Una dintre cele mai bine plasate case din Bucureşti se află pe bulevardul Dorobanţi, imediat la dreapta Televiziunii Române – face parte dintre casele de la începutul secolului XX, cu influenţe Art Deco, pe care e pusă ştanţa antreprenorului Prager. Prin anii 90, lângă acea casă s-a ridicat un bloc din sticlă şi bare nichelate – sediul unei bănci anonime care nu va face parte, cred, din povestea asta.
În 1983 însă, casa cu pricina ocupa de una singură triunghiul cuprins între bulevard, strada Pangratti şi aleea care ducea la intrarea de protocol a Televiziunii Române. Pe vremea aceea, dacă intrai prin poarta joasă din fier forjat a casei, erai întâmpinat de un câine lup pe nume Pamfil, după care pătrundeai printr-o uşă ca de culă oltenească, o uşă neagră, din lemn, cu ferecătură din fier brut, care se deschidea într-un hol îngust. Dau toate aceste detalii pentru că, între timp, din câte aud, interiorul casei a fost modificat radical.
După hol, urma o scară interioară răsucită şi abruptă care se rezolva în salonul înalt de la primul etaj – acolo, trebuia să faci bine să te strecori printre o sculptură de Maitec şi un soare de bronz realizat de soţia acestuia, după care, ignorând o tapiserie uriaşă reprezentându-l pe Alexandru Macedon după ce a renunţat la el însuşi, în Bactriana, s-o iei degrabă pe scara următoare, la fel de abruptă, dar mult mai scârţâitoare. Zugrăveală albă, miros de lemn vechi etc. Urma o a treia scară, generatoare de acrofobie care, în fine, te scotea la mansardă, în camera lui Dan Chirileanu, încă student la arhitectură pe vremea aceea, fiul Elenei Chirileanu, arhitectă la Trustul „Carpaţi” şi al lui Ştefan Chirileanu, insul care a proiectat Complexul Cazino din Mangalia, la începutul anilor ’60.
Camera lui Dan Chirileanu avea formă de L, cu un poster înfăţişând un clipper pe mare (Gypsy Moth II), faţă în faţă cu portretul în alb-negru al lui Ludwig Mies van der Rohe. În celălalt capăt al camerei, o pianină Belforth, neagră. Vizavi de pianină era o uşă scundă, cu ferestre mici, care dădea în pod – Dan Chirileanu dorise să facă o mică seră acolo, dar n-a mai apucat.
Pesemne că era mijlocul lui august (repet: 1983), când Dan a dat naibii, deoparte, proiectele pentru un pervers concurs de arhitectură lansat de Universitatea din Kyoto. Era foarte cald în Bucureşti, iar el nu mai avea chef de nimic. Oraşul, asta o ştiţi mai bine decât mine, mirosea a asfalt încins la ora amiezii.
Dan şi-a aprins o ţigară Carpaţi pe care, în prealabil, o cufundase în coniac Hennessey, după care o lăsase să se usuce încet, fără grabă, pe terasă. Se uită la intrarea în curtea Televiziunii: un soldat în termen luase poziţia de drepţi – prezenta un onor discret unei Dacii negre.
Soldatul (Dan avea ochi foarte buni) era transpirat. Dacia nu lucea.
– Mmm… Ce zici, Joji? Vii cu mine la Vamă?
Leoarcă de sudoare, Joji sătea în partea umbrită a camerei, privind spre atelierele artiştilor din strada Pangratti.
– Ce dracu’ să fac acolo? Iar să-i văd p’ăştia? – arătă el cu degetul spre ateliere.
– Hai, mă, la Vamă! Dă-i în mă-sa p’ăştia! Hai şi tu cu mine, că s-a umplut Vama de clujeni: şi-au făcut tabără şi şogoresc de mă-nebunesc. Pute toată Vama a varză dân cauza lor. Ăştia – arătă şi Dan spre ateliere – ăştia să duc la 2 Mai şi nu-i nevoie să-i băgăm în seamă.
– Nu-i băgăm în seamă, pă dracu’… – se strâmbă Joji şi-şi aprinse şi el o ţigară, privind în continuare, pierdut, pe geam. Ce naiba ai cu bozgorii? Ele au nişte craci superbi!
– Nu vrei, mă, să vii?
Se auziră frânele tânguitoare ale unui Ikarus: majestuos, autobuzul 331 se pregătea să oprească în staţie. Ciudat: o cioară se opri pe pervaz şi îşi aţinti ochii spre cei doi.
Iar Joji:
– No. Mă duc să-i văd p’ai mei.
Nici Joji nu mai avea chef de lucru. După cum el însuşi spunea, era ţăran din Maramu’, iar statul ăsta prin Bucureşti îi cam prăjise sinapsele. Pielea îi mirosea altfel. Ochii i se propteau în prea multe ziduri. Căcat. Iar la mare…
– Ce dracu’ vă duceţi, mă, la mare? Staţi ca beşniţele la soare. Şi-aşa sunteţi tâmpiţi: acolo vă tâmpiţi de tot.
