Băi, păi dacă nu respecţi anul nou petrecând un revelion straşnic, nici să nu te miri c-o s-o încasezi zdravăn de tot!
Am „petrecut” revelionul 2002/2003 la cabană la Omu şi, nu-ş’ cum dracu’, da’ nici io, nici nevastă-mea, n-am avut atunci chef de nimic. De regulă, la Omu ieşeau nişte revelioane năprasnice – cele mai mişto chefuri de schimbarea anului, acolo le-am trăit – numai că pe 31 decembrie 2002, stăteam ca doi fraieri în cabană şi abia aşteptam să treacă revelionul ca să ne cărăm dracului acasă.
Era o iarnă d’aia, frigidă. Nu era nici viscol să cutremure cabana, da’ nici aer d’ăla nemişcat, ca atunci când e ger de crapă pietrele; nu erau nori grei să-ţi bagi deştele în ochi, da’ nici cer senin; nu ningea, da’ nici soare nu era: era, aşa, cam ca o dimineaţă nemţească, umedă şi mohorâtă, da’ o dimineaţă din aia de pân regiunea industrializată a Saar-ului – adică un rahat de vreme, în care te aşteptai să auzi doar jawohl, wunderbar şi ja-jaaa-uri dân alea, standard, lipsite de snagă.
Îi ştiţi pă nemţi, ce dracu’…
Şi aşa se face că pă la 11 seara, căscam şi abia aşteptam să se facă miezul nopţii, să ciocnim dracu’ paharele cu şampanie (că trebuia bifat revelionu’) şi să ne culcăm…
Pe 3 ianuarie am coborât în civilizaţie şi ne-am aburcat în maşina Dacia 1310 (tip de mască: zâmbetu’ lu’ Iliescu) şi am tăiat-o spre Bucureşti. Tot ca să bifăm acţiunea, ne-am dus cam cu lehamite pe la ai mei, să mâncăm tradiţionalul tort, să fumăm o ţigară, să ne puparisim etc. Mâncăm tortu’, faceem tot ce ne era scris, după care, bucuroşi că am scăpat de obligaţii, hai să ne cărăm, naibii la noi acasă.
Ieşim în faţa blocului şi, ia maşina de unde nu-i!
Io ieream recidivist, că mai trăisem chestia asta o dată, aşa că am parcurs din nou succesiunea de gânduri imbecile, conexe cu un furt de maşină: prima dată zici că ai uitat unde-ai parcat-o (de fapt, speri că ai parcat-o în altă parte, că altminteri, ţi-e foarte clar că ţi-au umflat-o), alergi niţeluş dintr-o parte în alta, cu ochii beliţi, iar după v’o 15 – 20 de secunde tragi concluzia inevitabilă: gata, mi-au julit maşina, tu-i morţii mă-sii!
Ei, numa’ că acu’, prima chestie care mi-a dat pân cap după ce m-am prins că îmi furaseră maşina, a fost o discuţie veche de v’un an jumate, când un mare general dă la spălare dă bani mă întrebase că de ce paştele mă-sii nu-l sunasem când îmi fusese furată prima maşină.
– Păi, dă ce să vă sun?!
– Cum dă ce? Ca să vorbesc cu ăia dă la furturi auto. Să-şi dea, şi iei, silinţa.
– Păi, nu şi-o dau, oricum?
– Fii, domne, serios!
Şi se apucă dom’ general să-mi povestească pân ce trecuse cumna’su când îi furaseră şi lui maşina. Se tot împotmolea ca prostu’ pă la Poliţie, până ce a dat dom’ general telefon unde trebuie, că să facă bine să-i găsească maşina, că altfel îi ia mama dracului, ’nţeles?
În consecinţă, după ce mă prind că am rămas fără maşină, îl sun pă dom’ general şi mă apuc să urlu:
– Mi-au furat maşinaaaa! Uite, chiar acu’ zece minute mi-au furat-oooo!
Dom’ general era discret aburit şi cam plescăia – deh, era 3 ianuarie.
– Băîîî, ce ghinion, zice iel după o vreme. Totu’ e-nchis acu’!
