Ca românu’ nu-i nici unu’, ne place nouă să spunem. De chestia asta s-a convins, pân 1991, şi un anume prof elveţian de ortopedie. Iată cum s-a întâmplat.
Profu’ cu pricina a venit în capitală, la o faimoasă clinică de ortopedie. Clinica respectivă, cu tradiţii şi tot tacâmu’, e localizată într-o clădire veche şi obosită de pe lângă Foişorul de Foc. Ăia care operează p’acolo sunt tipi bazaţi, cu o grămadă de tipuri de intervenţii la activ, intervenţii făcute în toate felurile posibile – nah, inşi cu greutate, cu lucrări publicate p’afară.
Adică, oameni serioşi.
Băh, şi vine elveţianu’ la iei, în Bucale, la spitaaaaal… Acu’, voi ştiţi că ortopedia e ramura aia a medicinei care se ocupă de oase frânte, de articulaţii răsucite şi de boli ale carcasei, în general – una peste alta, pacientul ortopedic ie ăla care zace pân v’un pat, învelit în ghips, incapabil să se mişte că deh, ăsta-i specificul bolii la ei… Aşa. În context, apare elveţianu’, bancheru’ ăla, ordonatu’ ăla cu nume germanofil. Prima chestie pe care o vede când intră în spital: un hăndrălău de brancardier alerga pă culoare cu un pacient ghipsat în braţe: zdup-zdup-zdup! Deodată, brancardieru’, cu pacient cu tot, o ia pă nişte scări înguste care urcau la etaj: zdup-zdup-zdup!
Se uită elveţianu’ în jur, vede iel că zidurile-s’ cam scorojite, vede că ferestrele cam atârnă într-o parte, vede că plăcile de faianţă stau să cadă – eh, se prinde că spitalu’ e cam vechiuţ şi mai degrabă neîntreţinut. Po urmă, priveşte lung pă urma brancardiologului care căra pacientu’ pă scări şi constată, amical:
– Ah, vi s-a defectat liftu’….
– Să se defecteze?! Care lift?! N-am avut lift niciodată, răspunde profu’ local – un ins absolut onorabil dpdv al prestaţiei la patul pacientului.
– N-aţi avut lift niciodată… – îndrăzneşte elveţianu’ să să mire şi dă dân cap, înţelegător: Ja, jaa….
În fine. Trec ei peste acest moment şi se pregătesc să intre în sala de operaţii. Acu’, să vă zic doo-trei vorbe despre sălile dă operaţii. Sălile astea sunt acele spaţii dân spitale unde doctorii îi taie pă pacienţi în dorinţa de a-i face bine. O condiţie ca sălile să fie pă bune dă operaţie este să fie respectate câteva condiţii de anti- şi asepsie. Printre altele, asta înseamnă, încâ din anii ’80 (în lumea largă, nu la noi, unde inteligenţa ţine loc dă prescripţii ştiinţifice, chestie care ne transformă în inventatori ai apei calde, à perpetuité), aşadar, asepsia înseamnă că o sală dă operaţii este izolată dă restu’ spitalului, că are o reţea proprie de aer condiţionat, sălile însele fiind astfel construite încât în interiorul lor să fie o presiune discret mai ridicată decât pe holuri, astfel încât aerul din săli să aibă tendinţa să iasă şi nu să intre, aducând pulberi şi microorganisme în spaţiul în care omii sunt deschişi, cu interiorul anatomic expus….
Băh, şi intră elveţianu’ în sală. Ei, şi ce vede iel?
Păi, în primu’ rând îl vede pă pacient. Să miră iel când vede o fereastră, pen’ că la iel acasă, sălile nu mai au demult ferestre, dân motivele enunţate mai sus. Numa’ că, elveţianu’, bancheru’, barosanu’ cu nume dă neamţ, nu comentează dăloc. El a venit să opereze împreună cu profu’ cutare, ja, jaaa…
Şi s-apucă ei dă operaţie. La un moment dat, începe elveţianu’ să simtă oarece bâjbâială pân sectoru’ anesteziştilor. Dă să se uite la monitoare: lula! – nu existau monitoare. Îi vede pă anestezişti dân ce în ce mai vivaci, da’ nu prea agitaţi: şopocăiau ceva între ei.
