8.
Dimineaţa era răcoroasă. Soarele nu răsărise încă. Dan se uită după carafa cea pântecoasă – nici strop de apă în ea. Se gândi să se ducă la fântână, dar Lali, tătăroaica, îl ghici, ca de obicei, şi se dădu jos din pat înaintea lui.
– Un’ te duci? – o întrebă în şoaptă. Dacă te vede cineva?
Femeia zâmbi şi, trăgând pe ea doar halatul lui, ieşi din cameră, plutitoare precum o nălucă. Se strecură hoţeşte pe lângă bolta de viţă. Lui Dan îi trecu prin minte, ca şi lui Filip cu o zi înainte, un gând mai degrabă ciudat: sevele ce urcau în toate plantele Vămii Vechi aveau în ele apa mării – prin urmare, îşi spuse el, în frunze se prelingea şi păcura distilată a marilor vapoare, ba, dacă stătea să chibzuiască mai bine, chiar şi forma frunzelor oscila după sunetul sirenelor marilor vapoare.
„Aşa o să fie Muzeul Invers…” îşi spuse Dan, imaginându-şi cum sub bolta de viţă se ciocneau toate vapoarele Pontului Euxin, chiar şi cu ele însele, aglomerate acolo, în umbra vegetală, decantate subtil, simplificate până la moleculele ce le conservau semnătura informaţională, după toate cursele dintre Istanbul, Odessa, Constanţa, Trabzon şi Feodossya…
Mda. Exact aşa, precum vapoarele acestea abia bănuite, la fel trebuia să transpară şi Brâncuşi în plina diformitate a străzii Lipscani, fosta Uliţă Mare, întinsă între hanul Şerban Vodă şi Sf. Gheorghe Nou – lucrările lui alungite trebuiau să ţâşnească fără nici o legătură cu fostul Han al Grecilor, zis al lui Ghiorma, fără nici o asemuire cu zidurile borţoase ale Curţii Vechi, sau cu atelierele strâmbe ale Şepcarilor, sau cu saloanele Bărbierilor, mirosind a clăbuc: aşa trebuia să se iţească Măiastra din furnicarul întortocheat, oploşit pe la umbrele zidurilor igrasioase, printre strigăte de salepgii – aşa trebuia să ţâşnească Măiastra, uluind prin limpezime, iradiindu-şi raportul de aur până pe cheiul Dâmboviţei şi pe deasupra Bisericii Ruse, contaminând cu linţoliul miliardelor ei de megabiţi puri, statuia ascunsă a lui Eugeniu Carada, dimpreună cu Banca Naţională şi cu clădirea fostă a Bursei, actuala Bibliotecă Centrală de Stat.
Brâncuşi contaminând cu metodă, ah. Cu o ordine teutonică impusă clădirilor lâncede, cu ziduri scorojite şi gargui ciobiţi.
Lali se întoarse în cameră cu carafa plină. Băură pe rând din apa dobrogeană, sălcie şi rece. Apoi, Lali aruncă halatul într-un colţ şi întrebă, practic:
– Mai serveşti, sau îmi pun chiloţii?
Dan crezu că femeia îl ia peste picior. Sau că face un banc – nu, nu era nici una, nici alta: Lali fusese mereu doar o tătăroaică extrem de pragmatică.
– Mai bine ne oprim, îi răspunse. Cât e ceasul?
– Patru jumate’.
Tătăroaica se aşeză lângă el. Patul vechi scârţâi sub greutatea ei. Privi la corpul lui Dan, de sus până jos, cu un chip inert, dar trăsăturile ei orientale făceau ca nimic să nu fie sigur.
– Te gândeai la femeia de alături? – îl întrebă.
– Nu.
– Ba da. V-am văzut pe amândoi cum vă uitaţi la ea. Şi tu, şi Andrei.
Se auzi poarta de la intrare, apoi nişte paşi apăsaţi umblând prin curte, urmaţi de o bătaie într-un geam. Lali se ghemui în pat, precum o uriaşă pisică încolţită, respirând grăbit. Se auziră alţi paşi, mai repeziţi, grăbiţi să prindă din urmă paşii cei apăsaţi. Bătaia în geam răsună mai puternic.
– Ce-o fi? – întrebă Lali.
Dan ridică din umeri. Se auzi o uşă deschizându-se.
– Bună dimineaţa, dom’ colonel, se auzi glasul uluit al domnului Vasilescu. Marcel, şi tu?! Ce s-a…?
Nu termină întrebarea.
– Mulţumesc, şopti colonelul.
Se auzi uşa, închizându-se.
Dan se apropie de Lali – femeia asta avea un trup bun.
– Hai, că se face târziu, îi zise.
Lali se îmbrăcă iute de tot. Pândi un moment de linişte şi dădu să iasă din cameră.
– O să fiu pe-aici, zise ea înainte să dispară. Dacă vă hotărâţi…
– O să vedem, spuse Dan.
– Nu cred că ea o să vrea, zise tătăroaică fără să zâmbească.
Uşa se închise. Dan se strădui să audă paşii femeii, dar Lali plecase în picioarele goale şi se strecură din curte fără zgomot. Lăsase un miros aproape perfect în urma ei – aducea cu o sudoare nobilă, abia simţită. Iar Dan: mai bine insist pe lângă Andrei, pentru că ştiu sigur că pot s-o conving pe Nina.
