CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.8

 

 

Eh, cum-necum, de ce-de nece, din seara aceea, Anton şi Ilona începură a se plimba prin târg şi pe lângă târg cât era ziulica de lungă, fără să ţină cont nici de gura lumii şi nici de cum era vremea pe afară. Trupa Gherghy locuia la hanul Castrişoaiei, pe Podul Mogoşoaiei, aşa că Anton, nepăsător, îmbrăcat de-acum în veşmintele pe care i le ştia toată lumea, venea pe jos în fiecare dimineaţă până la han şi, pentru început, se juca ce se juca cu Lindorro, după care stătea la o cafă şi la cofeturi cu Ilona – dar numai ei doi, fără ca nimeni altcineva din trupă să mai intre sau să schimbe o vorbă cu ei, de parcă ar fi fost singuri pe lume, lucru care pe atunci nu-l mira pe Anton din cale afară. Apoi, pe la ceasurile zece, ieşeau din han şi-o luau la pas, străbătând ulicioare şi grădini, oprindu-se să mănânce prin birturi, ieşind după aceea din târg ca să se plimbe prin pădurile din mărginime, pentru ca după o vreme iar să poposească prin te miri ce han.

Nu făceau pauză din plimbările astea decât atunci când avea Ilona spectacol şi, bineînţeles, peste noapte, când, lucru ciudat din cale afară, Anton nu rămânea la ea, ducându-se acasă precum hoţii, pe beznă. Prietenii şi cunoscuţii: cu ochii pe ei! După numai două zile, vorbeau cu toţii că blestematul de Anton Locureanu, fiu de thesaliot venetic şi tartor de inimi, o încasase precum cel din urmă puştan şi că nemernica aia de actriţă (ai văzut-o, şerpoaica?) îl juca în foi de viţă, ca pe hoţii de cai. Ce-şi vorbeau cei doi în cursul acelor plimbări interminabile?

Dracu’ ştie! – dracu’ ştie ce puteau să-şi spună, că toţi cei care-i văzuseră ziceau că vorbeau extrem de animat, că-şi tot explicau unul altuia te miri ce cu deosebită ardoare, că din când în când pufneau în râs de parcă ar fi fost zurlii – ce mai, trăiau o poveste cam prostească, neîmplinită în nimic de înţeles.

– S-or face unul pe altul doar dân vorbe, îi bârfise Firu într-o seară, pe ostrovul de pe Balta lui Dura Neguţătorul. Am mai auzit io de cazuri din astea. Naiba o să-l ia pă Canta al nost’.

Ciudat e că aceste bârfe, odată ajunse la urechile lui Anton, îl încântară peste măsură, de parcă ar fi dorit ca toată lumea să aibă habar prin ce trece el, de parcă ar fi avut un chef pervers de a împărtăşi cu toţi cunoscuţii şi necunoscuţii bizara buimăceală care-l anima zi de zi, lungoarea care-i cuprinsese gândurile laolaltă cu măruntaiele toate, zâmbetul prostesc pe care-l arbora când se ducea de unul singur spre Hanul Castrişoaiei ş.c.l.

Văzând cum povestea creşte, creşte şi iar creşte fără ca buba să se spargă cumva, Safta Locureanu – femeie trecută prin multe păţanii amoroase – s-a alarmat peste măsură şi, într-o bună dimineaţă, i-a tăiat calea lui fie-său ca să-i spuie ce şi cum.

– Ce naiba, Antoane… Te dai în stambă ca ultimul mahalagiu. Da’ stai, Dumnezeului, cu ea într-o casă! Cine-a mai pomenit să te plimbi atâta pe uliţă?

– Îi place să meargă la pas, prin târg, replică Anton. Cică, pe unde-a mai fost, n-a mai văzut atâtea grădini.

Maică-sa simţi că se îneacă. Cum adică, atâtea grădini? Ce fel de prostie mai era şi asta?

– Măi, Antoane… Zice lumea că nu-i lucru curat, pricepi? Şi calicii au început să vorbească! Păţaniile astea se fac şi se desfac prin alcoave şi aşternuturi, în salonaşe ascunse, nah… nu pe uliţă şi-n pădure! De trei zile încoace, vă tot plimbaţi prin târg ca zăbăucii…

Anton căscase ochii:

– De trei zile, zici?! Numai de trei zile?! Maică Precistă, credeam că a trecut pe puţin o lună de când am schimbat primele vorbe cu Ilona.