– E ceva în neregulă? – îl întreabă bancheru’, nemţălău, ceasornicaru’, pă profu’ român.
Al nostru cască ochii:
– Nu, ce să fie în neregulă?
Numa’ că, în clipa aia, una dântre asistentele dă la anestezie să repede la fereastra care dădea în curte şi o deschide larg:
– Oxxxiiiiigeeeeeeeeen! – răcneşte iea.
– Mais, qu’est-ce qu’il se passe? – încremeneşte skioru’ ăla dă elveţian, încremenind. Ce-a apucat-o? – întreabă iel, nemaiştiind de ce să aibă grijă mai întâi: dă faptul că o sală dă operaţie comunica plenar cu aerul dân curte, sau pen’ că pacientu’ sau cineva era deprivat de oxigen, acea magnifică moleculă indispensabilă vieţii.
Sau, te pomeneşti că înebunise asistenta, subit?
– N-a apucat-o nimic, îl linişteşte profu’ nostru. Doar ni s-a termenat oxigenu’.
– Cum adică: s-a termenat oxigenu’?! Mais, c’est grave, ça! Cum terminăm operaţia? Doamne, şi spitalu’… dacă s-a stricat instalaţia de oxigen… ce-o să facem acu’? – întreabă elveţiotu’, dân ce în ce mai agitat.
– Ce instalaţie dă oxigen?! – să miră profu’ local. N-avem nici o instalaţie! Noi operăm cu butelii dă oxigen. O să le schimbe şi noi ne vedem dă operaţie, voyons…
– Ahaa, ja, jaaaa….
Şi continuă iei operaţia, băgând în pacient oxigen dân butelii, butelii care i-au îmbogăţit pă nişte apropiaţi de-ai lu’ Ilici Iliescu, incoruptibilul care nu s-a îmbogăţit dân nimic.
Mă rog. La un moment dat, profii termină operaţia. Elveţiotu’ iese şi dă se schimbe, ca să intre cât mai repede în operaţia următoare, că nah, timpu’ ie bani.
Da’ profu’ nost’:
– Unde vă grăbiţi, dom’ profesor? Staţi să vină brancardieru’ să ia bolnavu’ şi să ni-l aducă p’ăla nou!
– Păi, face bancheru’, nu-l aduce pă cel’lalt bolnav câtă vreme ne schimbăm?
– Ah, nu! Staţi că, mai întâi, tre’ să vedem pă unde-o fi brancardieru’. Al naibii, a dispărut! – zâmbeşte profu’ local, afabil.
– Ach! A dispărut. Ja, jaaa…
Booon! Începe căutarea brancardierului. Strigăte pă culoare. Alergătură. Telefoane. Urlete pă fereastră, în curte.
– Băăăăăh! Ioaneeeee! Băăăăăăîîîî!
Ăla, nimic!
– Băh, unde paştele mă-sii e brancardieru’ ăsta, fire-ar iel să fie? – să inervează profu’ local într-un final dramatic.
Răspunsul îl primeşte dân curte:
– Dom’ profesor! Dom’ profesoooor! Sunt io, Ion! Sunt aici, dom’ profesor! Vin imediat! Da’, ştiţi că mi-a dat aprobare dom’ director să-mi fac butic în spital, aşa că, mai staţi numa’ umpic, până-mi toarnă ăştia placa dă beton în curte, că-i ştiţi cât dă ’oţi sunt şi tre’e să stau cu ochii pă iei, fir-ar ai dracu’, dom’ profesor! Hai că viu acu’!
– Qu’est-ce qu-il dit, celui-là?
– Păi, cică are dă supravegheat o lucrare.
– Brancardierul?!
