(începe precum un basm, dar nu se termină cum aţi bănui. poate că nu-i nimic de învăţat din istorioara asta cam lunguţă.)
A fost odată ca niciodată un împărat tare bătrân care avea un fecior mare şi frumos, pe nume Ionică. Ei, şi iată că într-o bună zi, bătrânul împărat îl chemă pe fie-său la dânsul şi-i spuse aşa:
– Fiule, eşti om aproape în toată firea! Ca mâine-poimâine o să ţii treburile Împărăţiei în mâini, aşa că m-am gândit să vezi ce-i de făcut ca să cârmuieşti cu destoinicie. Ia, purcede la drum şi bagă de seamă cum ne muncesc supuşii, care sunt treburile oştii, ce nevoi au oamenii şi toate cele. De azi începând, oriunde te vei duce, vei primi ascultare în toate, ca şi cum aş vorbi eu. Te vei preumbla peste tot şi vei iscodi cu patru perechi de ochi dar, ţine bine minte: numai în iatacul cel mai mic al palatului, cel dindărătul pivniţelor, să nu intri, căci va fi vai şi amar de tine.
Bătrânul Împărat
Din ziua aceea, Ionică se apucă să străbată Împărăţia în lung şi în lat. Se duse în codrii de la poalele munţilor, coborî în minele de aur şi de fier de pe lângă râurile năvalnice, stătu alături de ţăranii ce munceau câmpurile, trase cu urechea pe la negustorii din târguri, ba chiar, de vreo câteva ori, se băgă slugă la nişte dulgheri.
Ei, şi trecu timpul frumos-frumos, pentru că nimeni nu-i împiedica susurul şi, iată că într-o bună zi, se trezi Ionică întrebându-se:
– Măi, dar ce-o fi în iatacul cel mic de la palat, de nu mă lasă tata să-l văd?
La început, îşi alungă gândul cel rău dar, ştii bine cum vine treaba când începe să-ţi dea ghes dracul: fugi ce fugi dar, parcă de ce fugi mai mult, de aceea-ţi netezeşte dracul potecă mai largă spre fructul oprit.
Şi aşa se face că într-o dimineaţă de toamnă târzie, din aceea ploioasă şi vântoasă, când începi să te gândeşti la omăt şi la lemne trosnind în sobă, Ionică al nostru se trezi că se scoboară în hrubele palatului şi că trece de pivniţele unde ţineau vinurile, murăturile şi cârnăţăria. Ei, şi nu mică îi fu mirarea când se trezi pe nişte culoare din ce în ce mai scunde, în care se deschideau uşi tot mai mărunte. Toate uşile acelea se deschideau în iatacuri mici de tot, goale, numai una, cea din capăt de tot, era ferecată cu trei rânduri de chei, iar dindărătul ei se ridica o muzică frumoasă şi un glas subţirel care părea să vorbească singur.
Ionică dădu să bată la uşă, dar, prietenul său din copilărie – un mierloi mărunt, fermecat şi vorbitor – îi strecură la ureche:
– Măi, Ionică, ai uitat că tătâne-tău ţi-a zis că va fi vai şi amar dacă vei intra în iatacul ăsta?
– Măi, pasăre, măi! Ia bagă-ţi minţile în cap, căci eu sunt omul şi tu mierla, aşa că ştiu mai bine ce să fac!
Mai încercă mierloiul să-l înveţe de bine, dar pas dacă se mai putea înţelege cineva cu Ionică al nostru, aşa că bătu la uşiţa cea mică.
– Cine-i acolo? – se auzi din spatele uşiţei.
– Iaca, eu, Ionică, fiul împăratului. Deschide-mi, rogu-te, uşa.
– Păi, ţi-aş deschide-o dacă aş putea, măi fecior, numai că n-am cheile. Dacă vrei să mă vezi cu tot dinadinsul, însă, vezi la chelăreasă şi te-oi primi cu mult drag, numai că n-o să-ţi dea ea cheile de bună voie.
Plecă Ionică pe urmele chelăresei şi o găsi pe lângă pivniţe. Ei, şi aşa cum se întâmplă după cum e să se întâmple, ochii feciorului căzură din prima clipă pe cele trei cheiţe pe care chelăreasa le atârnase la gât.
– Măi, Ionică, măi, potoleşte-te, băiatule, că vai şi amar va fi de tine dacă vei intra în iatacul ascuns.
– Ia mai lasă-mă în pace, mierloiule, că ştiu eu ce fac!
Drese Ionică ce drese şi se dădu pe lângă chelăreasă, o aşteptă s-o ia somnul că era femeie cam bătrână, după care îi fură cele trei cheiţe mici şi le făcu perechile, după cum învăţase pe când fusese calfă la dulgheri.
Mierloiul încercă să-i bage minţile în cap – dar, parcă te poţi înţelege cu nebunul? Ei, şi aşa se face că Ionică intră în iatacul ascuns, vechi, plin cu mobile pe trei sferturi putrezite, cu fereştile acoperite de colb gros şi cu pânze de păianjen fluturând sub tavan. Acolo, dădu ochi cu un pitic burtos şi cu ochi lăcrimoşi, precum un moşneguţ, care stătea cam prea mândru pe un taburel din lemn scorojit.
– Oh, tare bine-mi pare că te am musafir, spuse piticul cu glas mieros, că de mult n-am mai văzut chip de om. Venirea ta mă fericeşte atât de tare, încât îţi voi îndeplini oricând, orice dorinţă, în schimbul unor lucruri mărunte, după cum ai să vezi…
Ionică se bucură din cale afară de spusele acestea deşi mierloiul nu contenea să-i spună că nu-i lucru curat cu piticul şi că mai bine i-ar spune tatălui său, împăratul, că-i călcase vorba şi că greşise. Dar Ionică nici că-l băga în seamă.
