(Nu) mi-am dorit o maşină…

 

 

Eu sunt un ins care se bagă ca musca-n lapte (în c- – – l calului, după alţi autori), iar voi sunteţi nişte cititori curioşi – prin urmare, am să vă povestesc cum am ajuns să-mi cumpăr, pentru întâiaşi dată, o amărâtă de maşină.

În primul rând că maşinile nu-mi plăceau – nici acum nu mă dau în vânt după ele. Sau, mă rog, ştiu foarte clar că n-o să pot să-mi cumpăr niciodată maşinile care-mi plac: un automobil adevărat trebuie să fie britanic, trebuie să aibă o moacă aparte şi să fie ceva de la Aston-Martin în sus, ca să-şi merite numele. În rest, discutăm despre vehicule, nu despre maşini, drept pentru care mă umflă râsul ori de câte ori îi aud pe unii şi pe alţii comentând performanţele… maşinilor lor, că atâţia cai, că atâţia centimetri cubi, că atâţia decibeli, că postcombustii şi servoprostii…

Flapsuri! Mă doare în cot de maşini – mă durea în cot de ele şi pe vremea când am hotărât, cândva, să-mi cumpăr şi eu una. Ce vremuri! Locuiam singur la etajul 10 din 10 pe strada Lotrioara, apartamentul meu era pe colţ, iar der sozialistiche blockhaus se înălţa, ah, fastuos, lângă complexul cultural-agronomic Matei Ambrozie, la doi paşi de staţia lui 102. Era minunat! Aveam o panoramă feroce asupra Bucureştiului, vedeam cele mai ţapene apusuri urbane, când era senin zăream chiar şi avioanele care veneau la aterizare la Băneasa sau la Otopeni, când era furtună vedeam bulevardul potopit de ploaie, cu maşinile care se târau penibil prin intersecţia cu Fizicienilor, iar prin fereastra de la baie vedeam CET Sud, care se afla la numai câteva sute de metri depărtare, emanând aburi – se afla doar puţin mai încolo de unica şcoală de şoferi disponibilă pe vremea aia în Bucureşti, mă refer la şcoala de pe strada Ilioara, o stradă parţial acoperită cu piatră de râu.

Doamne ce bine era! Nu simţeam deloc lipsa vreunei maşini!

Iarna era cald în casă, chit că aveam apartamentul pe colţ, verile nu erau atât de călduroase, iar zilele, ei bine, zilele de la 39 de ani erau cu mult mai lungi decât zilele astea de acum, de după cincizeci de ani. N-aveam nici măcar telefon mobil (vorbim de 1999) şi tot nu-mi păsa… De fapt, ce vorbesc, nici telefon fix nu prea aveam – în fond, posedam două aparate vechi, cu cadran, montate în serie, pentru că unul dintre ele suna, dar nu-i funcţiona receptorul, în timp ce la celălalt puteai să vorbeşti, dar nu suna. Apa de la WC nu curgea, drept pentru care aveam mereu o găleată pregătită în baie, dar cada era cea mai cadă în care am intrat vreodată: lungă, lată, să te lăfăi în ea şi alta nu. N-aveam televizor şi nu-mi păsa, la radio nu ascultam decât muzică, ziare nu cumpăram – habar n-aveam cine-mi conduce ţara şi de ce. Cărţile le ţineam în nişte lăzi, iar mobila din casă era doar câtă trebuia: un pat uriaş, gigantic, primul în care am început să pot să adorm, un şifonier de fiţe, cu oglinzi colosale, chiar în faţa patului, noptiere, două fotolii, o canapea, hm, cam asta era tot. Ah, şi mai aveam o mochetă bleu ciel care acoperea linoleumul tot. Dispuneam de un CD-player şi, extrem de important, de un PC 484 care semăna cu o valiză de rachetă Stinger FIM-92, din alea cum aveau talibanii pe vremea războiului cu URSS.