– Păi, da! Brancardierul! Ştiţi, am intrat şi noi în democraţie şi…
– Ach, demokratie, ja, jaaaa…
Bun! Termină brancardieru’ dă supravegheat turnatu’ plăcii dă beton, vine în sală, ia pacientu’, aduce pacientu’ cel nou, iar profii să apucă dân nou dă treabă. Acu’ ce uitasem io să vă spun ie că vizita asta a avut loc pân iulie, când iera foarte cald în Bucale. Aşa că, ceasornicaru’ ăla, un neterminat, un limfatic, pricepeţi, un papagal obişnuit cu aeru’ tare al Alpilor, un ameţit dă occidental, ei bine, deodată simte elveţiotu’ că-l cam ia cu leşin dă la aeru’ dâmboviţean, stătut, umed, lânced şi plin dă colb.
– Dom’ profesor, îl întreabă iel în şoaptă pă al nostru, credeţi că am putea să pornim instalaţia dă aer condiţionat?
– Ce? – se îndreaptă al nost’ deodată. Pardon… hm, hm… poftim?
– Aerul condiţionat… Credeţi că am putea să…
– Ah, nu, îmi pare rău, herr professor, da’ n-avem aer condiţionat.
– Ach, jaaa? Nu-i nimic, nu-i nimic….
Operează ei, şi operează şi iar operează. La un moment dat, termină grosul treburilor, iar bancheru’ nu mai rezistă şi se roagă d’al nost’:
– De-acu’ nu mai e mult de operat… Îmi cer scuze, dar nu sunt obişnuit cu această nemaipomenită caniculă din frumoasa dumneavoastră ţară… Aţi putea să închideţi dumneavoastră, că io m-aş duce să fac un duş!
– Vai, herr professor, bineînţeles că puteţi să ieşiţi din sală! – zice al nost’. Cât despre duş…
– Cât despre duş…?
– Păi, n-avem duş.
– Ach, să înţeleg că s-a defectat…
– Nu. Nu s-a defectat: n-am avut niciodată. Dar puteţi să vă spălaţi la chiuveta de la mine din cabinet. Ioaneeee! – răcneşte atunci profu’ local. Băi, Ioane, băi! Ia du-te tu şi dă drumu’ la robineţii dă la mine dân cabinet, că dom’ profesor ar vrea să se răcorească…
– ’nţeles, să trăiţi! – răcneşte şi Ion şi-o ia la goană pă scări, spre cabinetul profesoral.
– Was ist das: tă trumu la ropineţi?
– Adică s-a dus să vă-încălzească apa…
– Ach, jaaaa….
Şi aşa se face că bancheru’, ceasornicaru’, elveţiotu’ ăla, a ajuns să se spele dă sudoare la chiuvetă, cam cum ne-am spălat şi noi la jgheab, în comuna Dragalina, când am fost duşi, studenţi la medicină fiind, să depănuşăm porumb în Bărăgan în locul ţăranilor locali.
În fine, faza e absolut reală, până la ultimul amănunt.
Aboslut, absolut, absolut!
Între timp, din câte am auzit, au făcut ei un liftuleţ la respectivul spital, da’ ie pentru haleală. Cât despre pacienţi, nu sunt sigur dacă nu sunt căraţi şi acum, tot în braţe, pă scări.
:)) ja, ja, alles gute! mestere esti cumva ortoped? ca am si eu ceva la genunchi 🙁
DAaaaa,frumos imi place,scris cu mult umor.Din pacate spitalel din ro si acuma tot cam asa arata:(
astea banuiesc ca erau conditii de acu ani, nu? eheee..in brasov exista un mirific spital, unde toata lumea sta drepti, unde am fost operata de o exostoza femurala. vorba aia ca toti romanii, am vazut filme…si am zis no, asa o fi si acolo. mirific si frumos in dimineata operatiei ma cheama asistenta sa mergem in blocul operator..care era la o usa de scarile pe unde circula musafirii spitalului. sunt trimisa intr-o sala cam cat o baie, cu geam, ceva mese de inox cu materiale si cearceafuri, ceva dulapuri cu instrumentar prafuit, camera fara usa!!!! in care orice ins curios trecea pe hol putea sa vada ce se executa…si am zis..no, probabil aici ma pregatesc de operatie…stiind ca tre sa mi se faca anestezie generala. spre uimirea mea, pe “fotoliul” jerpelit care avea sursa de lumina proprie mi se spune sa ma asez, mi se introduc in vena branula si solutia perfuzabila si asteptam doctorul. apare..ma pune sa ma aplec si sa imi ridic rochita..numara vertebre, infinge acul..lumea era mov de la brau in jos. no, donshoara, simti ceva? nu, dai taie piele, da cu dalta…rupe cu patentu..cu glumele de rigoare cu asistentele si anestezista..coase..gata donshoara..asta-i tot. Toata stima pentru actul medical si ingrijire post operator, nu am avut nici cea mai mica problema..insa totusi e straniu in ce conditii lucreaza acesti oameni. Sunt in stare sa faca totul sa fie perfect desi totul e contra lor.