Îl simt că bagă gândire profundă şi tac. Probabil că se scutura, sau că fornăia, sau că mormăia – ce ştiu eu? După care:
– Ia, du-te tu la cea mai apropiată secţie dă poliţie şi, de cum dai dă unu’ care o să fie în stare să scrie un raport, sună-mă şi dă-mi-l să vorbesc cu iel.
Zis şi făcut. Apare un amic dân copilărie şi mă duce la secţia 13, repede-repede.
– Hei, ce-i zoru’ ăştia, beuieţi? – ne ia un tablagiu (aşa li se zicea pă vremuri) în primire.
Io încep că mi-au furat maşina, că ie o Dacie albă model zâmbetu’ lu’ Iliescu, că n-au trecut decât v’o dooj’ dă minute dă la furt, că ieream pă strada cutare, c-o fi, c-o păţi.
Mirat, îl văd pă poliţist că începe să se scarpine în cap, aşa, dă parcă nu i-ar fi fost boii p-acas’.
Revin cu explicaţii. Mai scurte, de data asta:
– Mi-au furat maşina. Acu dooj’ dă minute.
Iar iel:
– Asta am priceput. Numa’ că nu ştiu ce-i de făcut. Ia, făceţi-vă ‘încoa’!
Ne bagă în secţie. Acu’, tre’ să înţelegeţi că ierea v’o patru după-amiaza, că ierea vreme d’aia uscată şi rece, infectă, şi că ierea doar 3 ianuarie. Dăm peste un tablagiu ceva mai înalt în grad. Ochii încă-i lăcrimau după revelion, manele, vin dă la iel dân curte, presimţiri cu Magda lu’ Tolea, chestii d’astea.
– Pfaaah, ce ghinion, mă compătimeşte iel. Şi-acu’, ce dracu’ să facem? – se uită iel, întrebător, la primu’ poliţist.
– Domne, încep, am venit să anunţ furtu’! N-au trecut mai mult de treij’ dă minute dă când au săltat-o! Anunţaţi, şi voi, neşte echipaje, ceva…
– Ce echip’je, fraaaate… Chestia ie că noi n-avem nici o treabă cu furturile dă maşini. Nu ne ocupăm noi dă d’astea, fraaaate, mă ia ăla mai gradat.
Înţepenesc. Văd că ăla stă lângă un computer, care computer dădea semne că ierea cuplat la www; mai văd că are mobil, mai văd că mai are şi un fax, al dracu’… Numa’ că iel nu prea ştie ce are dă făcut.
– Cre’ că trebuie mers şi anunţat la furturi auto, zice primu’ poliţist.
– Păi aici nu e…? – încep io, întrebător.
– Neăăăă, mă întrerupe ăla mai gradat cu un semn dă plictis. Noi n-avem treabă cu maşinile, fraaate… Alţii să ocupă dă d’astea…
Drept pentru care începe o discuţie cu primul poliţist: că unde ar trebui să ne adresăm – la secţia dân Mihai Bravu, sau la aia dân Baba Novac? Încep iei să-şi amintească dă cunoscuţi de-ai lor care, tot aşa, rămăseseră fără maşini pă raza secţiei 13, numa’ că nu toţi să duseseră la aceeaşi secţie ca să anunţe furtul.
– Ah, încep io să-mi dau seama, păi mie mi-au mai furat o maşină…
– Aşa, şi? – mă întreabă amândoi poliţiştii într-un glas, dornici să afle ce făcusem atunci.
– Păi, şi m-am dus în Baba Novac!
– Păi acolo tre’ să te duci, domne, îmi strigă amândoi la unison, şi se uită unu’ la altul, cum că: ai văzut, băîîîî? Acolo! – Hai, du-te repede că poate anunţă ăia pă cineva până nu se îndepărtează hoţii prea mult! Du-te repede, nu mai zăbovi!
Mă duc repede, nu mai zăbovesc. Intru în curtea cea mare dă la secţia 8 (Baba Novac) da’ deja sunt cam sceptic: data trecută, când îmi furaseră maşina, stătusem aici dă vorbă cu un anumit poliţist care îmi luase declaraţia şi care începuse ancheta. Maşina aia nu s-a mai găsit niciodată, da’ pă poliţistu’ ăla îl găsiseră confraţii lui, iar io îl mai văzusem dă v’o doo ori, chiar la teve, în timp ce era anchetat pen’ că făcea parte dântr-o reţea dă hoţi dă maşini – mai ţineţi minte, nu?