– Eşti nebun! Ţi-a luat minţile… Şi pe urmă, ce nume mai e şi ăsta, Ilona? Tu n-ai văzut-o cum arată, măi Antoane? E lungă şi-are-un cap de guşter, e pe jumătate neagră, se uită cu ochii ăia de zici că taie sticla cu ei, e numai piele şi os şi se mişcă de parcă s-ar răsti mereu la tine… O femeie trebuie să fie mai molatecă niţel, măi Antoane, o femeie trebuie să se cuibărească în pat, să se întindă precum o mâţă leneşă, să ştie să se uite pe sub gene, să… Offff!

– Mie tocmai asta-mi place la ea! Zici că-i o regină din aceea din vechime, care ştie ce să poruncească…

– Regină?! Doamne sfinte… Nu-s’ eu în locul bietei Smaranda, că-i arătam eu regină, arăpoaicei… Da’ las’ că poate i-o coace Leanca, că până şi pe podance le-ai scos din sărite cu prostia asta… Auzi: regină!

– Voi nu pricepeţi, se amuză el. Deloc nu pricepeţi!

Dădu să-i spună maică-si că de-acum, după ce ieşise cu Ilona la plimbări (numai de trei zile?! – se întrebase iarăşi, mirat), după ce ieşise şi vorbise cu ea aşa, fără scop, putea să-l ia şi ciuma că lui oricum nu-i mai păsa de nimic. Se opri în ultima clipă, însă: Safta îl privea cu un fel de milă neputincioasă, ca atunci când fusese el cu adevărat bolnav, în copilărie, când cu vărsatul de care scăpase aşa de greu.

– Uite-te la tine, da’ uite-te la tine, izbucni maică-sa. Zâmbeşti şi te uiţi peste mine ca un prost! Blestemata asta ţi-a luat minţile, Antoane, minţile ţi le-a luat! Nemernica…

– Aşa o fi în familia noastră, mamă, se îmbăţoşă el deodată, să ne ia cineva, din când în când, minţile! Sângele apă nu se face!

Pircepându-l unde bătea, Safta încremeni. Ochii i se îngustară. Se uită peste umăr şi, asigurându-se că uşa era bine închisă, zise:

– Ba s-a făcut apă, că nici eu, nici Teofil, n-am umblat cu comedianţi!

– Păi, da, şi pentru că voi doi n-aţi fost comedianţi, a-nchis ochii tot târgu’ la ce făceaţi! Nu-mi pasă că-i comediantă! Află că dacă n-ar fi fost Smaranda la mijloc, aş fi luat-o pe Ilona cu mine, diseară la bal, la franţuji! Aş fi îmbrăcat-o cu cele mai scumpe veşminte şi aş fi prezentat-o fără teamă lui Ledoux, că oricum nici una de p-aci nu ştie a face reverenţa ca ea!

– Nu-mi rămâne decât să sper că o să pună Leanca mâna pe ea într-una din zilele astea, s-o smotocească niţel, zise Safta. Şi, că tot ai vorbit de Smaranda, află că eşti un porc! Măcar pentru ea ar trebui să fii mai cu luare aminte!

Îi trecură şi ei prin minte, fără s-o ştie, vorbele fără perdea ale lui Firu, dar, pentru că era mamă şi femeie, ieşi fără să le zică, trântind uşa în spatele ei.

A început ziua prost, se supără Anton, care era cam superstiţios. Eh, şi pentru că atunci când le cauţi, le şi capeţi, iată ce se mai întâmplă în aceeaşi zi. Peste numai câteva ceasuri, pe când Anton se plimba cu Ilona prin codrii de pe Dealul Spirii (ajunseseră dincolo de Mănăstirea Nebunului), trebuiră să treacă peste o mocirlă. Anton, galant, se oferi s-o ia în braţe şi s-o treacă pe Ilona dincolo, căci îşi puseseră în minte să ajungă pe la eleşteurile Fălcoienilor.

 

Era pentru prima oară când o ţinea atât de aproape şi de strâns. Îi simţi trupul nervos, lunecos şi elastic precum un arcuş bine întins. Îi simţi mirosul care aducea cu moscul. Îi simţi suflul grăbit şi îi simţi tremurul, aşa că făcură acolo ceea ce amânaseră atât de mult – adică, o îmbrăţişă şi-o sărută, căci nu putea fi vorba de mai mult pe noroiul ăla.