Aveam toate astea, dar n-aveam maşină, n-aveam mobil, n-aveam TV, n-aveam nici măcar nevastă. Mă ţineam băţ, de parcă aş fi ştiut că un singur item din ăsta dacă mi-aş lua, o să se ducă de râpă zilele alea nemaipomenite în care, din clipa în care intram în casă şi trăgeam zăvorul (zic şi eu, aşa), nu mai aveam nici-o-treabă! Eram belfer pe proprietatea mea şi nici capul nu mă durea.

Vrei doi-trei ani m-am ţinut tare şi nu mi-am achiziţionat nici un accesoriu din ăsta, care marchează vremurile în curs. Aflam de alegeri după ce avuseseră loc, călătoream cu trenul şi cu metroul, citeam sau scriam şi cam asta era tot. În fine, mă mai duceam la spital, unde aveam treabă, dar cine lucrează pe la un spital cu chirurgie şi anestezie ştie bine că asta ţine loc de orice: şi de viaţă socială, şi de tot.

De fapt, de la spital mi s-a tras totul. Pe vremea aceea nu aveam în dotare un device extrem de simplu care se numeşte electrocauter. Electrocauterul este o sculă care arde ţesuturile, ca să zic aşa. Le arde cu scopul bine definit de a opri hemoragiile „în pânză”, adică acele sângerări în suprafaţă care nu au o sursă vizibilă cu ochiul liber. Dacă vreţi, hemoragia „în pânză” se aseamănă cu un geam care se abureşte din ce în ce mai tare, până ce apa condensată ajunge să-ţi inunde pervazul. Când treaba asta se întâmplă în… interiorul unui pacient, e jale, mai ales dacă nu ai electrocauter. Pe vremea aceea (1999, repet) recurgeam la o manevră de care orice chirurg toracic de vârsta mea îşi aminteşte cu oarecare stupoare amestecată cu groază şi cu nostalgie:

– Ia adu-l pe Ştefan cel Mare, strigai în acei ani, iar asistenta îţi pasa o răzuşă cu coada groasă şi aprindea o feştilă din aceea, nu mai ştiu cum îi zice, o chestie care semăna cu un bec Teclu. Ea aprindea feştila, tu ţineai coada răzuşei în flacără până se încingea bine de tot, după care o vârai, fierbinte, în pacient, arzând suprafaţa sîngerândă. Procedeul este vechi şi a fost pus la punct încă din antichitate, ajungând ca atare până pe vremea domnului Ambroise Paré, cel care a reinventat ligaturile vasculare descrise pentru prima oară de Herofil din Alexandria.

În fine, cert e că pe atunci nu aveam electrocauter, aşa că ardeam suprafeţele sângerânde cu ajutorul lui Ştefan cel Mare. Nu mai strâmbaţi din nas, că cine ştie câţi pacienţi se uită în zilele noastre la televizor, sau se plimbă pe stradă, sau vă ascultă, doar pentru că un chirurg toracic, cândva, l-a solicitat pe Ştefan cel Mare pe masa de operaţie!

Ştefan cel Mare, însă, după cum bine se ştie, n-a fost infailibil. Vreau să spun că nu se compară cu un electrocauter Valleylab Force3, drept pentru care, după ce făceai un anumit tip de operaţie, decorticare pre numele ei, stăteai cam lipit de telefon, nu beai bere seara la culcare şi, în general, dormeai iepureşte.

– De ce? De ce? – vă aud cum întrebaţi.

– Pentru că după decorticări, mai ales la tuberculoşi, apar mai mereu hemoragii în pânză, vă răspund eu, doct. Şi pentru că francezii, de pildă, au interzis aceste operaţii înainte de inventarea electrocauterului, dar lor nu le-a dat în minte cum ar putea fi utilizaţi Bayard, Guillaume d’Orange, d’Artagnan, sau alţii ca ei.

Aşadar, mi-am cumpărat maşină pentru că statul român nu m-a dotat la timp cu un electrocauter. Preţ de câţiva ani, ca să fiu cinstit, nu s-a pus problema maşinii, chiar dacă nu posedam electrocauterul în speţă. După ce operam o decorticare, puneam cele două telefoane montate în serie lângă pat şi, dacă mă suna de la spital, mă trezeam, mă aruncam în haine, apoi în stradă şi opream primul taxi. Reţeta nu dădea greş – nu mi s-a întâmplat niciodată să nu găseasc taxi, indiferent de ora din zi sau din noapte.