Trecură câteva săptămâni de la păţanie când, iată că o urgie cumplită ameninţă Împărăţia: un lotru fioros îşi ridică oşti şi se apucă să treacă prin foc şi sabie târgurile de la Miazănoapte. La început, împăratul trimise lotrului pe oştenii din mărginimi, dar răzvrătitul îi spulberă cu uşurinţă. Atunci, Ionică îl rugă pe tătâne-său să-l lase pe el să-l înfrunte pe lotru, iar împăratul n-avu ce face şi se înduplecă, deşi tare frică îi era pentru fecior.
Ei, şi pe când se pregătea Ionică de plecare, iote-l cum se coborî, pe ascuns, în hrube, ducându-se drept la iatacul cel mic!
– Piticule, mi-ai spus că-mi vei îndeplini orice dorinţă, începu feciorul. Uite, aş vrea să-l bat pe lotrul acela şi să-l aduc în furci la palat.
– Nimic mai uşor: dacă-mi vei da trei degete din statura ta, eu mă leg că-l vei înfrânge pe lotrul acela… Ce zici? Batem palma?
Mierloiul simţi că-l ia cu frig şi-i strecură lui Ionică la ureche:
– Ce vrei să faci? Îl poţi înfrânge pe lotru doar prin puterile tale, ce nevoie ai de piticul ăsta viclean? Doar nu i-oi da trei degete din statura ta…
Dar, parcă te mai puteai înţelege cu Ionică? Feciorul de împărat îşi spuse că la cât de falnic era, trei degete n-o să se bage de seamă şi că târgul era bun, aşa că bătu palma cu piticul.
A doua zi, plecă după lotru şi-l prinse în codrii cei deşi de la Miazănoapte, aducându-l în furci la palat. Mare bucurie îl cuprinse pe împărat văzând ce ispravă făcuse feciorul său, aşa că nici el, nici ceilalţi curteni nu băgară de seamă că Ionică era mai scurt cu trei degete sau, cine ştie, şi-or fi zis că li se părea.
Ehei, şi mai trecu ceva vreme şi asupra Împărăţiei se abătu un potop nemaivăzut. Apele râurilor se umflară şi luară de-a valma târguri şi sate, înecând oameni şi vite deopotrivă. Degeaba încercă împăratul dimpreună cu pârcălabii să ţină piept apelor, că volburile făcură prăpăd în dreapta şi în stânga.
Văzând toate astea, Ionică al nostru se duse din nou la piticul din iatacul ascuns, vorbindu-i astfel:
– Uite la ce m-am gândit, măi, piticule – m-aş pune în fruntea pârcălabilor ca să dau piept cu apele, numai că vreau să fiu sigur că stăvilesc potopul.
– Nimic mai uşor, Ionică, răspunse piticul. Am să te ajut eu să pui capăt potopului, numai că vreau să primesc în schimb un sfert din puterea braţelor tale.
– Cum să-i dai un sfert din puterea braţelor tale? – se băgă în vorbă mierloiul. Ce? Nu te vezi în stare să lupţi de unul singur cu apele?
– Ia mai lasă-mă în pace, mierloiule, că ştiu eu ce fac! – i-o reteză Ionică şi bătu palma cu piticul.
Plecă a doua zi Ionică prin Împărăţie şi făcu ce făcu şi reuşi să stăvilească apele. Văzându-i lucrarea, lumea îl ridică în slăvi, iar tătâne-său nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că are aşa un fecior.
Trecură lunile şi, într-o bună zi, pe când se plimba prin târg, Ionică dădu ochi cu o fată care îi plăcu foarte – era o frumoasă cu ochii pierduţi, deşi-i cam dădea peste cap, cam scumpă la vorbă, deşi cam doritoare de măriri, curăţică foarte, dar cam răzgâiată. Cum-necum, simţi Ionică o săgetătură în piept care îi luă puterea de a vorbi, aşa că se duse acasă buimac şi visător. Se tot gândea la frumoasa fată şi se tot ducea înapoi în târg, dar niciodată nu găsi puterea să-i spună cât de mult o îndrăgeşte. Mierloiul îi dădea ghes mereu să deschidă gura, numai că feciorul de împărat se pierdea ori de câte ori o vedea pe fată, rămânând mut precum peştele.
Iubita feciorului de împărat
Simţind că nu mai poate fără ea, se duse Ionică peste pitic.
– Of, măi piticule, nu mai pot fără fata asta! Hai, fă cumva să-mi fie soaţă, că altfel îmi pierd minţile!
– Păi, crezi că mi-ar fi greu? Nici pomeneală, măi Ionică, măi, numai că o să vreau în schimb culoarea ochilor tăi.
– Să nu care cumva să faci asta, îi strecură mierloiul feciorului de împărat. Eşti frumos şi puternic, eşti tânăr şi destoinic – poţi s-o ai oricând pe fata aia, numai dacă i-ai vorbi! Ce nevoie ai de pitic ca să-ţi pună vorbe bune pe lângă ea? Cum să-ţi dai culoarea ochilor pentru aşa ceva?
– Ia mai lasă-mă în pace, mierloiule, că ştiu eu ce fac! Ce nevoie mai am de culoarea ochilor dacă fata se va îndrăgosti de mine oricum?
Şi aşa se face că Ionică s-a căsătorit cu ajutorul piticului. Şi s-a făcut nuntă mare în Împărăţie, iar lumea se bucură atât de tare că Ionică avea soaţă frumoasă, încât nimeni nu băgă de seamă că ochii feciorului de împărat deveniseră cenuşii şi spălăciţi şi că nici căutătura cea vie dinainte n-o mai aveau.
Trecură săptămânile şi, într-o bună zi, nevasta lui Ionică îşi dori o ditamai nestemata. Ionică încercă s-o facă să priceapă că nestemata e tare scumpă, chiar şi pentru feciorul împăratului, numai că firoscoasa-i de soaţă se puse pe plâns şi-i zise că pe ea nimeni n-o iubeşte, aşa că Ionică n-avu de ales şi se duse la pitic. Acesta îi ceru, în schimb, trei palme din lungimea pletelor, iar feciorul împăratului îşi zise că însurat era şi că puterea tronului nu stătea în păr, aşa că îi dădu şi cele trei palme din lungimea părului.