Nu sunt ortoped, dar ma batuse gandul candva, cataline! da’, asa, ca fapt divers: ce-ai la genunchi?
Mda, mare parte din spitale arata jalnic si acum, mai ales in provincie. de fapt, asta ne arata cate parale dau les politiciens pe pacientii care ajung sa-i voteze.
mersi ptr. aprecierea corpului medical, dush – ni se intampla din ce in ce mai ra.
Domnule Cornule,
1. congratulatziuni pt. noua infatzishare.
2. sint defazata de atita tehnica. Mai ie si domnu asta care-mi spell ‘impricinatul’ (the security word in acest moment unic), cu o voce sigura, de barbat care se stie ‘bine’. M-a dat gata definitiv.
3. nu prea imi place fontul de la comments. Asta cu care tre’ sa scriu. Si cu care scrieti si Dvs.
4. mi-a placut povestea la nebu. Cunosc locu, am fost acolo cu copilasha mea, cind am descoperit scolioza. La o mare somitate, atunci, un doctor la care venea toata tzara, care nu pleca de la cabinet pina nu vedea ultima lelitza, venita la el din Satu Mare (io am fost acolo la aproape 10 seara si el tot mai consulta). Om care a alergat dupa mine pe scari, in iarna ’84-’85, sa-mi dea inapoi PLICUL. Dinu Antonescu! Un doctor extraordinar. Un om EXTRAORDINAR!
Tot io. Uitai sa spun: finalmente. Ca tot asteptam de mult. Sa se intimple. Sa va agatze pe blog, complet nepotrivit si nedelicat, un posibil pacient. Vai de viatza voastra de doctori!
De l’autre cote, doctorii in tzara asta au facut si mai fac minuni pur si simplu, daca te uiti la conditiile in care lucreaza. Nu ma mira de loc povestea, exact asa era.
este o diferenta de la cer la pamant, intre doi medici care viziteaza 2 pacienti din acelasi salon. unul are timp sa explice pe intelesul oricui ce procedura executa, sa raspunda la oricate intrebari, sa rada cu ceilalti pacienti si in acelasi timp sa verifice daca totul este in regula cu operatia pacientuli sau, de toata lumea ma intreba, este medicul care te-a operat pe tine si sa raspund cu mandrie si zambind..da..el este domnul doctor. si alt medic care se uita pe o radiografie, mormaie, intreaba astistenta daca ea este doamna, pacienta lui, sa nu ii spuna nimic si sa iasa si sa continue vizita. este o diferenta de la cer la pamant. Oricum toata stima si pentru asistentele medicale si pentru infirmiere..m-au tratat toate de parca eram copilul lor, nu cu tranteli si cu boscorodeli cum se mai intampla uneori…este pacat totusi ca asa personal nu este rasplatit pe masura si nu au instrumentar sa poata face totul conform pregatirii lor.
acu’ pe cinstite….daca ii ducea skioru ala (btw, mi-a placut expresia.e teribila) pe aia toti din sala de operatie fuguta in Elvetia….este ca se simteau stingheri?
nu prea stiau cum sa se mishte…atata curatenie, atata ordine, atatea instrumente noi si delicate..atata aer conditionat….
nu mergea….:))
p.s. in verva mare, bunule doctor. abia mai fac fata la atata lectura.
multam respectuos.
Pai, Profesorul Dinu Antonescu chiar este o persoana! Scoala de la Foisor este, in mare parte, creatia domniei-sale!
eh, sunt doctori si asa, si asa!
nu stiu cum ar fi sa operezi si sa ai totul la nas! si sa fie si curat!
si sa ai tot ce-ti trebuie!