– Aveam o Dacie 1310, albă, model zâmbetu’ lu’ Iliescu, încep io când ajung la ghişeu.
– Băh, Steleacă! – strigă poliţistu’ dă la ghişeu, privind pe deasupra umărului meu, cu ochii sticlind. Tu eşti, băh?
– Marcele! – urlă şi amicu’ dân copilărie, dân spatele meu.
Marcel iese dân spatele ghişeului, Stelică se repede la iel şi încep amândoi să se pupe bărbăteşte, să să bată pă spate, să să întrebe unu’ pă altu’ că ce-au mai făcut, da’ câţi copii au, da’ cum le sunt nevestele (grase, slabe, scurte, lungi), nah, chestii d’astea dă oameni care nu s-au mai văzut dămult.
– Hai, că avem noroc, îmi zice Stelică, după ce termină the mating process cu Marcel. Marcel mi-a fost coleg dă armată…
– La infanterie! Ume 02569! Mai ţii minte, băh, Steleacă, cum am sărit noi gardu’ la curva aia dă nevastă a lu’ tov colonel şi cum…
Iar îşi amintesc, iar se bat pe spate, devin duioşi, ce mai, e clar că fuseseră prieteni fuarte, fuaaarte buni!
– Ia zi, tată Steleacă, ce-a păţit pretenaru’ tău? – îşi dă Marcel seama deodată că venisem acolo cu treabă.
Începe Stelică să povestească: tortu’ mâncat la mama, ţigara, 15 minute, doar atât au stat în casă şi, pfuuui! – adio maşină!
– Aaaah, păi da’ n-am că să fac! – îi cade faţa lu’ Marcel! Ce dracu’, băh, se înfurie iel umpic, păi voi nu ştiţi că azi ie 3 ianuarie? Ce pana mea vreţi să fac? – zice gagiu’ şi devine evident că se supără – Steleacă! Tu ştii bine că…
– Marcele, Marcele! – încearcă Stelică să-l îmbuneze. Băh, Marcele! Omu’ ăsta ie pretenu’ meu, băh! Îl ştiu dămult, să moară mama… Hai să-l ajutăm, cumva, că i-au furat maşina!
– N-am, băh, ce să fac, tu nu pricepi? Io sunt pus aici pentru chestii grave, băh, sunt dă gardă pă unitate! Am grijă dă toată secţia, înţelegi? Ce treabă am io cu maşinile furate?
Îmi venea să zic şi io ceva, da’ m-am abţinut că, deh, era pretenu’ din armată al lui Stelică şi nu să făcea să fac tărăboi.
– Off, că împiedicaţi mai sunteţi, continuă Marcel, auzi tu, se uită iel la mine cu reproş, cum, doamne iartă-mă, să-ţi fure maşina tocmai în 3 ianuarie?! Ia! Duceţi-vă voi în Candiano Popescu, că acolo o să găsiţi pă cineva care să se ocupe dă treabă!
Bun. O tăiem în Candiano Popescu şi dăm să intrăm la serviciul furturi auto. Băh, şi să vedeţi cum ie la Candiano ăsta! Serviciul ie la subsol, are uşi dă fer, pă jos ie beton d’ăla gen anii ’60, ghişeele sunt dă carton presat, birourile sunt dân pefeleu, şi ie fuarte frig. Fuarte, fuaaaarte frig!
– Ştiţi, încep io, mi-au furat o maşină…
– Azi?! – se miră agentul dă la intrare. Cine v-a furat-o?
– Nu ştiu, domne! Am venit să anunţ furtu’! – zic io, fără să mă plâng prea mult, ca să nu-l innervez pă dom’ poliţist.
– Cristoşii şi anafura lor dă hoţi! Azi, domne?! – nu reuşeşte iel să se abţină. Tomnai azi?
– Da. Tocma’ azi! O să-mi luaţi o declaraţie?