Azi aşa, mâine aşa, Ionică ajunse să-i ceară piticului tot soiul de lucruri, pe care acesta i le oferea ba în schimbul puterii de a ţinti cu arcul, ba în schimbul privirii ca de şoim, ba în schimbul scrisului egal şi frumos şi tot aşa, şi tot aşa, micşorându-l pe fecior la stat şi la putere cu fiecare dorinţă a acestuia.
Ei, şi iată că într-o bună zi, Împărăţia fu atacată de un mare Han, care mai spulberase până atunci şapte Împărăţii. Bătrânul împărat ridică oştile dar era deja tare bătrân şi abia dacă mai stătea în şa, aşa că îl rugă pe Ionică să meargă la luptă în locul său. Ionică, după cum făcea de obicei, se duse deîndată la pitic:
– Ajută-mă să câştig lupta asta, şi-am să-ţi dau ce vrei tu!
– Nimic mai uşor, Ionică! Numai că, de astă dată, îţi cer ca după ce te vei întoarce victorios, să-mi dai trupul tău pentru o zi.
– Nu face asta, c-o să-ţi pară rău, se răsti mierloiul în urechea feciorului de împărat. Poţi să-l înfrângi şi singur pe Hanul acela năprasnic.
– Ia mai lasă-mă în pace, mierloiule, se înfurie Ionică şi-l alungă pe prietenul său din copilărie, bătând palma cu piticul.
– Bine-ai făcut c-ai scăpat de el, Măria Ta, rânji piticul, că glasul lui numai minciuni îţi susura în ureche.
Ei, şi-l bătu Ionică pe Hanul cel năprasnic
şi se întoarse înapoi la palat, însoţit de slava supuşilor. Împăratul cel bătrân era mândru ca un cocoş şi le spuse pârcălabilor că, de acum, putea să închidă ochii liniştit, căci Împărăţia era pe mâini bune. Nu trecu mult, şi împăratul cel bătrân puse coroana pe capul lui Ionică care ajunse, astfel, împărat.
Dar, roata vremii toarce, iar cuvântul dat e cuvânt dat. Abia ce-l încoronă bătrânul pe feciorul său, că piticul îi şi ceru ziua promisă în trupul său, aşa că cei doi făcură schimb de trupuri, Ionică ajungând să trăiască pentru o zi în iatacul ascuns.
Numai că, deândată ce se văzu în trupul lui Ionică, piticul se duse aţă la bătrânul împărat şi-i zise aşa:
– Tată! Atunci când m-ai trimis prin Împărăţie, mi-ai spus că pot să merg şi să iscodesc pe oriunde, numai în iatacul ascuns să nu bag capul, căci am să mă căiesc. Ce-i acolo, atât de straşnic, încât să mă ţin deoparte?
– Păi, acum, că ai ajuns împărat, o să-ţi spun, măi Ionică. În iatacul ascuns stă un pitic cumplit, care numai rău face cu vrăjile sale. Piticul ăla a fost legat să zacă pururi în iatac, putând el să scape doar dacă prosteşte pe careva să-i dea trupul în schimb.
– Hm, făcu piticul, aflat în trupul lui Ionică. Dacă piticul acela e atât de rău, n-ar fi mai bine să dăm foc iatacului, să ardă dimpreună cu piticul?
Bătrânul se gândi ce se gândi, după care încuviinţă:
– Aşa e, măi Ionică, numai să prindem clipa aceea în care piticul doarme, că nici nu ştii cât de năprasnic e.
Zis şi făcut. Numai că, mierloiul auzise tot şi dădu fuga în iatac, la Ionică, şi-i spuse ce vroia să facă piticul. Abia atunci îşi dădu seama feciorul împăratului de prostia sa şi se dădu cu totul pe mâna mierloiului, care îl învăţă să facă un pitic din săpun pe care să-l pună în pat, învelit până-n bărbie, de parcă ar fi fost piticul care trăgea la aghioase, obosit foarte. Între timp, mierloiul avea să-l prefacă pe Ionică într-un butaş de viţă-de-vie pe care să-l pună în pământ, în curtea palatului, cu legământ de aşteptare.
Aşa făcură şi, când bătrânul dimpreună cu piticul care găzduia sufletul lui Ionică intrară în iatacul ascuns, păpuşa din săpun se afla în pat, nemişcată. Dădură cei doi foc iatacului, după care plecară, fiind bătrânul tare fericit că-l scăpase pe fecior de blestemul piticului cel năprasnic.
Şi aşa se face că piticul luă locul lui Ionică, şi în treburile Împărăţiei, şi în patul soaţei sale, ridicat în slăvi de toţi supuşii săi. Iar când bătrânul muri, piticul îşi spuse că gata, a lui era fericirea, neştiind că din butaşul pus în curtea palatului prinseseră deja a creşte primii struguri.
Trecură anii, iar piticul din trupul lui Ionică şi împărăteasa avură primii copii. Ei, şi iată că după alţi câţiva ani, când viţa ajunse în putere, împărăteasa dădu ochii cu ea şi, plăcându-i ciorchinii, porunci să i se facă vin din ei.
Era un vin roşu şi gros, cu gust amărui-dulceag şi aromă adâncă, de lemn de trandafir bătrân – iar piticul din trupul lui Ionică, dimpreună cu împărăteasa, îl băură cu mare plăcere. După nouă luni, împărăteasa aduse pe lume încă un copil, un băiat rumen, ochios şi zdravăn care, deîndată ce dădu primul răcnet, doborî ferestrele din sala tronului.
– Ah, parcă-mi pare rău că ăsta-i cel mai mic, zise atunci piticul din trupul lui Ionică, că el pare cel mai vânjos dintre toţi fraţii lui.
– Las’ că i-om găsi şi lui loc, spuse împărăteasa, bucuroasă foarte, şi-l dădură la doică, căci noul născut era deja înfometat.