Dar, asta nu trebuie sa ne faca sa ne imaginam ca suntem cu mot – scopul medicinei nu este sa-i forteze pe medici si pe ceilalti membri din sistem sa improvizeze. scopul este sa se lucreze, cu toti pacientii, la un standard cat mai inalt.
pentru asta, e nevoie de un sistem functional, nu de individualitati care pot fi, au ba, fiinte remarcabile.
Fooooarte tare Don Doctor! Poooovesti! Cum e cu scoala ca ar trebui sa se termine?
Dragă împricinatule,
De la distanţă, şi prin filtrul povestirii tale, păţaniile astea sînt nemaipomenit de amuzante. Dacă se închipuie vreunul dintre cititori în locul pacientului cărat în braţe pe scări, spre exemplu, parcă se mai atenuează ceva din hazul întîmplării…
Mă bucur că, după cum mi-ai explicat cîndva într-o discuţie particulară, medicii români nu trec situaţiile acestea sub tăcere şi le tot bat obrazul celor care ţin băierile pungii să finanţeze mai cu spor sistemul de sănătate. Că onor contribuabililor, printre care cu cinste te numeri, oricum li se iau cei 7% din venituri pentru sănătate lună de lună, an de an…
Care sănătate le-o doresc şi domnilor ce ţin băierile pungii, între noi fie vorba. 🙂
brancardierul zdup-zdup-zdup mi-a iscat instantaneu o imagine de concombre masque, zău aşa! =))
le concombre, bien sur! pai nu la romani s-a jucat din plin literatura absurdului, care e mama lui le concombre masque?
Acum vreo 14 anisori, a propos de lift, sectia de investigatii cardio de la spitalul militar bucuresti era la etajul 4, intr-o cladire veche, in care 1 etaj=2etaje normale; probabil asa se facea triajul, cine avea zile sa urce cele 4 etaje si sa ajunga acolo fara ajutor, insemna ca e un exemplar vital, care merita efortul de a fi salvat :)) imi place blogul dvs., domnu doctor, desi nu comentez des, citesc cu mare placere. Imi amintiti de un vechi prieten, doctor, bineinteles plecat in ’90 si ramas acolo, care din pacate nu are blog si nu scrie des.
io duap ce am citit am zis: mi se face raaau!! dupa care am zis, mai bine sa nu mi se mai faca rau, ca parca eu nu as sti cum e prin spitale, doar nu sunt de pe marte. m-am si amuzat, normal, dar parca nu era zambetul meu.
prob genunchilor mei este ca m-am nascut cu ceva(osteocondroza bilateral cu varus secundar sau asa ceva), la 1 an am stat citeva luni in ghips de la briu in jos, iar cind am crescut am facut si sport, doar ca uneori m-am busit, destul de rau si de fiecare data eram in pustiu unde nu erau medici, doar vraci, samani etc…si mai un masaj, mai o frunza si gata, cind am ajuns la medic(vreo 2) in ro au zis ca nu am nimica si am facut asa niste fizioterapie, dar prob au continuat, pina cind am nimerit la un orotped meserias care a zis ca meniscul meu(bilateral) e cam varza, subtiat si nasol, adio alergat, volei, etc.
acuma nu stiu cum ramine cu skiul si snowboardu ca vine sezonul. povestea are citiva ani si as vrea sa stiu cum mai sta meniscul meu, mai bag o catarare sau ma pensionez :-((
foarte tare…am vazut si eu o groaza de spitale de genul prin studentie.
sa povestesc si eu o faza amuzanta: trebuia sa ma operez de apendicita. toate bune si frumoase, ma prezint eu in dimineata programata la spital si mi se face preanestezia. la un moment dat tre sa ma duc la wc si ma ridic eu din pat si vad ca se repede o asistenta la mine: nu aveti voooieee… in fine , o comving ca tre sa ajung la wc , si ea cica sa ma insoteasca sa nu mi se faca rau sau sa ametesc. ginditi-va cum aratam noi doi pe culoarele spitalului- eu la 1m 90 si ceva si vreo 140 de kile si o asistenta de vreo 1 m50 si vreo 30 de kile tinindu-ma de brat ca sa nu cad…la un moment dat am rugat-o sa se dea la o parte ca daca e sa cad, nu am chef sa o fac afis..