Ilona parcă ameţi atunci. Parcă-şi dădu ochii pest cap. Se agăţă de el aşa cum nici o femeie n-o mai făcuse. Se lipi de el, se răsuci şi se undui de parcă dorea să se amestece cu el. Îşi pierdu suflul şi gunguri, iar Anton simţi că se învârte pământul cu ei. Poate că l-o fi şi strigat în şoaptă, rostindu-i numele cu acel accent inimitabil? I-o fi zis ceva, încet-încet, împletind tăioasa limbă germană cu consoanele moi, slave, plutind pe deasupra unei graseieri fără rost?

Lui, aşa i se păru, dar n-avea cum să fie sigur pentru că nu mai avea aer, în timp ce ea părea că se transformă într-o fiinţă beată, cu prea multe mâini şi prea multe picioare – aşa de aprig şi de nesigur îl îmbrăţişa. După cum se va vedea, lui Anton avea să-i cadă sub ochi, destul de curând, o gravură a lui Shiva Distrugătorul şi, bineînţeles că avea să-i amintească de Ilona în acele clipe.

Norocul (sau ghinionul) lui a fost că nu ştia pe cine anume reprezintă gravura cu pricina.

– Dumnezeule… – făcu Ilona după ce-şi traseră sufletul. Nici în… Niciodată, dar niciodată…

Se sprijini de un copac şi, preţ de câteva clipe păru că nu e în stare să-şi revină din ameţeală. Răsufla precum o căţea fugărită şi se tot uita la Anton, de ziceai că nu mai are mult şi-o să-şi dea sufletul, dar nici el nu era mai breaz. Cum dracu’ vine asta, se tot întreba Anton, da’ cum dracu’ vine asta…

Apoi, Ilona odată răsuflă adânc – se apucă să-şi aranjeze veşmintele cu gesturi sigure, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat după care, fără o vorbă, trecu pe lângă Anton şi-o luă drept prin mocirlă, îndreptându-se înapoi spre târg.

– Ce e? De ce pleci? – se holbă Anton în urma ei.

Ilona nu răspunse. Mergea cu paşi mari, sărea peste băltoace şi nici nu-l privea.

– Ce s-a întâmplat? Nu voiai… nu voiai să facem asta?

– Ba da, rosti ea, apăsat. Vroiam mult de tot să facem asta.

Anton se luă după ea, fără să priceapă. Vroia să spună ceva dar habar n-avea ce. Ce naiba… Cu ciudă, simţi că avea să vorbească precum un copil, dar tot întrebă:

– Şi atunci, de ce pleci?

– Pentru că n-o să iasă nimic bun din povestea noastră. Nimic, nimic, nimic.

Anton simţi cum îi amorţesc gândurile. Înghiţi în sec. În gât parcă i se întări un calup rece de plumb. Nu găsi altceva mai bun decât să-şi plângă de milă:

– Şi eu care doream să-ţi spun… voiam să te rog să facem cumva ca să stăm împreună.

– Nu pot, spuse Ilona. N-am cum. Şi-aşa am mers prea departe.

Ajunseră pe culmea unei măguri. În vale se vedea cum gârla, bătută de soarele prânzului, şerpuia, plină de clisă lucioasă, pe sub zidurile mănăstirii Mihai Vodă.

– Cumva… Te aşteaptă cineva, pe vreundeva?

– Nu. Ilona o luă pe poteca ce cobora spre Curtea Arsă. Apoi: Doar nu credeai că sunt o fiinţă într-atât de obişnuită încât să ies cu tine în timp ce mă aşteaptă altcineva…

– Atunci, să fie vina mea? Că-s’ însurat? Nu vrei să mergi mai departe pentru că-s’ însurat?

Ilona se opri. Părea că încremenise, privind la târgul ce i se aşternea la picioare. De undeva din stânga se auziră nişte chiote de copii: se jucau faţea-scunsea. Ilona culese un fir lung de iarbă şi se apucă să-l rupă între dinţi, cu delicateţe.

– Nevasta ta… Cât o fi suferind din cauza mea…

– Asta te opreşte? Suferinţa Smarandei?

– Nu.

– Nu pricep nimic, zise Anton, simţind cum sângele îi dă în clocot. Zău dacă înţeleg ceva.

