret simt că scot ce-am mai bun! Ochii şi gurile… Nasurile şi urechile… astea reflectă toate universurile din tot universul…

– Termină, bre, cu prostiile! Sunt nişte coincidenţe, nah…

– Coincidenţe, pă pizda mă-sii! Din 22 de inşi care mi-au pozat pentru expoziţia asta, doisprezece au murit. Doisprezece, înţelegeţi? Au ajuns ăia dă la Miliţie să mă ştie ca p-un cal breaz! Imaginaţi-vă: de cum mai moare unul în condiţii suspecte, mă cheamă la secţie să dau declaraţii dacă l-am pictat, sau nu… Iar eu am ajuns să urmăresc morţii din Scânteia mai rău ca pensionarii. Nici nu mai ştiu ce să…

– Fii, bre, serios, că trebuie să fie v’o explicaţie. Una pe care s-o înţeleagă oricine. Or fi fost gata bolnavi când i-ai ales să-ţi pozeze… Oi fi având v’un fetiş, să-ţi alegi numa’ bolnavi…

– Fetiş, în mă-sa! Au fost femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, cunoscuţi şi necunoscuţi, continuă Iovik să explice. Am încercat să fac asocieri de toate felurile: că mi-au murit ăia pe care i-am pictat în anumite zile, că i-am pictat pe pânze luate la negru, de la Cihovski, că-i făcusem cu tempera rusească, că-i pictasem noaptea… eh! Da’ n-am găsit nimic care să mă absolve! Moartea lor n-are legătură cu nimic altceva decât cu faptul că i-am pictat eu!

Mai băură ei ce mai băură şi, la un moment dat, directorul teatrului căscă ochii şi se îndreptă brusc, de parcă s-ar fi înecat cu un os de peşte.

– Fii atent la ce m-am gândit! – rosti el, rostogolind ochii pe deasupra mesenilor. Fii atent că ştiu cum să verificăm ce şi cum… Ia făceţi-vă încoa’!

Se îndesară cu toţii peste masă, în jurul paharelor cu Fetească Neagră şi-a scrumierelor pline cu chiştoace de Carpaţi. Iar directorul:

– Ce-ar fi să-l pictezi tu, măi Iovik, măi, pe Ceauşescu? Dacă tu eşti de vină pentru morţile astea, o să moară şi Ceauşescu, dar de supărat, n-o să se supere nimeni, este? Iar dacă nu moare, scapi de grija asta şi mai rămâi şi cu un portret care, cine ştie, te-o ajuta să-ţi obţii mai repede un atelier bun de la Uniune…

– Ce, băh, eşti prost? Cum o să-l pictez pe Ceaşcă? – se burzului Iovik.

– Ba prost eşti tu, se luă unul de Iovik. Faci şi tu un portret, ce mare brânză? Ce? Crezi că atunci când Goya a făcut portretele familiei regale spaniole, cu toate infantele alea balcăze şi deşelate, crezi că de drag le-a pictat? S-a ales cu nişte bani şi…

– Băh! Terminăm discuţia chiar acum! Io pe Ceaşcă nu-l pictez!

– Ahre dreptate! Doahr n-o să se în… înjosească el ca să… începu însuşi d-l P., care, absolut firesc, rămăsese în relaţii bune cu Iovik după moartea soţiei sale.

– Ba nu se înjoseşte deloc! Doar nu vrei să-mi spui că toate picturile făcute la comandă socială sunt kitsch-uri…

– Ei, Goya, ah, e o e… excepţie cahre confihrmă regula, începu d-l P., gânditor. Dădu peste cap un pahar cu Fetească, dar rămase la fel de gânditor.