– Păi o să iau, ce naiba să fac?
– Bine, spun io şi, conform convenţiei telefonice cu dom’ general, îl sun.
– Aha! – rage el, satisfăcut, în telefon. Deci, ai găsit pă cineva care îţi ia declaraţia!
– Da, am fost pă la…. şi pă la….
Dom’ general n-are timp dă pierdut, însă, şi mă întrerupe, tăios:
– Ia dă-mi-l pă agentu’ ăla cu care vorbeşti!
– Vă caută cineva la telefon, întind io mobilu’ către agent, negăsind o formulare mai intelijentă.
Băh, şi înţepeneşte agentu’. Îşi îndreaptă spatele. Dă din cap ritmic. N-aveam telefon cu difuzor, da’ parcă mi s-a părut cum aud în liniştea subsolurilor dă la Candiano Popescu, vorbele magice: „că vă ia mama dracului pă toţi!”
– ’Nţeles, să trăiţi. Îmi întinde mobilu’ şi începe să zâmbească: Ha…. Păi, ierea dom’ general… Da’ dă ce n-aţi spus dă la-nceput, don’ doctor, că sunteţi de-ai noştri! Offf, doamne-doamne, ce necaz pă capu’ ‘mneavoastră! Auzi! Să vă fure maşina pă 3 ianuarie. Ia hai să vă iau io o declaraţie!
A fost o declaraţie foarte lungă. Icstrem dă lungă, că agentu’ trebuia s-o bage direct în computer şi tasta mai rar. Foarte rar. Nemaipomenit de rar. Silabisind:
– Da-ci-A! O-mie-trei-su-te-ze-CE!
Aici, a făcut o pauză suplimentară şi m-a privit lung. Adică, cum? Doar Dacia 1310? Doctor? Pile?! Hmm…
Termină iel dă scris şi mă priveşte cu un aer triumfător:
– Gata! De’acu’, totu’ s-a rezolvat! E ca şi făcută!
– Cum adică?!
– Păi, gata! Semnalmentele maşinii au ajuns peste tot! La toate punctele de trecere de frontieră, la toate secsiile dân ţară, la toate…
– La toate secţiile dân ţară?! – simt io cum mă ia cu frig.
– Păi, da! Acu’, suntem cu toţii cuplaţi la interneciu’ ăsta… La fiecare secsie avem om care să uită pă compuzder şi de-acu’, toţi ştiu că maşina Dacia 1310 cu numărul cutare a fost furată.
– Adică, au aflat şi ăia la secţia 13?
– Păi, da? Ce? Şi iei are compuzder! Sunt puse spicial, ca cum află v’unu dântre noi, să scrie în compuzder ca să afle toţi! Acu’, hai să scriem declaraţia!
Am primit un formular. L-am completat de mână. Po urmă am stat dă vorbă cu un poliţist îmbrăcat în civil. Ierea tare plictisit, da’ agentu’ i-a strecurat ceva la ureche, aşa că a devenit, brusc, mai zâmbitor. Oh, da.
Acesta dân urmă m-a pus să-i fac şi o schemă: blocul, scara, elementele de reper din jur…
– A-HA! – făcu iel de cum văzu schema. Mi-e foarte clar! – zise iel, privind pă dos la schema mea. Ştiu încotro s-au dus, ai dreacu’!
Şi, spunând asta, se apucă să-mi explice cum hoţii ieşiseră din strada Zăvideni, repezindu-se apoi pe Liviu Rebreanu (în trombă!), dispărând spre bulevardul Macaralei, de unde o luaseră la dreapta, spre Ozana şi…
– Îi ştiu io p’ăştia… – încheie polismeanu’, dând dân cap. Ceva bănuieli aveţi? – sare iel apoi la altă idee.
Îi zic dă nu-ş’ce garaj clandestin unde tunau unii maşini, că aşa mă bătuse Stelică la cap pă drum.
– Opaaa! – cască polismeanu’ ochii mari. Pă ăştia sărim primii! Cum de şi-au făcut iei garaj între blocuri? Cu ce aprobare? Când?