– Nici n-ai ce, fir-ar să fie. Atât de mult aş fi vrut… începu Ilona, dar lăsă fraza neterminată, după care reluă: Mă doare să-ţi spun toate astea, dar mai bine încheiem aici, până nu-i prea târziu… Of, ştiu să mă întorc şi singură de aici, încheie ea, cu glas stins.

Ah, Firule, Firule, îşi spuse Anton atunci, privind la Ilona cum o ia devale, spre Curtea Arsă. Ducă-se pe pustii, îşi spuse şi dădu s-o ia unde-o vedea cu ochii, numai că nu era în stare să-şi ia privirile de la ea. Nenorocita… I se făcu ruşine de el însuşi, dar nu era în stare să n-o petreacă cu privirea, îi era ciudă că nu făcuse cu ea ce făcuse cu toate celelalte, dar, doar ce se gândea că o va pierde, că şi simţea că-i vine să-şi smulgă carnea de pe el.

Ce naiba fac, se întrebă, abia reuşind să n-o ia la fugă după ea.

Ca un făcut, în clipa aceea auzi un glas venind dindărătul unui tufiş. Dumnezeule, îi trecu prin cap, cineva m-a văzut cum mă rugam de ea! Dumnezeule…

– Conaşule, pssst…. Conaşule!

– Du-te, băh, d-aci, că numa’ de tine n-aveam chef!

– Nu stau mult, conaşule! Doar cât să-ţi dau o epistolă!

Un calic ieşi atunci dindărătul tufişului numai că, spre deosebire de toţi ceilalţi, era un calic tare bătrân, unul care ştia să-şi poarte straiele rupte de parcă ar fi fost un domn, ceva. Se uită şi el după Ilona, după care, uşor, de parcă ar fi vrut să nu deranjeze, întinse plicul spre Anton.

– Îmi pare rău, dar trebuie să te uiţi deîndată peste epistola asta, conaşule… Pe lângă asta, alături de epistolă, din care acum nu primeşti decât prima jumătate, ţi-a trimis vorbă şi însuşi Rupe-Pisici.

Anton luă plicul. Ciudat! – de data asta era un plic uşor şi subţire. Privi în vale, dar Ilona dispăruse îndărătul unor salcâmi uscaţi. În crâng, copiii chiuiau de mama focului.

– Rupe-Pisici, mda… El ce vrea?

– Mmm, mai uite-te niţel după ea, dacă pofteşti, îl îndemnă bătrânul.

Anton se înroşi la faţă. Dădu să se repeadă la calic dar, când îi văzu chipul senin şi potolit, se opri – ziceai că priveşte spre altă lume, al naibii.

– Uite-te, uite-te, conaşule! Ăsta nu-i lucru cu care să te întâlneşti în fiecare zi.

Anton se făcu că nu-l aude şi deschise plicul. De data aceasta, înăuntru nu se aflau decât nişte gravuri în peniţă. Deşi Anton hotărâse că nu mai avea ce să-l mire, nu se putu abţine să nu caşte ochii larg, văzându-se pe sine însuşi şi pe Ilona în acele gravuri – ba plimbându-se prin târg, ba mâncând prin vreun birt, ba stând de vorbă în cămăruţa ei de la Cişmeaua Roşie în timp ce ceilalţi membri ai trupei Gherghy se piteau la uşa ei, care trăgând cu urechea, care privind pe gaura cheii. Apoi, într-o altă schiţă, apărea şi coana Safta, cu care Anton discuta mai degrabă furios, după care urmau două gravuri ce-l reprezentau din nou pe el alături de Ilona, plimbându-se prin pădure.

Ultima dintre gravuri, cu liniile cumva mânjite şi pe jumătate mâzgălite, îl reprezenta pe Anton şi pe acel Shiva care, cu multele sale braţe şi picioare, părea să-l înlănţuie pe Anton în apropierea mocirlei dinspre eleşteurile Fălcoienilor.

– Ăsta a fost făcut chiar acum, zise Anton, dând cu mâna peste gravura al cărei tuş nu apucase încă să se usuce.

– Ai dreptate, măria ta. Nu-i nici un sfert de ceas de când a fost făcut.

– Tu l-ai desenat?

– N-aş fi putut, conaşule, că nu ştiu să ţin penelul ca omul care te-a zugrăvit astfel. Despre el şi despre alţii ca el vroia să-ţi spună vreo două-trei vorbe Rupe-Pisici.

– Păi, unde-i Rupe-Pisici acum?

– Te aşteaptă în mahalaua orbeţilor, măria ta.