Asta până când, într-o noapte din aceea care seamănă cu toate nopţile, a sunat din nou telefonul. Pe vremea aceea, trebuie să vă mai spun, aveam nişte asistente brici la ATI. Dacă te suna una din aia, nu mai puneai întrebări: plecai degrabă la spital, târâş-grăpiş. Între timp, asistentele cu pricina au emigrat la vest de Szeged sau în privat, dar asta e o altă poveste care nu ne interesează acum.

Aşadar, trecuse cu mult de crucea nopţii şi sună telefonul. Mă îmbrac, mă reped pe bulevard şi dau să mă chiorăsc după taxi. Mă uit în faţă, mă uit în spate, nimic! O iau în pas-ale către Dristor, mă uit la dreapta, mă uit la stânga, taxiuri neam! Încep să mă panichez, o iau de-a dreptul la fugă, trec de două intersecţii – nimic! Bulevardele erau pustii.

– Unde gura mă-sii au intrat cu toţii?

Nu-mi răspunde nici dracu. Mă ia cu fierbinţeală, mă trec toate apele: ce mama naibii fac acum? Cum să ajung mai repede la spital?

La staţia de metrou, la Dristor, fac dreapta, spre Inframicrobiologie. Dau din mâini înspre maşinile care trec în viteză pe lângă mine, chiui – nu opreşte nimeni. Când ajung în rond la Baba Novac colţ cu Michel le Brave, zăresc un fel de patru ori patru cu nişte sigle… hm, pizdoase, pe el. Zic eu: Ahaa, poliţia! – şi-mi renaşte speranţa, mă reped spre maşină, doar-doar ar fi nişte poliţişti cazaţi pe banchete şi m-ar lua şi pe mine, fuga la spital.

Mă apropii, fac semne de om în detresă, până când, deodată, îmi dau seama că nu era poliţia – erau doar unii de la o privată de badigarzi, aşa că-i las baltă şi rămân aşa, ca un prost (ceea ce şi eram), în mijlocul rondului, chiorându-mă în toate părţile după un taxi.

Măre, şi în clipa aia aud nişte frâne în spate. Un taxi, tresar, să vezi că a apărut un taxi, în p- – – a mă-sii! Mă răsucesc ca un ninja luat prin surprindere, dau să fac un salt spre maşină şi, brusc, înţepenesc.

Nu – nu era nici un taxi… Era un VW Golf din ăla micuţu’, cu roţile cam ieşite în afară, lucios, uluitor şi tunat. Era violet metalizat. Opreşte lângă mine şi, până să apuc să scot vreo vorbă, geamul din dreapta-faţă coboară alene:

– S-a întâmplat ceva?

Chiar şi acum, când doar îmi amintesc păţania, parcă am un nod în gât. În cadrul geamului, o cucoană – dar cucoană, frate, cucoană mare, la vreo treij’ de ani, cucoană cu bani mulţi, cu bani din aceia într-atât de mulţi încât dacă s-ar afla lângă neveste, bărbaţii ar zice cu toţii că ei nooo, ei niciooodată, în timp ce femeile ar gratula-o direct: Ietee, cuurva dracu’!

Doamne, da’ ce profesionistă! Ah, diviziunea muncii… în cazul ei era mai mult decât justificată! Nu era escortă din aia de pe centură, ci doamnă de fiţe, ceva spre gheişă, cu glas grav, cu fustă îngrozitor de scurtă, machiată doar cât trebuie şi care mirosea a Boucheron, sau ceva pe acolo, ca să fie foarte clar despre ce fel de profesionistă vorbim.

– S-a întâmplat ceva? – mă întreabă din nou.

– Nu, nu… ştiţi, eu… lăsaţi că mă descurc.

Între timp, o văd şi pe şoferiţă. Să mă preling pe portieră, şi alta nu! Băh, erau perfecte, ale dracului să fie ele, păsări de noapte, da’ per-fec-te, nu slăbănoage din astea din zilele noastre, aveau carne pe ele, excrescenţe nobile acolo unde dădea mai bine, erau încălţate în cizme, aveau unghii lungi şi îngrijite, nu aveau ştrasuri, aveau pielea la vedere, erau per-fec-te!