Era un băieţel tare puternic şi înţelept, numai că toată lumea băgă de seamă, încă din primul lui an de viaţă, că era cam prea trist şi aşa rămase mereu. Învăţa precum ceilalţi, vâna precum ceilalţi, se juca alături de ceilalţi, numai tristeţea aceea nu-l părăsea nicicând, deşi amândoi părinţii, şi piticul din trupul lui Ionică şi soaţa sa, îl iubeau pe Prâslea – căci aşa îi spuseseră – mai mult decât pe oricare dintre fraţii săi.
Şi iată că într-o bună zi, chiar după ce Prâslea îşi doborî la vânătoare primul mistreţ, îşi făcu apariţia mierloiul fermecat.
– Hei, ce faci, Prâslea? Ştii cine sunt?
– Bineînţeles că da, răspunse fiul împăratului, îmbufnat, ca de obicei.
Prâslea cel Trist
– Aşa, deci… Şi ia spune-mi: ce faci? Că eu nu ţi-am salvat pielea în butaşul acela de vie ca să te văd cum stai şi-l slujeşti pe răufăcătorul tău…
Prâslea mormăi ceva în loc de răspuns, dar mierloiul îi dădu ghes mai departe, că de ce stă, că de ce nu se răzbună, că ce mai aşteaptă…
Dar Prâslea:
– Ehei, măi mierloiule, nu prea ai potrivit tu lucrurile cum trebuie, căci răufăcătorul meu mi-e acum, un pic, tată. La fel şi fosta-mi soaţă, mierloiule – ea mi-e un pic, mamă, aşa că, ce pot să le fac eu?
Mierloiul chirăi, neîncrezător, şi încercă să-l convingă pe Prâslea, dar acesta o ţinu tot pe-a lui.
– Of, of, of, măi Ionică, măi, zise mierloiul. Las’ c-ai s-ajungi tu la vorba mea, odată şi odată! Crezi tu că-i drept ca pe tronul tău să stea un uzurpator blestemat?
– Drept n-o fi, dar din cauza ta, piticul mi-e acum tată şi, la fel de drept e să nu ridic mâna asupra lui. Ce-oi fi vrând să fac? De ce crezi că-s aşa de mâhnit? Ori de câte ori îmi vine-n minte că trebuie să-mi fac dreptate, îmi aduc aminte cine e piticul, iar apoi, colac peste pupăză, tot piticul care trăieşte în fostul meu trup prinde să mă îmbrăţişeze şi să mă mângâie, iar eu uit tot ce mi-a făcut şi mă las dus de dragostea pentru el. La asta nu te-ai gândit când mi-a salvat pielea, mierloiule?
Anii trecură şi, cu toate urzelile mierloiului, bietul Ionică, Prâslea pe numele lui de acum, nu se simţea în stare să-i facă de petrecanie piticului care-i era, totodată, tată.
Ehei, dar iată că atunci când se făcu Prâslea mare, hotarele Împărăţiei prinseră a fi bătute de nepotul Hanului acela năprasnic, alungat odinioară de însuşi Ionică. Piticul din trupul lui Ionică, mare împărat de acum, ridică oştile şi se duse la fruntarii, însă nepotul Hanului îi risipi lefegii care încotro, pregătindu-se să treacă prin sabie cetatea de scaun.
Mare spaimă îi cuprinse pe supuşi, curteni şi boieri, în timp ce împăratul îşi smulgea părul din cap, pregătindu-i pe toţi ai lui de fugă. Mierloiul, însă, coţcar ca totdeauna, se şi duse la Prâslea:
Mierloiul
– Ei, ai văzut, măi, Prâsleo, ce-a ieşit? Dacă-l miruiai pe netrebnicul ăsta la vreme, te-ai fi urcat tu pe tron şi altfel ar fi stat treaba. Aşa cum l-ai bătut pe Hanul cel mare, aşa l-ai fi înfrânt şi pe urmaşul său. Ţi se pare drept să se ducă Împărăţia de râpă, din cauză că tu nu-ţi duci lupta până la capăt şi-l laşi pe blestematul de pitic pe tron?
– Blestematul ăsta mi-e acum şi tată.
– Ţi-e tată doar pentru că ţi-a luat locul şi-n trup, şi la cârma Împărăţiei. Şi, chiar de ţi-o fi tată, uite-l cum pierde Împărăţia din mână – piticul ăsta n-a fost decât vrăjitor, nu conducător de oşti, ca toţi străbunii tăi. Iar acum, pentru că eşti slab şi nu iei ce-i al tău, praful se alege de toate.
Iar Prâslea:
– Şi ce-ar trebui să fac, mierloiule?
– Uite cum stau lucrurile, se apucă să-l înveţe mierloiul cum să se ducă la Împărat şi să-l roage să pună la bătaie prea marea lui putere ca să-l trimită pe Prâslea înapoi peste vremuri, până în zilele în care Ionică dorea să plece la luptă împotriva Hanului cel bătrân, cel pe care-l pusese odinioară pe fugă.
– O să-i spui că vrei să-l spulberi pentru totdeauna pe Han şi pe toţi ai lui, aşa, ca să nu mai poată veni nicicând vreo rudă de-a lui peste tărâmurile noastre, iar împăratul te va asculta, căci tare mult te iubeşte. Apoi, odată ajuns în vremurile acelea de demult, să nu ieşi din vorba mierloiului care am fost pe atunci, căci el va şti ce să te înveţe mai departe. Uite pana asta, îşi scoase mierloiul o pană din coadă, ia-o şi dă-i-o celui care am fost, ca să te creadă pe cuvânt că tu eşti tu.
Zis şi făcut. Se duse Prâslea la împărat şi-i spuse că dorea să se întoarcă peste vremuri ca să spulbere în toate vânturile armata bătrânului Han, pentru că dacă va face aşa ceva, nepotul Hanului nu va mai ajunge înapoi peste ei, şi tot aşa.
Împăratul cugetă adânc şi dădu din cap:
– Cin’ să te trimită în aşa minunată călătorie, fiule?
Prâslea ridică din umeri:
– Vreun vrăjitor puternic, Măria Ta, dacă o fi fiind aşa ceva…
– Poate că o fi fiind, zise împăratul, lăcrimând, şi poate că ce spui tu are sorţi de izbândă, dar de tine ce-o să se aleagă dacă pleci la drumul ăsta?