– Dar David? Dar da Vinci? Dar Michelangelo? Chiar aşa… Crezi că Michelangelo ardea de nerăbdare să tencuiască tavanele cu sfinţi şi dumnezei? Crezi că nu i-ar fi plăcut să-şi picteze iubitul care…

– Nu mai thrăim în Renaştehre! Pictuhra nu mai e ce-a fost! Ra… Rapohrtul dintre opehră şi subiect s-a schimbat, încercă d-l P. să-şi apere punctul de vedere. Rolul atribuit inspihraţiei în cadrul opehrei…

– Rolul atribuit inspiraţiei – căcat! – i-o reteză celălalt. Ce-i aia, inspiraţie? Peste tot e comandă socială! Dali a acţionat conform unei comenzi sociale, care comandă socială îi spunea că e la modă să pictezi sertare ieşind din coapse de muiere ce se băşeşte zgomotos peste deşerturi, asta e, tată! Picasso a făcut la fel, numai că el şi-a împărţit femelele în pătrate, pentru că aşa era tendinţa la Bateau Lavoir, la el în cartier. Comanda socială i-a învăţat pe toţi, pe absolut toţi, să ofere publicului exact ceea ce publicul pohtea: pohtea publicul să fie uluit? Foarte bine! Magritte îi uluia cu Timp Îngheţat, Malevici le băga un Pătrat Alb pe fond Alb, iar Brâncuşi sculpta cocoşi galici, ce-i aşa mare filozofie? Adică… tu, băi, P., tu vrei să spui că nu e Iovik în stare să scoată un Ceauşescu artistic? Iar voi, ăştilalţi, vreţi să spuneţi că Ceauşescu nu poate să furnizeze un subiect de pictură? Adică voi vreţi să spuneţi că arta are subiecte tabu?

– Subiecte tabu, sau nu, io nu-l pictez pe Ceaşcă, repetă Iovik.

– De ce, măh, de ce?

– Pentru că nu-l suport, pentru că-mi e silă de el, pentru că nu merită, pentru că-l urăsc, pentru că…

– Şi lipsa lui de merit nu poate fi pictată? Dar ura ta nu merită s-o pictezi?

– Păi, asta ziceam şi eu, se băgă directorul, din nou. Ura ta, Iovik! Pictează-ne ura ta pentru Ceaşcă, fir-ar el al dracu’ să fie şi, cu ocazia asta o să verificăm şi dacă păţania cu morţii şi cu portretele e adevărată…

Dupa o săptămână, mai mult curios decât convins de subiect, Iovik ne lăsă un simplu desen – se chema gURA nesătulă şi reprezenta un Ceauşescu nemaivăzut: dintr-o viermuială de şerpi cenuşii, trupurile lor unduios-cleioase se învârtejeau pentru a crea un chip pe care abia dacă îl întrezăreai. Era un chip amestecat cu lutul din jur, cu câţiva bolovani sparţi şi cu două-trei băltoace ce-i alcătuiau ochii goi, adânci în setea lor de a domina frunzele din jur, crengile, broscanii şi viermii, peştii şi florile rupte şi răsfirate de jur-împrejur, ca într-o natură moartă răstignită pe sol.

Iovik terminase schiţa pe 11 decembrie, iar pe 22 ale aceleiaşi luni, Ceauşescu părăsea Comitetul Central în modul atât de bine ştiut.

Tocmai mă pregăteam să-i adap cu povestea asta pe criticii de artă cu instincte mecanofile de la München, când ei înşişi m-au sunat cei dintâi: auziseră şi ei de tabloul cu Ceauşescu, chestie pe care aveau chef s-o speculeze cât mai grabnic:

– Am auzit, îmi turuia la telefon un oarecare Herr Keller, că Iovik al dumneavoastră are un Ceauşescu à la manière de Jawlensky (ah, d-l M. îşi băgase coada!), în perioada lui târzie, pricepeţi? Îl cunosc pe directorul consiliului de administraţie de la BMW, care este îndrăgostit de toate poveştile legate de fostul vostru führer, ach, ach… În plus, am mai vorbit şi cu un domn de la PR de la Siemens, care ar dori să decoreze holurile lor lungi de la Erlangen cu nişte lucrări aşa… crude… puternice… estice, pricepeţi? S-ar putea ca Iovik al dumneavoastră să fi picat pe un trend adecvat gustului teutonic al zilelor noastre, domnule!

Gust teutonic în Germania anilor 2000, my socks, dar, oricum, nu mai aveam de ales. De acum, trebuia să trec la pasul următor al planului meu, aşa că m-am hotărât, în sfârşit, să-l caut pe Iovik, să-l cunosc şi să mă apropii de el, astfel încât să stabilim ce vom face de aci înainte. 

 

 

–//–