Habar n-aveam. Îi spun că nici bănuielile mele, de altfel, nu iereau icstrem dă fondate, că doar auzisem de tipii ăia şi că…
– Păi, doooomne! Ia vă rog să fiţi mai atent!
Mă rog. Am terminat chestia asta şi m-am cărat la mine acasă. Nevastă-mea era discret neagră la faţă, da’ nici io nu ieream mai breaz. Pă lângă maşină, pierdusem şi cargoul dân por’bagaj: echipamentele de munte, tot soiu’ dă ţoale cu care pleci în concediu, cărţi (Dune, ediţia americană princeps, făcută cadou cu o lună în urmă, plus Cronică de famile, bildungsromanul românesc), laptopul (d’ăla vechi, cu manivelă) cu o grămadă de texte, medicale şi dă altă natură (prima variantă dân Marele Graal, pântre altele), parfumul meu dă suflet, parfumu’ lu’ nevastă-mea dă suflet, bocancii dă iarnă, v’o treij’ dă metri dă cordelină poloneză…
Singura satisfacţie ierea că ţoalele dă munte puţeau icstrem dă tare. Mda. În rest, ne-am turnat nişte tărie şi am plâns: au, auuuuu!
Măăă ROG! Ne-am luat gândul dă la maşină şi dă la tot şi am început să ne gândim cum facem să cumpărăm alta, că pă vremea aia ieream mult mai dromomani decât suntem azi, că Haralambina nici în proiect nu ierea.
Băîîî, şi după aia trec v’o doo zile şi, pă când ieream io dă gardă, mă sună nevastă-mea.
– Au găsit maşina! Mă duc acu’ s-o iau! Mă pregătesc şi io, cumva?
– Ia doo milioane la tine, îi strig io, după cum aflasem că ie obiceiu’ pământului. Doo milioane, vulpoaico!
Mai trec doo ore şi mă sună nevastă-mea dân nou.
– Gata. Am luat-o. Numa’ că… n-avea roţile ei.
– N-avea roţi?! Şi cum naiba ai ajuns acasă?!
– N-avea roţile ei! – subliniază nevastă-mea. Avea alte roţi.
– Cum adică, alte roţi? Da’ în por’bagaj mai ierea ceva? – îmi încolţeşte în suflet speranţa.
– Eeeh, rahat! Lasă-l, naibii, dă por’bagaj! Maşina e aia pă care o ştii, numa’ că are alte roţi! Por’bagaju’ ierea gol!
Îl sun io pă dom’ general şi-i mulţumesc. Omu’ se fâstâceşte cumva, începe să spună că n-a făcut mare lucru, că-n ce ţară trăim, că să fim sănătoşi, chestii d’astea.
– Oricum, conchid io, nu credeam că şi la furturi auto ierea nevoie dă pile!
– Eeeeh, nu! Ce naiba, don’ doctor? Păi pă tine când te sună cineva pentru un pacient, nu te porţi şi matale cu mai multă atenţie? Nu-ţi dai silinţa mai mult? Aşa şi-ai noştri!
Nu i-am mai spus că principala uluială a nevesti-mi fusese (când se văzuse cu polismeanii) că pe ăia îi durea în bigă să ia probe dân maşină. Nu tu amprente, nu tu poze, nimic! Iea, fraiera, se aştepta să-i găsească p-ăia cu lupele, dând cu prafuri pă bord, recoltând probe şi alte alea dă pă volan, da’ iei – nimic!
– Ei, şi? – o întrebasem io. Să zicem mersi că avem cu ce merge la mare!
– Păi, da! Când i-am întrebat de ce nu fac cum am văzut pă Descoperi, s-au uitat la mine, aşa, luuung, aşa că mi-am dat seama c-am dat-o-n bară şi m-am grăbit să le bag în buzunar alea doo milioane!
– Las’ să fie iei sănătoşi! Dă-i în mă-sa! Bem şi noi, o beroasă, ceva?
P.S. Maşina fusese furată de un şofer dă taxi, care ne văzuse la stop la Domna Ghika. Gagiu’ văzuse că avem nişte roţi prea pizdoase pentru o Dacie (cu genţi dă tantal, sau titan, habar n-am, că nu mă pricep, şi aşa o cumpărasem la mâna doua dă la un mustăcios care-i pusese şi una bucată volan dă lemn!!!).