asta a fost prima patanie… mai departe nu incapeam pe masa de operatie..imi atirnau picioarele in jos de la genunchi….si am facut si 3 victime dupa operatie-brancardierul si 2 bucatarese ce m-au carat apoi pe scari pina la salon. toate astea le-am aflat mai apoi cind am ajuns sa lucrez si eu pe acolo, brancardierul inca isi mai aducea aminte de mine cind eram pacient
ortopedia nu prea e specialitatea mea, catalin, dar un MRI de genunchi ai facut? macar asa, ca sa ai un fel de t zero…
doamne! cei ca tine, razvan, adica MAARI, sunt si disperarea chirurgului care intra in ei! bine ca pacientii cei mari dorm dusi cand ii operam! :))
excelenta povestirea! in timp ce citeam ma intrebam daca povestile astea sunt pure fictiuni ca sa ne intretina atentia sau sunt adevarate? daca sunt adevarate sunt multe intr-o viata de om. asta inseamna o viata traita din plin. sau poate ca, pana la urma, modul in care sunt povestite le face deosebite.
Tare frumos scris! Intamplarea asta imi aduce aminte de una din povestile lui Ilf si Petrov in care comunismul nestavilit ajunge cu electrificarea si in gubernia Evgenijei Nicolaevna Falileeva. Tot satul vuieste, toata lumea sta cu sufletul la gura. Si in cele din urma minunea se produce si Evgenija Nicolaevna Falileeva infileteaza becul in dulie. Dezamagire mare…. Dintr-o data camera domniei sale atat de frumoasa si eleganta la lumina lumanarilor isi arata toate dedesubturile murdare. In colturi se vede praful cat gardul, paianjenii stau agatati prin toate colturile casei, canapeaua uzata isi desface dizgratios matele, peretii lucesc de seu si nenumarate feluri de mancare. Degeaba incearca Evgenijei Nicolaevna Falileeva sa scunda praful sub covor, sa stearga peretii patati, sa acopere paianjenii cu draperii caci nu razbeste si in cele din urma istovita desurubeaza becul si traieste astfel linistita tot restul vietii. Lucru pe care de altfel il fac toti concetatenii ei….
Ei… cam pe-aici suntem si noi. Ne-o fi adus UE electrificarea dar noi praful tot sub covor il tinem iar paianjenii tot cu draperia ii acoperim. Cat despre bec…. Despre bec e alta poveste……
Mmm…. cred ca umorul tau aduce pe undeva cu cel al lui Ilf si Petrov. Sanatos, beton, infipt (asta ca sa nu fie ancorat) in realitate, care vine de undeva din interiorul lucrurilor nu pluteste pe deasupra lor….
Am ras cu sughituri, da’ nu era rasul meu, caci daca era sa-mi amintesc experientele proprii, prin Caritas, cu colibaciloze de spital, imi venea sa-mi plang de mila; ca de la tampenia cu lipsa de oxigen era s-o patesc si eu si fata mea, asa, m-am detasat si-am ras pur si simplu. Mai ales de faza cu brancardieru’ care-i de-a dreptul mortala:D
Uneori cand ma gandesc ce rudimentari suntem, ma ingrozesc. Dar lasa, ca la Fundeni e Occident, nu alta, acolo la spart pietre in rinichi e tehnologie, ori scapi ori …ramai cu drenele prin tine ca e dom’ profesor plecat prin strainataturi si nu ti le scoate altcineva. Erau atatia amarati, veniti de la tara, cu drene prin ei si nu se uita nimeni la ei. E jenant, e absurd, e de neconceput asa ceva. Eu am avut noroc. Cred ca ma iubeste Dumnezeu.
atunci nu aveam burta,si am fost cooperant :))
of, si acum citesc bucurestii mahalaleor de majuru… te apuca o asemenea tristete, ca mai bine faci misto de ea.
dar, pana cand sa facem DOAR misto de noi insine?