– Ce-aţi păţit? – mă întreabă şoferiţa. Sunt sigură că ceva e în neregulă.

– Doamnă, zău… nu… vă mulţumesc foarte mult… Trebuie să ajung… ăăă… repede undeva, dar găsesc eu o soluţie. Îmi cer scuze că v-am… că eu… ştiţi, nu doream să… de fapt mă uitam după un taxi…

– Unde trebuie să ajungeţi? Văd bine că aveţi o problemă, zice prima.

– Lăsaţi, lăsaţi, sunt doctor şi am…

Dau să pun mâna la gură – pe atunci eram îmbrăcat cam ca şi acum, moaca nu prea mă ajuta: să vezi că astea o să spună că-s vreun descreierat ceva, că noile perversiuni sunt atât de stupide că ridică tribunele în picioare, că…

– Păi, treceţi în maşină, dacă aveţi o urgenţă, mă ia şoferiţa pe sus. La ce spital lucraţi?

Îi spun unde (era gard în gard cu Ighepeul) dar ele nu se formalizează. Aia de pe locul mortului se dă jos, se unduieşte spre bancheta din spate, lasă o cumplită dâră de feromoni deasupra carosabilului, mă invită din gene pe locul ei, iar eu mă bag în maşină, buimac. Dacă nu v-aş spune că uitasem de pacient cu desăvârşire, aş mânca ce nu trebuie, dacă nu v-aş spune că salivam abundent, aş minţi ca un porc – numai că ele, indubitabil, erau obişnuite cu mizeria umană.

Mai apuc să-i aud pe badigarzii din patru ori patru hăhăind ca în cinematografele de cartier: „Pă iele, băăăăî, să le meargă fulgii, băăăăăăî!”, dar şoferiţa nu se lasă şi, a naibii, schimbă vitezele cu atâta savoir-faire că-i scrâşnesc cauciucurile şi se repede drept spre maşina şmecherilor. Ăia îngheaţă, îi văd cum belesc ochii, dar şmechera de şoferiţă (ah, ce femeie!) trece la un fir de mustaţă de cotoi de maşina lor, în timp ce cucoana din spate scoate capul pe geam:

– Puiule, vezi că-n noaptea asta o s-o înşeli pe dreapta cu stânga! – Apoi, se bagă la loc în maşină şi-mi zice: Mă scuzaţi, domnule doctor!

Pe bune că aşa mi-a zis. Mi-a zis-o cu stil, chiar. Între timp, ce să fac, arborez şi eu mina unui om de lume. Aprob din cap, relaxat, ca un belfer, adică, vezi doamne, pe mine unul nu mă atinge nimic. Sunt sigur că nici nu m-au băgat de seamă, mai ales că şoferiţa parcă înnebunise: ajunsese într-a cincea şi băga o sută douăzeci pe Michel le Brave, claxonând din răsputeri când se năpustea în intersecţii.

– Ştiţi, încerc eu s-o mai potolesc, când o maşină particulară are asemenea urgenţe, se scoate o batistă albă pe geam şi…

– Nu vă fie frică, domnule doctor (de unde naiba ştiau ele să zică „domnule” şi nu „dom’ ”, habar n-am!), că am mai mers aşa. Conduc foarte bine şi pe mine nu mă opreşte nimeni.

Dumnezeule, nici eu n-aş fi oprit-o pentru nimic în lume!

Estimp, intrăm în Pasajul Obor cu 140 la oră, femeia aia de neoprit clipea cu farurile şi claxona ca dementa, în timp ce tovarăşa ei de pe bancheta din spate îşi aprindea o ţigară.

– Vă deranjează fumul? – mă întreabă.

Nu mă deranja nimic – adică, nu mă deranja decât că n-aveam cum să petrec mai mult timp cu ele, să le întreb una-alta, să ne împrietenim, să… pfuaai! Până la urmă, am cerut voie să aprind şi eu o ţigară. Măcar atât să fac împreună cu ele.