– Ce ştiu eu, tată? Ştiu doar că trebuie să pun Împărăţia la adăpost de acest netrebnic, iar altfel, cum aş putea s-o fac? Am citit în cronicile cele vechi despre lupta pe care ai dus-o atunci cu Hanul cel bătrân, aşa că cel mai sigur ar fi să facem aşa cum ţi-am spus! Să ajung lângă tine, în tinereţea ta, şi să nu te las până nu-i spulberi toate hoardele Hanului…
– Cred că ştiu cum să facem, zise împăratul, dar trebuie să fii cu luare aminte, căci în tinereţe eram prea şturlubatic. Pe vremea acelei lupte, eu nu ţineam cont decât de ce-mi spunea un pitic ce trăia în hrube, în iatacul ascuns al palatului, care acum nu mai e…
Ei, şi se apucă împăratul să-i spună ce şi cum lui Prâslea, fără să bănuiască nimic din cele puse la cale de mierloi. La sfârşit, îi dădu lui Prâslea o scrisoare pe care s-o înmâneze piticului din iatacul ascuns, astfel ca toate să iasă bine.
– Apoi, las’ pe pitic, că va şti el ce să facă şi să dreagă ca să te aducă înapoi, dragul tatii, căci mare şi priceput vrăjitor mai e! Tu ai doar grijă să-l pui pe cel ce-am fost eu să-l spulbere pe Marele Han odată pentru totdeauna. Oh, nici nu ştii ce fericit sunt pentru găselniţa asta, fiule! Simt că Împărăţia noastră o să rămână pe mâini bune şi, din cauza asta, nu-mi mai încap în piele de bucurie, încheie împăratul, iar Prâslea îşi aminti că, parcă, mai auzise cândva lucrul ăsta.
Ei, şi plecă Prâslea înapoi peste vremuri şi se trezi în grădina palatului, cu numai câteva ceasuri înainte ca Ionică să se ducă în iatacul ascuns ca să-i ceară ajutor piticului împotriva Hanului cel năprasnic. În primul şi-n primul rând, Prâslea îl căută pe mierloi care, deîndată ce văzu pana, îl ascultă pe trimis cu luare aminte. După aceea, îi ceru să vadă şi el scrisoarea trimisă piticului.
Apoi:
– Aşa, deci, măi Prâslea, măi! Noroc că te-ai întors, căci mare nătâng mai e cel care erai tot tu! Deloc nu iese din vorba piticului! Uite cum facem: ia de la mine cheile astea şi du-te la pitic. Îi dai scrisoarea şi, apoi, te duci cu tot cu Ionică al meu la luptă, ca să fii sigur că-l spulberă pe Han. După aceea, când te reîntorci, fă în aşa fel ca să-l vezi pe pitic între patru ochi. Numai dă-mi de ştire când o fi să ajungi la pitic, iar apoi, las’ pe mine, că ştiu eu ce şi cum!
Zis şi făcut. Piticul se miră foarte de Prâslea dar, după ce citi scrisoarea, odată îi dădură lacrimile şi-l îmbrăţişă cu putere:
– Pfui, ce băiat mare am, pfui, cine-ar fi crezut! Şi ce curajos! Şi ce înţelept, auzi tu… Să ceară el să vin-aici, la luptă…
Prâslea se încruntă:
– Băiatul tău?! – făcu el pe prostul. Păi, nu sunt eu fiul lui Ionică, viitorul împărat?
– Ba cum de nu! – se albi piticul la faţă, înspăimântat că gura i-o luase pe dinainte, numai că eu şi tătâne-tău suntem tovarăşi aşa de buni încât eu îţi voi fi fost naş, măi Prâslea, măi! Ia! Ascunde-te într-un colţ, că parcă-l simt pe taică-tău că vine încoace, şi n-aş vrea să-l iau cu totul pe nepusă masă.
Ehei, şi apăru Ionică în iatacul ascuns:
– Ajută-mă să câştig lupta asta, piticule, şi-am să-ţi dau orice vrei tu! – zise Ionică, făcându-l pe Prâslea să se clatine când îi auzi glasul.
– Nimic mai uşor, Ionică, răspunse piticul. Numai că, de astă dată, îţi cer ca după ce te vei întoarce victorios, să-mi dai trupul tău pentru o zi. Şi, încă ceva, adăugă piticul, făcându-l pe Prâslea să simtă cum lucrurile încep să alunece ca pe un gheţuş de pe care nimeni, niciodată, n-o să le mai aducă îndărăt. … Şi, încă ceva, adăugă piticul. Uite, aici, alături de mine, e o calfă de vrăjitor pe care tare mult aş vrea să-l iei cu tine la luptă.
– Nu face asta, c-o să-ţi pară rău, se răsti mierloiul în urechea feciorului de împărat. Ai putea să-l înfrângi şi singur pe Hanul acela năprasnic. Ce nevoie ai de calfa aia de vrăjitor ca să-l iei cu tine?
– Ia mai lasă-mă în pace, mierloiule, se înfurie Ionică şi-l alungă pe prietenul său din copilărie, bătând palma cu piticul.
– Bine-ai făcut c-ai scăpat de el, Măria Ta, rânji piticul, că glasul lui numai minciuni îţi susura în ureche. Uite! Ia-l mai bine pe Prâslea, căci el numai sfaturi bune o să-ţi dea. Ştie el de-un nepot al Hanului care trebuie spulberat şi el, alături de Han, pentru ca Împărăţia ta să nu mai aibă nicicând grija năvălitorilor…
Prâslea îşi făcu apariţia din colţul în care stătuse ascuns, fără să aibă curaj să-l privească pe Ionică în ochi. Dar acesta:
– Bun venit printre noi, Prâsleo! Doar arată-mi-l pe nepotul ăla al Hanului, şi-am să-l spulber şi pe el!
– Aşa să faci, Ionică, zise piticul, iar apoi, lăsaţi amândoi pe mine c-o să ştiu eu cum să deznod păţania asta nemaipomenită!