D-atata fictiune, don Doctor, nu mai stie omu ce sa creada; vorba panteroasei, se taNpeste. Plaja intamplarilor mele cu doctori este cam ca efectu’ Doppler: mai aproape, spre onirice, cu o doctorita draguta de la U.P.U Iasi cautand sa-mi calmeze durerile cauzate da ulcer da’ datatoare de, sa ma ierte asistenta, erectii si in grave, joase, cu mine varsand din cauza calculilor renali pe holurile spitalului Parhon si nebagat in seama nici macar de femeia de serviciu, ca-i murdaream holurile abia spalate.
O placere sa va citesc
Cred ca de fapt asa ni s-a ascutit inteligenta si ni s-a acutizat simtul Humorului, acum mi-am amintit gluma cu “Satarul si omorul” si rad prosteste.
Noi intotdeauna ne-am simtit jenati si vinovati ca existam si reprezentam ceva sau pe cineva care nu prea merita, dar n-am avut incotro. Am incercat sa imbracam neghiobia in straie frumoase, sa aratam lumii ca suntem si noi cineva. Un austriac, partener de afaceri, mi-a atras atentia la un moment dat sa nu mai spun “noi romanii”, ca as fi altfel…So, what?
Tot Humorul e salvarea noastra…
Aaaaah, umorul negru romanesc… ce ne-am fi facut fara el inainte? Si ce-o sa ne facem de acum incolo daca chiar dispare de tot?
nu spun sa eradicam umorul – problema e: ce facem in rest?
Nici eu nu spun sa-l eradicam. Constat numai ca e pe cale de disparitie. Imi aduc aminte, pe la sfirsitul anilor 90 cum aterizam la Otopeni, pe urma ma suiam in autobuz si acolo ma izbea atmosfera de bascalie bucuresteana. Acum nu mai e asa. Mi se pare ca bucurestenii nu mai au timp de asta. Venind in tara de doua ori pe an, se simte diferenta.
ah,spitalul de ortopedie e exact ce mi-a trimis cel de sus ca sa-mi aminteasca de faptul ca mai am ceva treaba pe pamantul asta tocmai cand eram mai linistita ca pot sa mor stiindu-mi copiii mari. Dar si-a rupt glezna fiica cea mica pe munte si a trebuit sa faca in acel spital doo operatii, una de bagat tije si alta de scos. Asta se intampla in 96, se vede treaba ca vizita elvetianului a avut ecou, pt ca spitalul era in renovare. Am stat cu ea doua zile intr-o rezerva (aveam pile, cuscra fiind doctorita) si imi amintesc trei lucruri remarcabile: 1.o mama care dadea o parte dintr-un os de la picior sa i se faca transplant fiului sau (m-am cutremurat cu cata liniste vorbeadespre asta) 2. cineva a venit cu un sac in care se afla piciorul taiat al bolnavului care avea cancer si l-a trantit in fata apartinatorului sa faca ce-o stii cu el pt ca spitalul nu avea crematoriu (am sarit gratios peste sac si mi-am vazut de treaba, m-a intarit Dumnezeu in clipa aia cu multa nesimtire necesara) 3. am ramas tablou cand a venit alta anestezista sa pretinda sa-i dau ei plicul cuvenit de fapt celei care facuse anestezia fie-mi.
au, au, Vio! ce rusine! pe bune!
cine da, sa dea, (da numai daca are de unde!!!), daca nu, cum sa te duci dupa ei?
chiar e rusinos…
cat despre conditiile noastre de gazduire ale pacientilor / suntem la nivel 1930!
spitalul arata in continuare la fel. din fericire, medicii sunt in continuare deosebiti si dedicati… putini oameni au reusit sa ma impresioneze asa cum au reusit doctorii de aici.
@vio: am petrecut 3 luni de practica acolo si am vazut doctori care nu voiau sa primeasca nimic din cauza ca pacientii nu aveau de unde. pacat ca ai avut ocazia sa vezi exceptiile
Domnule doctor(coleg de breasla si suferinta)ma inclin cu respect si consideratie in fata dumneavoastra ca a-ti stiut sa pastrati si sa va cultivati atat de bine harurile.O minte atat de inzestrata este o mare valoare si sper din tot sufletul ca cei din jur stiu sa va pretuiasca.SANATATE