 

– Omul acesta, arătă Anton spre hârtia cea fină acoperită cu gravuri, mă aşteaptă şi el alături de Rupe-Pisici?

Calicul păru să se cutremure.

– Nici pomeneală, conaşule! Tu nu trebuie să-l cunoşti niciodată. Nimeni de pe aici nu trebuie să-i ştie misia, în afara lui Rupe-Pisici… şi a mea, adăugă calicul.

O luară drept spre Dealul Piscului, trecând prin livezi, grădini şi mocirle. Trecură printre casele strâmbe din Gura Văii, iarăşi ajunseră prin nişte livezi, după care urcară spre mahalaua orbeţilor, ajungând pe la birturile şi cramele din Cuţitul de Argint. Intrară pe un maidan, se strecurară printre nişte oţetari înecaţi în buruieni şi ajunseră la casa dărâmată a boierilor Istrăteşti, lăsată de izbelişte de mai bine de o sută şi cincizeci de ani, după cearta lor cu Brâncovenii, aia care se lăsase cu capete tăiate şi cu răspândit de copii şi femei prin cele patru vânturi.

Când să intre în casă, un oblon se trânti la primul cat. Se auzi un chicotit şi un ropot de paşi.

– Ce-i asta? – făcu Anton.

– Iertare, boierule, dar asta nu trebuie să afli. Să mai zăbovim câteva clipe.

Se mai învârtiră încoace şi încolo prin faţa uşii dărăpănate până când, deodată se auzi un nechezat din fundul curţii, urmat de un tropot de copite ce se îndepărta în grabă. Anton dădu să vază ce era, dar calicul îl apucă de umăr:

– Asta nu trebuie să afli, boierule. Fii milostiv şi mă iartă…

După câteva clipe, un trenţăros deschise uşa şi-i pofti înăuntru.

 

În încăperile goale, cu fereşti sparte şi ziduri crăpate, mirosea a udătură şi a gunoaie. Tencuiala căzuse demult, dezgolind blănile de lemn şi cărămida măruntă, iar cele câteva scaune şi mese rămase putreziseră sau fuseseră roase de cari, fiind acum azvârlite de-a valma pe podeaua desfundată şi scârţâitoare.

– P-aci, zise bătrânul, îndemnându-l pe Anton s-o ia înainte pe un culoar scund, din piatră.

Se treziră într-o încăpere mărunţică. În mijlocul încăperii, pe un taburet turcesc din piele, şedea Rupe-Pisici, înconjurat de curtea sa de neghiobi şi deşelaţi, de şchiopi şi chiori, de femei strâmbe, pe jumătate înţepenite şi de copii urduroşi, cu mucii atârnând. În spatele lui Rupe-Pisici, un bărbat înalt şi aţos – era roş în obraji, avea părul creţ, lung şi negru, ochii vioi şi buzele cam prea subţiri; purta cizme de pandur, din piele neagră de cal, avea un chimir lat cu cinci cingători, o iie largă, cenuşie, şi un veston albastru, de ulan austriac, cu fireturile descheiate. Lucru ciudat, părea în largul lui în mijlocul acelei adunături care mai mult se tânguia decât vorbea. Într-un colţ, în ceea ce odată fusese un cămin, ardeau vreo doi-trei bulumaci, sfârâind.

– A venit Canta, măi Rupe-Pisici, anunţă bătrânul calic.

Munteanul tresări şi-l privi lung. Parcă dădea să zâmbească dar, cine ştie de ce, aştepta încuviinţarea lui Rupe-Pisici.

Iar Rupe-Pisici:

– Bine-ai venit boierule! – Avea glasul răguşit şi jumătate din falca de jos îi lipsea. Pe pleoape, îşi dădu seama Anton cu mirare, pe pleoape, aşadar, avea tatuat un înscris pe care nu-l putu citi din cauza clipitului des. S-a lăsat uşor, măi Filotime? – întrebă Rupe-Pisici, zâmbind larg.

– N-a avut încotro când a văzut desemnele alea…

– Tac’tu are bani cu ghiotura, boierule! – zise Rupe-Pisici, privind la Anton care, nici acum nu reuşi să citească ce scria pe pleoapele starostelui tuturor sărăcanilor şi ologilor din târg. Rupe-Pisici simţi curiozitatea lui Anton şi, râzând cu poftă, bătu din palme, alungând calicii din cameră.