Vuaaaaauuu! – aşa am trecut prin intersecţie pe la Lizeanu, apoi prin faţă pe la spitalul Colentina şi pe la Circul Globus, până la Ighepe.

– Pe unde se intră în spital? – întreabă şoferiţa.

– Nu, nu, staţi liniştită, pot să cobor şi aici, mai am doar 50 de metri…

– Haideţi, zău, nu e nici o problemă, vă ducem până la intrare.

Intrăm în spital ca nişte antemergători SPP, stârnind trâmbe de colb, clipind din faruri şi claxonând fabulos. Eu, mai prost ca oricând, dau să întreb cum aş fi putut să le recompensez pentru…

Nici n-apuc să deschid gura. Hoaţa de şoferiţă se prinde imediat ce vreau şi se apleacă peste mine (pe vremea aia, ah, nu erau închideri centralizate), îmi deschide portiera şi-mi zice:

– Poftim! Aţi ajuns, domnule doctor!

Vreau să sper că m-a atins măcar în treacăt cu ocazia gestului cu pricina. Vreau să sper că îmi amintesc că am respirat puţin din aerul pe care-l exhala, dar zău dacă mai ştiu cum a fost.

Cobor din VW. Câtă vreme le mulţumesc celor două doamne, pe trei sferturi ameţit, cea din spate iese din maşină ca o panteră ideală, ia loc înapoi pe locul mortului, se aşează picior peste picior şi-mi zâmbeşte:

– Multă baftă, domnule doctor!

Clank! – Portiera se închide, iar Golful se retrage din curtea fostului Spital al Diaconeselor, cu mult mai potolit decât a intrat. Îl petrec cu privirea cum iese printre porţi, lucitor şi magnific, cu motorul care-i torcea la ralenti, cu gazele de eşapament duhnind a Eau d’Issey, până ce brusc răsare, nu ştiu de unde, idiotul de portar. Era mascul, era păros şi mirosea a poşircă ieftină.

– Aoleo, aoleo, dom’ doctor! – îşi smulge ăla părul din cap. Aoleo, ce meserie aveţi şi mneavoastră! Acu, aveţi urgenţă, este? Aoleo, ce păcat, aoleo, aoleo!

Şi uite aşa, după păţania asta, am ajuns la concluzia că-mi trebuie şi mie o maşină. Una a mea, care să nu fie nici Aston-Martin, nici Catterham, nici Hispano-Suiza şi nici măcar vreun Daimler reciclat, drept pentru care am schimbat destinaţia banilor puşi deoparte şi mi-am luat o Dacia 1310. Mda. O Dacia 1310 pe care am fost nevoit să învăţ s-o conduc chiar eu.

Fireşte, lumea din spital a aflat cum am ajuns în noaptea aia la urgenţă, iar acţiunile mi-au crescut maximal în zilele următoare. Numai că eu ştiam prea bine că acţiunile îmi crescuseră fără motiv şi zău dacă nu jinduiam după motivele cu pricina. Tot speram ca măcar vreuna din cele două gheişe o să vină într-o zi pe la cabinet şi o să mă întrebe:

– Dar cum a mers operaţia aceea, domnule doctor? Poftim?! Decorticare, ziceţi? Puteţi să-mi spuneţi, şi mie, ce înseamnă?

Iar eu i-aş fi explicat cât de dăştept şi cât de tare eram, cu câtă bravură mă comportam, mai ales când îl puneam pe Ştefan cel Mare pe foc şi cum mă pricepeam eu să salvez lumea – nişte tuberculoşi, în fond – zău că asta i-aş fi depănat.

Numai că ele n-au venit niciodată să mă vadă, iar eu, de supărare, după ce mi-am cumpărat Dacia, m-am trezit la scurtă vreme şi cu un mobil Siemens, drept pentru care mi-am reparat şi rezervorul de la WC cu nişte piese turceşti Ilikadrar, unde mai pui că mi-am luat şi un telefon fix Panasonic, astfel încât, după numai câteva luni, am ajuns să-mi cunosc şi actuala soţie (ea, slavă ălui de sus, n-are nevoie de nici un fel de brand!), că aşa e cu chestiile astea moderne: ofertele vin, toate, numai la pachet!