– Ce păţanie, piticule?! – se miră Ionică.
– Eh, las’ c-o să vedeţi voi, îşi dădu piticul seama că iar îl luase gura pe dinainte numai că, vezi bine, frica de a nu-l pierde prin vremurile acelea pe Prâslea, cel ce avea să-i fie fiu odată şi odată, îl făcea chiar şi pe un pitic cumplit ca el să-şi piardă cumpătul.
Prâslea şi Ionică plecară la război – dar lui Prâslea numai de luptă nu-i ardea. Oare chiar trebuia să-l dea pierzaniei pe pitic după ce acesta îl îmbrăţişase cu atâta foc şi-l numise fiu al său? Şi, dacă avea să-l dea pierzaniei pe pitic, el, Prâslea, cum avea să se mai întoarcă înapoi în vremurile sale, căci numai piticul ştia drumul înapoi? Sau, te pomeneşti că tocmai asta era plata pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă pe când Prâslea era Ionică însuşi – adică, să rămână aici, printre cei faţă de care devenise, între timp, străin?
Cum-necum, Ionică îl înfrânse din nou pe Han,
numai că, de astă dată, împins de la spate de Prâslea, îi urmări hoardele până la marginea lumii cunoscute, spulberându-le în cele patru vânturi, iar pe nepotul Hanului îl alungă în nişte pustietăţi din care, era lucru ştiut, nu se mai întorsese nimeni.
Ajunşi îndărăt la palat, curtenii, supuşii şi boierii îl ridicară în slăvi pe Ionică, iar Prâslea nici că apucă să-l vadă bine pe bunică-său, după cum dorise, că-l şi auzi pe mierloi cum cântă, zglobiu, într-o tufă, îndemnându-l să se ducă în iatacul piticului. Ei, şi se duse Prâslea al nostru la pitic.
– Ce-aţi făcut? L-aţi izgonit pe Han cu tot cu nepotu-său?
– L-am.
– Asta e bine. Acum, o să facem în aşa fel încât să te întorci la loc de unde ai venit, măi Prâslea, zise piticul, cu glas tremurat. Uite! Am să te adorm şi-am să te ascund într-o hrubă neştiută decât de mine, din care n-o să te scoatem decât după ce vremurile mele le vor prinde din urmă pe ale tale…
– Şi tata? – făcu Prâslea. Şi tu?
– Noi vom veghea ca să nu păţeşti nimic! De-acum, a noastră e Împărăţia, aşa că nimic nu vei păţi! Iar când te vom trezi la loc, te vor slăvi cu toţii pentru luptele de acum şi pentru destoinicia de care ai dat dovadă… E tare bine, măi, Prâsleo! Împărăţia o să rămână pe mâini bune… fiule, îndrăzni piticul înainte să-l strângă la piept.
Dar, chiar atunci, mierloiul se strecură, neauzit, în iatac şi dădu drumul din cioc unor seminţe doar de el ştiute, în pocalul cu vin al piticului. Zărindu-l, Prâslea simţi cum îl ia cu leşin. Cine avea să-l mai scoată din tainiţă, dacă piticul va fi otrăvit? Ce se va alege de el, dacă va dormi pentru totdeauna acolo, într-un loc de care nimeni habar n-avea?
– Ei, şi-acum, hai la treabă, zise piticul şi întinse mâna după pocal. Tătâne-tău nu va întârzia să vină la mine, ca să facem schimb de trupuri pentru o zi, după cum ne-am învoit.
– Ciudată învoială, naşule, începu Prâslea, încercând să nu se uite la pocal.
– Ciudată-neciudată – învoiala asta te-a adus pe lume.
– Păi, acum, sunt gata adus pe lume, naşule… Tu însuţi ai spus că nu mai e nevoie decât să aştept ca să mă treziţi, după ce veţi fi ajuns şi voi în vremurile mele. Ce nevoie mai e de învoiala asta?
Piticul începu să bodogăne, neştiind cum să mai mintă.
Iar Prâslea: să-i spun, sau să nu-i spun de otrava din pocal? Blestematul de pitic! O fi fost piticul taică-său dar, îşi dădu seama Prâslea, el însuşi era Prâslea, cu tot cu Ionică, numai şi numai pentru că piticul minţise mereu şi pentru că Ionică plecase urechea la spusele lui. O fi fost el taică-său, dar Împărăţia avea să se ducă de râpă numai şi numai din cauza piticului.
Să-i spun, sau să nu-i spun? Pe de altă parte…
– Învoiala asta ne e trebuincioasă, măi Prâsleo, măi, începu piticul într-un târziu, pentru că numai eu ştiu cu adevărat de soarta ta… – iar Prâslea abia atunci se hotărî să nu-i spună nimic despre pocal. Acu’, mai zise piticul, lingându-se pe buze, acu’, hai să ne vedem de treabă.
Dar, deîndată ce spuse asta, piticul căzu fără suflare. Of, of, asta mi-a fost soarta, îşi zise Prâslea şi, atunci, apăru şi mierloiul din nou, cine ştie de unde.
– Bine că s-a dus, parşivul. Şi-acum, ce facem, măi, Prâsleo?
– Păi, se miră Prâslea, n-ai spus că o să ştii tu ce şi cum?
– Ba da. Numai că tu trebuie să alegi. Ionică n-o să creadă în ruptul capului că piticul a murit de moarte bună, aşa că te va da pe mâna gâdelui dacă nu fugi. Pe de altă parte, dacă fugi, ponoasele tot asupra ta vor cădea, căci Ionică te-a găsit în iatac şi ştie că poţi să vii aici oricând. Oricum o dai, toţi o să creadă că tu l-ai ucis pe pitic, iar asta o să facă din Ionică cel mai aprig duşman al tău.
– Dar bunicul? Cel care ştie cu adevărat cât de netrebnic a fost piticul ăsta? N-ar putea el să-i spună lui Ionică ce şi cum?