– Tu rămâi aici şi închide uşa, să nu tragă v’un marţafoi cu urechea, îi zise el lui Filotim. Aşteptă să iasă din încăpere tot lumetul ăla zdrenţăros şi puturos, după care se întoarse spre muntean: Hai, du-te şi îmbrăţişează-l pe Anton, că sunteţi pe jumătate fraţi şi multă nevoie o să aveţi unul de altul.

Munteanul zâmbea cu toată faţa, dar se cam fâstâci şi începu să se sprijine când pe un picior, când pe celălalt.

– Bună ziua, boierule, găsi el de cuviinţă să zică, înclinându-se în faţa lui Anton.

– Ba io am zis să-l îmbrăţişezi! – se răsti Rupe-Pisici. Sunteţi fraţi, n-auzi?

Munteanul se apropie de Anton, dar rămase stană de piatră. Se priviră ei doi în ochi preţ de câteva clipe, după care Anton făcu cel dintâi pasul, şi-l îmbrăţişă pe necunoscut.

– Dacă suntem fraţi, începu el, află că mă cheamă Anton Canta, deşi toată lumea mă ştie de Locureanu.

– Ba toţi îl ştiu de Canta, se băgă Rupe-Pisici.

– Eu sunt Grigore din Corbii-de-Piatră, dar toţi mă ştiu ca Grigore a lui Canta Veneticul, făcu munteanul, râzând. N-aş fi voit să dau buzna în viaţa matale, boierule…

– Ia nu mă mai boieri atât, zise Anton, dacă suntem fraţi. Dar… – se dădu el brusc în spate – de unde ştiu eu că suntem fraţi, cu adevărat?

Grigore iarăşi se fâstâci. Iar Rupe-Pisici:

– Arată-i semnul, Grigore!

Munteanul îşi dete jos iia, dezgolindu-şi umărul stâng. Sub osul cel mare al spatelui era semnul cel mărunt, precum o cruce cu braţele frânte.

– Măi, să fie… – făcu Anton.

– Eh, şi dacă-ţi spun că în târg sunteţi trei care aveţi semnu’ ăsta, ce-o să mai zici, Antoane?

– Că am avut un tată dat naibii… – râse el, iar Grigore se luă deîndată după el.

Rupe-Pisici clătină din cap:

– Cel de-al treilea nu vă e frate, măi… Ăsta e ghinionul tău, Antoane: cel de-al treilea purtător al semnului nu vă e frate. De văzut, l-ai văzut – e omul acela înalt despre care se spune că ar fi din ţara Industanului, tovarăşul franţuzului care îşi spune baron. Îl cheamă Prasad şi te cam caută, măi Antoane. Aşa-i, Filotime?

– Aşa-i!

– El şi cu baronul ăla au fost pe urmele tale chiar şi la baia din Casa Beilicului. La Coaie. L-au speriat de moarte, că-i fac şi că-i dreg. Au trimis calici pe urmele tale. Nu ştiau, proştii, că p-aci, calicii ascultă numai de mine. Credeau că galbenii lor sunt de ajuns ca să facă şi să desfacă orice mişcă pân târg. Da’ tac’tu are galbeni mai mulţi, pricepi? Mda… Asta ca să nu mai spun că a ştiut mereu să-mi vorbească frumos. Of… Ce încurcătură.

Rupe-Pisici se ridică de pe taburetul cel mare din piele şi se apropie de cei doi. Îi privi lung. Îi atinse. Apoi, pe nepregătite, îl frecă pe Anton pe obraz cu buricul degetului, după care vârî degetul în gură, de parcă ar fi dorit să-i simtă gustul.

– Zău dacă pricep, spuse el în şoaptă. Zău dacă pricep, da’ dacă tot am intrat în horă… Ţi-a dat Filotim o epistolă? – îl întrebă pe Anton.

– Mi-a dat. Da’ n-avea decât jumătate la el. Restul scrisorii cică mă aşteaptă aici.

– Aşa e. Filotime! – porunci Rup-Pisici. Ia adu cartea de la jupân Teofil, s-o citească băieţii ăştia! Că poate-oi afla de la ei ce şi cum!

Filotim scoase de deasupra unui vraf de resturi un plic hărtănit şi-l aduse lui Anton. Anton îl cântări: era un plic obişnuit, care nici acesta nu semăna cu plicurile pe care le tot primea de câteva zile încoace. Se trase într-un colţ şi-l deschise. Grigore îi strecură:

– Nu ştiu să citesc.