Taximetristul chemase în ajutor un amic, ne luase urma şi, de cum parcasem, amicul taximetristului intrase în maşina noastră, cranţ-cranţ, şi o furase. Vânduseră genţile alea de fiţe şi-şi luaseră ceva droguri, că iereau băieţi predispuşi la visare.
Laptopul şi cărţile nu le-am mai recuperat. Ce dracu’ făcuseră cu iele?
Uite ca de data asta am reusit si eu sa citesc.
Despre nemtotei ce sa zic, sunt satula de ei, aici sunt din plin. Despre "prietenii" de la noi, e bine sa-i ai, ca niciodata nu se stie cand ai nevoie de ei, iar fara prieteni e greu…
cu asta mi-am amintit de: sosit de o zi la barce, cu maşina cu numere oarecum româneşti. parcat el nush unde, mers a doua zi să luăm maşina ca să ducem pe cineva la aeroport, maşina – pauză. direct inima mi-a stat, dar el, uitându-se cu atenţie la culoarea marcajelor de pe carosabil, a decis că a parcat-o aiurea şi i-au ridicat-o oamenii legii. aşa era, dar io, româncă adevărată, am găsit această şmecherie greu de crezut (în plus, era duminică). cine să ia maşina că e parcată pe interzis? evident că ne-au furat-o!
păi, de-aia la români mai bine ţi-o fură! ca să ştii o chestie fără echivoc! cum vine aia… că legea, că parcarea, că nu e corect… nuuuu, tată! o luăm pă toată, de tot!
imi pare rau pentru dune 🙁
Hehe, taximetrist cult, nu gluma. A citit ala la SF-uri de s-a stricat la stomac.
Oricu, Magda a lu’ Tolea nu prea exista prin 2002, cel putin nu ca mare artista de "succesuri" internationale 😀 Oricum, pacat de Dune.
mare păcat de Dune… cât despre tovarăşa ciumac, poliţaii o presimţeau încă de pe atunci… visau la iea fără să se fi întrupat în sticlă…
trebuie sa recunosc ca si eu ma asteptam ca si veverita la un final cu hepiend din ala american, mai vesel, nu din cel european cu oleaca de tragism; ma gandeam ca pana la urma a fost ridicata de politie din cauza de parcare defectuoasa si se afla la odihna in tarcul cu masini nebunatice
povestea asta imi aminteste de una asemanatoare povestita de un amic, nu traita de mine recunosc; din cauza de spatiu am pus-o pe pagina mea
@ mosu : am citit postul tau – asta ne e ţara, ce să facem… mi-a plăcut, însă, extrem de mult postul tău precedent : ne inervăm, dar parcă are o savoare, cumva, enervarea asta…
@ inah : ştiu cum e cu anunţatu’ poliţiei. am făcut şi io la fel, tot apropo de o maşină. a avut loc o discuţie fastuoasă la telefon, că organu’ nu pricepea ce vreau. el credea că, de fapt, sunt aşa de bou că nu sunt în stare să anunţ că mi-a fost furată maşina.