Mierloiul fălfâi, zgomotos, din aripi. Îi dădu roată lui Prâslea de câteva ori, după care se opri pe pervaz.
– Of, of, of, aşa ai fost mereu, Prâsleo… Încă de pe când erai Ionică. Mereu ai vrut să fii sigur de toate cele şi asta ţi-a adus pierzania. Îţi reamintesc că nu te-ai reîntors aici nici pentru tine, nici pentru Ionică, ci ca să salvezi Împărăţia… Eh, s-a întâmplat ca pe lângă Împărăţie să-l salvezi şi pe Ionică, dar aşa a fost scris, pesemne: să intre lucrurile pe vechiul lor făgaş… Oricum, de acum eşti deja un suflet în două trupuri – tu, şi Ionică.
Prâslea oftă. Se aşeză pe marginea pătuţului piticului şi-i simţi căldura încă. Şi-l aminti cum lăcrimase: şi atunci când îl văzuse pentru prima oară, şi după încheierea războiului cu Hanul cel năprasnic.
– Eu nu sunt numai Ionică, mierloiule! Eu sunt şi fiul acelui pitic.
– Păi, nu ştiam asta de la început, de când te-am trimis încoace? – zise mierloiul şi se pregăti să zboare. Crezi că nu ştiam că în tine sălăşluieşte şi un pic din sufletul piticului?
– Aşa, deci. M-ai trădat cu bună ştiinţă… Şi mai spuneai că-mi eşti prieten, mierloiule.
– Rogu-te să nu vorbeşti aşa, căci eu nu trădez niciodată. Eu doar veghez, făcu mierloiul, iar Prâslea înţelese, în sfârşit, că plătea pentru nehotărârea celui ce fusese înainte vreme. Păi, da, mai zise pasărea. Tocmai de-aia n-am să te prefac încă o dată în butaş, după cum am mai făcut-o, şi tot din cauza asta am să te las în mâinile lui Ionică. Măcar acum să fie Ionică mai hotărât decât a fost vreodată – că doar trebuie să puie lucrurile la loc, în ţâţânile lor.
Şi, spunând asta, mierloiul îşi luă zborul, iar Prâslea răsuflă adânc.
De astă dată, nu va mai rămâne nici urmă din pitic, îşi zise Prâslea şi, pentru întâia oară de când se ştia, îi veni şi lui să zâmbească căci vedea cu ochii lui cum i se împlineşte menirea care îl adusese pe lume.
Aşa că, vărsă pe pardoseală vinul rămas în pocal şi se apucă să aştepte.
Io zic asa: nu sunt tâlcuri în poveste, sunt doar alegeri…Si stiu cat e de greu sa alegi. Uneori sfaturile celorlalti te ajuta, uneori nu. Eu am o vorba: nu dau îţi sfaturi, însă îţi pot pune in faţă câteva alternative. Asa vei constata că sunt multe posibilitati şi-ti mai vin si tie câteva…Uneori.
O poveste frumos construita…
ei, e, totusi, si un talculet micut varat prin toate cele! ca ionica n-ar fi patit nimic, daca isi lua hotararile la vreme si-si purta poverile singur.
Seamana cu Pinochio. Un compromis duce la altul. Intotdeauna.
Ah, da… Pinocchio şi fuga lui nesfârşită! Din păcate, cineva ajunge să plătească şi pentru ceea ce n-a făcut.
Tot cu alegerile se-mpletesc…Si da, rezulta si chestia cu compromisul…Sa alegi la timp, ce trebuie (?)si sa alegi sa nu-i implici pe altii in traznaile tale cele proaste…Eu am incercat sa merg pe principiul asta! Am facut, am tras! Uneori, exista implicatii indirecte,dar asta pentru ca unii vor sa te ajute cu tot dinadinsul…
Tu le spui ca este un risc si mai bine sa risti singur, ei, nu si nu…Dup’ aia iti scot ochii! Nu mi s-a intamplat mie…Am auzit la altii…Cati oameni, atatea realitati, situatii etc
A fost o poveste de duminica la care am luat aminte…:)!
adica daca tot gresim, macar sa gresim cu puterile noastre, nu? 🙂
mi-a placut poveste pilduitoare
Mie mi-a placut rezolvarea paradoxului calatoriei in timp. Apoi mi-a mai placut ideea de "ghost in the machine".
In ultima vreme caut cu disperare o copie digitala a "Legendelor Bihariei" dar nu reusesc sa dau de asa ceva. Basmul a venit ca un surogat potrivit pentru a-mi potoli macar pentru un timp cheful de astfel de literatura.
Respect!
@ marinelas : sa alegi la timp, sa nu pierzi trenul – mi se pare cel mai greu! cred ca aici isi face loc si norocul.
@ lolitta : adica, sa ne purtam crucea, cam asta e…
@ X2TE : Legendele Bihariei …. Nu le stiu. De acum sunt curios si am sa le caut. Mersak!
cred ca de la nestemata aia i se trag de fapt toate; de acolo inca mai putea sa o coteasca; dar ce poti sa faci cand plang asa cu lacrimi de crocodil, nu ti se inmoaie inima?!
mi se pare ca si firul narativ se ingreuneaza un pic de pe la mijloc
frumos scris……..
frumos. bravo. ave tu.
*
talcu-mi pare dincolo de alegeri, in faptul ca omul simte mereu nevoia unei certitudini, a cecului in alb, a platii in avans pentru orice stanga si dreapta urmata. pt ionicul tau, asta era piticul, pentru ionicii ce ne suntem, norocul, soarta, sortii, sunt piticii care daca nu ne aduc garantia succesului, ne aduc cel putin siguranta tzapului ispasitor.
fiecare cu piticu’ dupa el (unii cu ceata)cert e ca in viata nu avem activata optiunea “go back one page”
faina poveste 🙂
permafrost : ionică ăsta avea o hibă : vroia mereu să fie sigur că-i iese treaba!
mosu : femeia l-a terminat şi pă ionică, aşa e, aşa e, aşa e… 🙂 . cât despre firul narativ, se încarcă oricum de pe la mijloc că se densifică povestioara. ar mai fi meritat câteva drafturi ca să iasă mai fluent, ai dreptate.
eh, ba suntem ionică, ba suntem piticul… e un cântec al beuieţilor de la pet shop boys (nu râdeţi, da?) care începe cu ce-şi propusese fiecare la tinereţe şi ce a ajuns, până la urmă, de fapt, să facă.
tare trist mesaj avea cântecul. dăduseră, şi ei, mai totul, pe drum şi făceau te miri ce!
pssst, midori! – excelent articolul!