– Las’ că-ţi spun eu ce scrie. De câteva zile numa’ asta fac… – râse el.

Dar, deîndată ce despături hârtia, înlemni: pe partea de sus a acesteia, deasupra scrisorii propriu-zise, se afla un desen mărunt, schiţat în grabă, ce-l reprezenta pe Anton strecurându-se printre oţetarii de pe maidanul Istrăteştilor, însoţit de Filotim. Tuşul nu avusese încă timp să se usuce, iar praful de cretă răspândit peste desen îl mânji pe Canta pe degete.

– Tatăl vostru este un mare pişicher, pufni în râs Rupe-Pisici. Încă de când mi-a dat primele porunci, am văzut ştie să se facă ascultat ca nimeni altul.

– Omul acela… Calul din curte, făcu Anton, uluit.

– Citeşte mai bine scrisoarea, i-o reteză calicul, căci n-ai timp de pierdut. 

Anton n-avu ce face, şi-i dădu drumul, în şoaptă, suflând în urechea fratelui său.

 

 

Dragii mei,

 

Dacă citiţi această scrisoare, e semn rău. Am lăsat poruncă să vă fie dată doar dacă ceva sau cineva o să vă ameninţe fie pe voi, fie acele înscrisuri vechi, care, în clipa în care citiţi aceste rânduri, trebuie că au ajuns deja în mâinile primului meu născut, Anton.

Ştiu că te-ai mirat foarte, Antoane, văzând acele înscrisuri şi ştiu la fel de bine că nu le-ai desluşit, aşa cum nici eu nu le-am desluşit când le-am primit. De altfel, n-am făcut-o nici până acum, deşi m-am chinuit cu copiile lor preţ de ani de zile. Dar, probabil că nu eu sunt cel chemat să le desluşească.

Să fii tu acela, Antoane? Sau tu, Grigore?

Asta, voi ştiţi.

Cum-necum, nu daţi nimănui acele înscrisuri, oricât de mult v-ar îmbia cu averi sau cu promisiuni de mărire. Nu le daţi nimănui, nici măcar dacă veţi ajunge să le desluşiţi, căci aceste înscrisuri nu fac nici cât o para chioară fără perechea lor.  Ca să pricepeţi mai bine de ce vă cer asta, trebuie să aflaţi că înscrisurile care se află în mâinile voastre sunt chiar cele adevărate, aşa cum au fost ele scrise acum şapte sute de ani de strămoşul nostru, acel Dionisie despre care n-am să vă spun mai multe acum. Să nu vă lăsaţi duşi de nas nici chiar de acei fraţi de-ai voştri întru înscrisuri şi semne: n-ar fi pentru prima oară când cei ce au o pereche a înscrisurilor, o doresc şi pe cealaltă, pentru ca întreg secretul să ajungă într-o singură mână.

 Mai multe o să vă zic atunci când ne vom vedea, pentru că dacă citiţi această scrisoare, cel ce v-a înmânat-o mă va fi anunţat deja că treceţi prin clipe grele. Aşa că, aflaţi că în timp ce voi parcurgeţi aceste rânduri, eu sunt deja în drum spre voi.

Antoane! Dacă simţi că te lasă puterile înainte să ajung eu la tine, dă înscrisurile mai departe, fratelui tău. Iar tu, Grigore, ia aminte! Ţine mereu pe lângă fratele tău mai mare, dar cu mare luare aminte – cu alte cuvinte, să-i fii umbră nevăzută de ceilalţi!

Voi puteţi să pieriţi – înscrisurile trebuie să rămână, însă, şi să fie lăsate mai departe, urmaşilor voştri, după cum s-a întâmplat şi până acum, în atâta amar de ani .

 

 

Dat la 15 Gerar, 1787

În Kronstadt

 

Teofil Canta

 

P.S. Să nu vă mire dacă nu pricepeţi, încă, tot ceea ce se petrece în jurul vostru. Nu mai e mult şi va veni clipa în care veţi afla ce şi cum. Desemnul din capul acestei epistole trebuie să vă fie semn că puterea noastră e mare şi că, oricând, cineva veghează şi asupra voastră, şi asupra înscrisurilor.

 

Anton împături scrisoarea şi se uită lung la Rupe-Pisici, aşteptând. Iar acesta:

– I-am dat de veste tatălui vostru, aşa după cum a pus la cale măria sa înainte de a părăsi târgul, pe când tu încă sugeai de la coana Safta… I-am trimis olăcar în aceeaşi zi în care i-am trimis şi lui frate-tău, Grigore. Aşa mi-a lăsat poruncă boier Teofil, aşa am făcut.