Dan stinse ţigara. Mda, Joji n-avea să vină. De fapt, după ce făcu o trecere în revistă a celor pe care avea să-i întâlnească la Vamă, îşi dădu seama că Joji mai rău s-ar fi înfuriat dacă ar fi dat ochii cu ei. De fapt, nici măcar ei doi nu se mai înţelegeau de când, închişi în casă, lucrau la proiectul pentru Muzeul Invers, adaptat după o idee a lui Le Corbusier.
Ce lume… Universitatea din Kyoto lansa un concurs pe baza unei idei a lui Le Corbusier, la care concurs participa un ţăran din Maramu’ cu idei preluate de la Christo, care Christo făcea bondage clădirilor, şi de la Henry Moore, care era cu desăvârşire mort.
– Eşti fraier, Joji, zise Dan , dar, cumva stressat, se grăbi să sune la Andi Ene, zis Jidanu’. Măcar de n-ar apărea Jidanu’ ăsta la Vamă, că strică orice: de la aranjamente la long drinks.
– Long drinks… băăăi, să fie… – se strâmbă Joji.
Dan îl găsi pe Jidan acasă. Râse cu el. Se asigură că rămânea în Bucureşti, slavă domnului. Perfect. Ăia de la mare erau, altminteri, suportabili. Mă rog – erau taman buni pour faire passer le temps.
– Io-s fraier, tu eşti porc, se amuză Joji şi se apucă să-şi bage sculele în sac. Carpate muiete-n Hennessey şi long drinks… Du-te, băh, Dane, la Vamă!
Şi aşa se face că, a doua zi, pe la ora 11.00, Dan cobora din maşina 24 la Vama Veche, în faţa cantinei clujenilor.
se zice ca zodia berbec este lipsita de rabdare. si va dau cuvantu’ meu ca asa e:).
sper sa mai netezesc din amintiri, ca sa devina macar in povestire, fast.
nu. n-o sa iasa asa. stiu.
cunosc chestia cu zodia de berbec fiind eu insumi asa ceva 🙂
aaaaa….:))) atunci intelegi cum sta treaba si nu ma la lasi sa ma chinui in asteptari ale urmatoarelor episoade.
o sa fie interesant!
Dom doctor, cat e parlamentarism si cat e pe bune, iereau au ba trei in canera? Si are continuare sau e barbotaj? Ca cu mare interes astept.
e poveste. doar poveste. teaser pentru roman. o mica nuvela mainstream.
in camera erau doi. cu mine, trei 🙂
Ce povestire frumoasa cu aroma de anii ’80…Mi-am amintit de oftatul zgomotos facut de autobuzele Ikarus, povestiti atat de sugestiv:)
Anul ’83 a fost unul nefast pentru mine, poate de aceea mi-l amintesc asa de bine.
Domnule Cornule, cind stateai cu fatza spre casa, partea lui Maitec era cea din stinga, dinspre Televiziune, sau cea din dreapta? (casa era impartita in doua, pe vertical, simetric, sau asa era la sfirsitul anilor 80, ca in anii 60 era una singura, a familiei Ionescu, cea a regizorului de opera de la Paris, Petrica Ionescu), da io voiu sa stiu cu Maitec. Merci.
Chere Vera, in povestire e vorba de partea din stanga a casei, cea dinspre TVR.
Domnule Corn, citeam şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Ştii, casa nu s-a modificat chiar radical (poate mai mult partea din spate a parterului şi, cu totul, mobilierul). Am lucrat în ea cam un an şi jumătate – o vreme chiar în camera junelui arhitect – de la geamul “meu”, cel din stânga, se vedeau atelierele, aceleaşi. Pereţii tot albi, scara de la 1 la 2 tot scârţâitoare, restul de mansardă/pod tot golaş(ă), dincolo de uşile albe cu geamuri (ce-mi mai plăceau uşile alea)… Din pod scoteam capul pe geamul tăiat în acoperiş, peste Dorobanţi, să mă uit la artificii când mă prindea noaptea pe-acolo… Şi era un măr în curtea din spate, în care m-am cocoţat într-o zi, de n-am mai putut să cobor – făcuse şi el două mere acre şi mi-a fost milă să le las şi să nu se bucure nimeni de ele. Şi grădina, în care mâncam cireşe şi căpşuni primăvara, de ne invidiau cei din blocul de sticlă, şi tot acolo înfloreau trandafirii prin decembrie… (ar trebui să caut poza, pentru dumneata) Ne vizita câteodată şi o pisică, o chemam “pisica juridică”, stătea liniştită în geam şi se uita în monitoarele noastre. Acum cred că de fapt asculta tinereţea din noi – eram tineri, prea tineri, şi parcă era soare tot timpul atunci şi aerul vibra în jurul nostru de altfel de viaţă… Mulţumesc pentru poveste.
oh, deci stii locul…
cu placere!
teo chirileanu? 🙂
teo chirileanu! are o baza reala, dar in rest e un remix… 🙂