Frumoasa poveste, chiar daca un pic schizofrenica, e plina de invataminte, multam frumos ca ne-ai daruit-o.
Legendele Bihariei1 ce frumoasa carte, mi-a incantat copilaria…
Cand vine de la tine… plecaciuni, Oana!
bey, de cind te dai cu fie-ta prin lume devenishi moralist. cum pana mea (pardon, sa nu fiu egoist) penele noastre mai rescriem ragnaroku’? k e despre o lume fara morala ;))
PS mishto Legendele Bihariei, da’ le-am citit atit de demult k nu-mi mai aduc aminte decit titlul. Ce pakt ;((
Heh, multsam pentru poveste, doctore!
Apropo de alegeri, cei de la MIT au facut un experiment interesat. S-ar putea sa stii de el. Daca nu, citeste-aci: http://www.nytimes.com/2008/02/26/science/26tier.html?ex=13617…
Despre puterea de a renunta. In cazul lui Ionica, de a renunta la siguranta…
mai… mi-e rusine… nu stiu nimic despre Legendele Bihariei…
pe mine piticul m-a dus cu gandul la compromisurile pe care le facem. si ajungem pana la urma sa fim fara par, fara statura, fara inima, niste caricaturi a ceea ce am fost candva; …asta pe de o parte. iar pe da alta parte fara un astfel de pitic, drumul ar fi prea drept :)poate ca el ne pigmenteaza calea:)
Ce pot spune. Pe langa talc, pe langa faptul ca daca am fi hotarati cu totii si am gandi cu mai mult egoism poate am si face ceva cu viata noastra, ei bine, esti un adevarat Ispirescu. A trecut mult de cand n-am mai citit ceva atat de frumos. E minunata. Felicitari!
Oricum, sper sa nu ajung vreodata doua in una si nici sa fiu nevoita sa ma intorc in timp pentru a-mi indrepta greselile. A, dar stai asa, eu nu am un mierloi 😛
Era in legende o lume de basm , am citit si eu f demult, parca se vorbea de Valva Baii si altele asemenea, impresia era de feerie. Mie mi-e rusine ca nu mai stiu sigur cine e autorul, parca Dumitru Almas.
In ce priveste povestea de fata, cu intelepciunea de pe scara m-am gandit ce bine ar fi sa avem fiecare mierloiul nostru, dar oare o sa-l ascultam? Mi-e tare teama ca toti suntem, in adancul sufletului, niste Ionica, dar noi nu vom avea niciodata norocul intoarcerii in timp.
Am o rugaminte: am citi o nuvela f faina a lui Asimov, in Almanahul Anticipatia, dar nu mai am almanahul si nu mai stiu cum se cheama nuvela, era vornba tot despre intoarcerea in timp si intalnirea cu propria persoana, intoarcerea se facea cu ajutorul unui lift, poate isi aminteste cineva cum se cheama?
Sfarsitul Eternitatii – era un roman, care a aparut si la Teora.
Multumesc, trebuia sa ma gandesc ca eternitatea e o vesnica goana in cautarea propriei fiinte, care se termina atunci cand te regasesti, doar de aceea vorbesc indienii de Nirvana.
daca ne-am putea intoarce in timp poate ca am repara multe lucruri in viata noastra sau poate, mai stii, am lua-o de la capat fara sa schimbam nimic. poate ca fiecare avem mierloiul nostru, propriul nostru sine, de care nu tinem cont niciodata.
Numele meu este Daniel Ionescu, sunt din Ramnicu Valcea si am ajuns pe blogul Dvs. cautand pe google cartea ”Legendele Bihariei” de Al. Mitru. Imi aduc aminte ca, la varsta copilariei, cartea aceasta m-a impresionat foarte mult, iar acum o caut pentru fetita mea de 9 ani. Problema este ca nu o gasesc! Nu vorbesc de vreo reeditare, dar nici la biblioteca. Am o cunostinta foarte buna la Biblioteca ”Antim Ivireanul” din Valcea, care mi-a facilitat cautarea atat la sala, cat si la fondul de imprumut, ba, mai mult, a solicitat un imprumut interbibliotecar altor biblioteci din tara. Raspunsul a fost acelasi de peste tot: nimeni nu are cartea ”Legendele Bihariei”. Incep sa ma intreb daca aceasta carte chiar a existat cu acest titlu, sau ma insel eu.
Imi puteti, va rog, confirma (sau infirma) daca a aparut vreodata cartea ”Legendele Bihariei” de Al. Mitru? Sau, daca stiti, cum altfel se mai numea cartea in care aparareau legende precum (e teribil ca inca mi le mai amintesc!) cea a Oltului si Muresului (care il aveau ca tata pe Hasmas), a insulei Popina din lacul Razelm, a viteazului Dapix si fiica lui, Gebila, povestea despre Sipot s.a.
V-as fi recunscator pentru un raspuns, indiferent care ar fi acela.
Cu multumiri anticipate si cu scuze pentru o astfel de abordare,
Daniel Ionescu
Ramnicu Valcea
0724472339
Si eu sunt pe urma unor carti de Mitru, dar nu reusesc sa dau de ele. De Legendele Bihariei am auzit, dar de vazut nu le-am vazut vreodata. Cele ce le-ati scris aici (legenda Oltului, Muresului, viteazul Dapix etc) n-au facut decat sa ma “inversuneze” si mai si in aceste cautari.
Am datele d-voastra. Daca aflu ceva, va dau de stire, cu atat mai mult cu cat sunteti valcean :). (am eu o relatie speciala cu Valcea…)