– Spune… – începu Anton încurcat – ce-i cu desemnele alea? Cine le-a făcut?

 

– Să mă ardă focu’, coane, da’ n-am voie să-ţi spun ce şi cum… Numa’ tac’tu o să vă facă lumină aci, că el ştie. Eu doar am ţinut scrisorile pitite şi m-am trezit cu acel om pe cap, trimis tot de jupân Teofil, după cum ne fusese vorba.

– Dar primele scrisori…? P’alea de ce-ai început să mi le trimiţi?

– Aşa am primit poruncă de la omul care a venit să desemneze prin târg.

– Şi acum, să înţeleg că toate scrisorile au ajuns la mine…

– Nu toate, conaşule. Mi-a mai rămas un plic, cel mai gros, ultimul. Da’, cică nu pot să ţi-l dau decât spre sfârşit, după ce l-o umple cu o sumedenie de desemne omul trimis de tac’tu. Cică aşa trebuie făcut, şi nu altfel.

– Omul ăla e de-aci, din târg?

– Nu mă mai descoase, boierule, că m-am jurat că nu spun, iar tac’tu chiar află orice! Cum crezi că a venit încoa’ omul ăsta despre care n-am voie să zic nimic? L-a trimis jupân Teofil, după ce-a aflat că baronul şi cu însoţitorul lui se apropie de Bucureşti…  

– Dar unde dracu’ e tata, Doamne iartă-mă?

– Într-un târg de-i spune Siena, boierule, tare departe, tocma’ în partea aia a Imperiului Austriac unde se vorbeşte un fel de limbă ca a noastră. Cică n-o să ajungă olăcarii la el mai devreme de încă patru zile.

– Aha. La Siena. Iar omul ăla… Ăla pe care n-am voie să-l văd…

– Omul ăla ştie mai bine decât noi ce şi cum, coane Antoane! Dacă o să vrea, o să-ţi vorbească, dacă nu, nu! Io nu ştiu mai multe, că misia mea n-a fost decât să păstrez ce mi-a lăsat tatăl tău! Scrisori şi porunci! Atât!

Dar Grigore:

– Rogu-te, jupân Rupe-Pisici, spune-ne şi nouă cum e tata!

Starostele calicilor ridică din umeri. Se uită la Filotim, dar acesta îşi ţuguie buzele, neputincios.

– Of, prea puţin l-am văzut noi la faţă, conaşilor. Nici n-a prea stat el multă vreme p-aci, pân târg. Când ne chema să ne vorbească, lua aminte să nu ne vedem decât noaptea, pân locuri care de care mai dosite, la întuneric, iar măria sa se înfăşura mereu în straie ce-l acopereau din cap până în picioare. Când ieşea prin târg, era mai tot timpul cu caleaşca şi nu prea se lăsa văzut. Am încercat noi, în fel şi chip, să-i vedem chipul, să dăm peste el şi ziua în amiaza mare, dar el, nimic! Ştia să se ascundă ca nimeni altul şi era cu ochii-n patru mereu. Pe de altă parte, încă de pe atunci ne-a arătat, de nenumărate ori, că află tot ce mişcă şi că, până şi nouă ne lua urma când pofteam să tragem cu ochiul la domnia sa.

Anton se posomorî.

– Om fi noi doi în stare să facem măcar cât unul ca el?

– Oţi fi, n-oţi fi, nu ieşiţi din vorba lui şi-are să fie bine, zise Rupe-Pisici.

– Bine, făcu Anton. Ascultă, jupâne, se mai uită el la Rupe-Pisici, zâmbind de astă dată, ce naiba-ţi scrie pe pleoape, doamne iartă-mă?

– Păi, citeşte şi singur, zise starostele calicilor, închizând ochii.

NU MĂ TREZIŢI – citi Anton, pufnind în râs:

– Al dracului, ce-ţi veni să scrii aşa?

– Aşa m-a întrebat şi tac’tu. Da’ io nu i-am spus. De ce ţi-aş spune matale?

– Păi, nu-mi mai spune, zise Anton şi, împăturind scrisoarea, îl făcu semn lui frate-său şi ieşiră din casa dărăpănată ce fusese a Istrăteştilor.

 

–//–