mdaaaaaaaaaaaaaa. tu cre’ k shtii, dar masa de cititori de blog n-au de unde; io fac naveta la bukle dimpreuna cu nevasta. shi intr-o zi megem noi cu mashinuzda propetate personala pina la gara numita cea de sud unde-o abandonam pentru a lua trinu spre bukle pe motiv de vineri. fiind perioada neagra a lunii (pt mine) cind trebuie sa indes revista virtuala in presele (reale) ale tipografiei shi lucrez 24/24 ore, ea (nevasta-mea) inturnindu-se in cel ploieshtiu malefic de una singura de unde ma suna disperata: ne-au furat mashina!!!!!!!!!!!!! io lucrind! din greu! o revista inseamna neshte ‘jdemii di ioroi di plata la sus-zisele tipo’! (da kkt, intre noi fie zis, da’ ‘stem in ro, no?) eniuei, ea ia era dizezperata shi lacrimoasa… (nici o o apropiere de trupa sinonima.. ;)) io-i zic: bine fata: suna in ma-sa l polizei (kkt! ce sa-i zic den bule unde frekm tastele la mac?!?!!!?!) ia suna-l tu pe amiu’ kris kre fuse taximetrit shi le are mai dihai k noi cu experientzii d-aste… il suna. in becraund. dupa vreo juma’ de ora m suna iarashi: mashin fusese ridikta de serviciile de higenizare civik a primariei de kkt ploieshti intrucit iera parkta pe un loc nashpa. evidenta k a fost singura ridikta din cele 7-8 parkte acolo. da’ alea aveau binecuvintarea areopaglui megalopolisulului. ;))
per total, ne-a costat mai putzin decit pe tine. morala: mai bine sa tzi-o ridice mun’cipalitatatea, dacit hotzii ;))
ploiestii ie mai avansati ca bukreshii! si, ţine cont că mie mi s-au furat două bukate maşini până aku! da’ pă una am recuperat-o că aveam peeleh, mei!
băh, mă kk în sistemu’ ăsta dă scriere! :)))))))
"Da’ dă ce n-aţi spus dă la-nceput, don’ doctor, că sunteţi de-ai noştri!"
fabulos.
noi am fost cetateni model si am anuntat la politie faptul ca egzista la noi in parcare o masina…de fro 3 zile (da’ nu interesa pe nimeni)…are usile deschise…si nu cunoastem proprietaru.
in doua ore…onor organu a venit cu proprietaru’ (om amarat, emotionat venit toooocmai din dr. taberei la noi in militari)..si-a recuperat crestinu ala masina..
ce m-a socat pana peste poate a fost faptul ca pana in crucea noptii am tot primit telefoane de multumire (de la proprietar….de la soacra proprietarului, de la nevasta proprietarului….ultimul apel a fost de la organ…care si-o esprimat stangaci recunostinta. evident ca organu trecuse de koishpemii de ori pe langa masina aia lasata leandra…da’ nu s-a obosit sa vaza care-i problema).
dom’doctor…revelion nashpa, da’ ce peripetii p’orma. mishto story.
@ghindă: nu-l ştii pe johnel? aşa ne mîncă sufletul cu scrisul ăsta de neşte ani buni :((
@john: mie mi-a sărit inima azi, că ieri am făcut o nefăcută neştiută: am parcat un loc mai hacana de locul meu de parcare (noapte mare, un far lipsă etîcî). şi cum veneam eu pe aleiuţă şi nu-mi vedeam dosul buratecului, odată m-a trecut un fior rece pe spate, chit că-s 36 de grade afară, şi am început să inventariez în minte ce ţineam minte că lăsasem prin macinină, barem să estimez paguba nerecuperabilă…
tot răul spre bine, cum am ieşit de pe alee l-am văzut, mînce-l mama pre el!
u’amic de’al meu is buseste intr-o zi coltu’ de masina de coltu’ la alta masina nu’s pe ce strada mai mare in Bucuresti. Cum stia bine Bucurestiul ca il freca cu masina ca aia era serviciu’ lui, zice "hai ca avem noroc ca e sectia de politie a lu’ sectoru ics chiar aci dupa colt." Se duc ei frumos sa raporteze tamponarea, ala de la birou ca pe ce strada s-a petrecut evenimentu’? – strada ics, zic astia. Ahaaaa, zice ala jumate usurat. Si pe ce <i>sens </i>?. Ăştia, păi.. ăla, înspre nuştiuunde. Aaa, zâmbeşte poliţistu’ trist, trebe sa va duceti la sectia de politie a lu’ sectoru’ <i>igrec</i>. Pai cum asa??? – pai asa, ca strada asta este granita intre sectoare care granita trece fix pe linia din mijloc, prin urmare si asa deci, daca ereati pe sensul înspre nuştiuunde, s-a petrecut tamponarea in sectorul alalalt, deci <i>acolo</i> tre’ sa raportati…
ah, ce frumos ie pe la noi, măh, fraţilor!
@ mack : john e nebun! parol!
d’aia mi-am vindut io masina, s-o fure de la altii, nu de la mine 😀