Îşi aprinse pipa şi nu se mai gândi la nimic. Poate că adormi. După o vreme, auzi glasuri asurzite din camera alăturată. Filip chicotea, iar Nina vorbea cam întretăiat. Nu, nu! – era interesant, dar nu într-atât, aşa că Dan se apucă să se mişte prin cameră fără băgare de seamă.
După vreun sfert de oră, lovi cu palma în perete. Din cealaltă cameră se auzi vocea lui Filip:
– Aloo! Vrei să i-o luăm înainte lu’ Vasilescu?
– V-am zis că vreau să recuperez, strigă Dan spre perete. Sunt încă alb ca o brânză.
Nina ieşi pe culoar. După cum se mişca, era suficient de trează.
– Hai să fumăm, propuse ea.
Tradiţionalul bună dimineaţa. Tradiţionalul picotit cu cafeaua în mână, cu privirea uitată printre tufele de zorele ale Fevroniei. Ţigările lor şi pipa lui Dan Chirileanu, aromând curtea cu Borkum Riff – o mixtură cu mult tabac de Lattakia. Din spatele grădinii se auzeau cocoşii. Motanul Fevroniei pândea un vrăbioi care ciugulea nişte firimituri lângă o dalie înaltă.
Apoi, au plecat spre plajă, spre locul lor de pe promontoriul de pământ. Ierburile şi bălăriile care creşteau în spatele lor, pe faleză, extrăgeau apa din pământ cu mult sârg, la fel cum o făcuseră şi ieri. Prin urmare, marea, distilată şi suptă de săruri, era şi acolo, în spatele lor, căţărându-se prin rădăcini şi urcând până în vârfurile ciulinilor cei mai înalţi, prelingându-se în fuioare, precum un hamac acvatic vârât pe sub ei.
Tradiţionala baie matinală. Apoi:
– Ce dracu face Vasilescu? – întrebă Filip. Pierde, naibii, ultravioletele…
– Dooomneee… şi aveam chef să-l întreb despre nişte pasarele de lemn pe care le-aş întinde pe Lipscani, începând de la Casa de Modă Mercur, aia de vizavi de Banca Naţională, către sala Rapsodia şi, de acolo, spre Hanu’ cu Tei… Ia gândiţi-vă: un pălimar care să parcurgă, independent de magazine, de chioşcuri şi de bodegi, întreg Lipscaniul, urcând în podurile caselor, coborând în beciuri…
– Ce e aia, pălimar? – întrebă Nina.
– Un fel de pasarelă de lemn. Cum e cea din vechea Sighişoară.
– Şi ce vrei tu să faci cu pasarela aia?
Dan se apucă să-i explice cum credea el că trebuie să arate Muzeul Invers al lui Le Corbusier, translatat pe Lipscani ad usum Brancusi. Între timp, apăruseră şi Teo cu cele trei graţii, care îşi puseră cearşafurile lângă ei. Pe urmă veni şi mama lui Dan, împreună cu rectorul care, după ce lansă un bună dimineaţa frugal, adoptă automat o postură de yoga: uttanasana.
Pe la ora 10.00, se adunaseră cu toţii. Numai domnul Vasilescu lipsea.
– Ce-o fi cu el, Dannn? – se interesă Anca – Se plictiseşte Ion că n-are cu cin’ să se contrazică.
– L-am auzit azi-dimineaţă vorbind cu dom’ colonel, îşi aminti Dan. Or fi plecat la prepeliţe, la Hagieni… Parcă aşa plănuiseră.
Era cam cald. Marea era ca o marmură verde. Pe la 11.30, Dan se apucă să le explice cum că trebuie să înveţe să se mire chiar şi în faţa evidenţei, punând-o la îndoială, cumva, ca într-un fel de joc perpetuu, sau, şi mai bine, privind-o ca pe un ritual de trecere dincolo de cartezianism. Cică, în felul ăsta, puteai să aspiri la statutul unui dumnezeu local, restrâns, analitic – un dumnezeu preţios şi dibaci, care ştia să se uite la lucrurile aşternute în faţa lui ca la nişte subterfugii ale esenţei. Era umed în aer. Poate că vremea avea să se schimbe.
Pe la ora 12.00, apăru în mare grabă, strigând la ei de departe, unul dintre clujenii care trăgeau, de ani de zile, în curtea vecină:
– Venţi repedee! E îngrozitour! – spunea el cu accent maghiar – Colouneluul l-o prins pe Ondreei când vrouia să fugă cu ou borcăî de cociuc!
Se ridicară cu toţii de pe cearşafuri.
– Să fugă? Unde?!
– Undee se fugeştee, se enervă clujeanul, cu ochi scăpărători. E anchetăă more la Fevrounio!
Îşi strânseră deîndată cearşafurile şi o luară la fugă spre casă. Se îmbrăcau din mers, îşi trăgeau pantalonii ţopăind într-un picior, se acopereau cu prosoapele în grabă şi comentau.
– Poftim! Dracu’ l-a pus? – tot întreba Teo, cu aerul că avusese el dreptate.
Dar Nina:
– Mai taci, odată, cobe!
– Măi, parcă ai fi venit cu Andrei, nu cu Filip! – replică Teo, dar nu-l mai băga nimeni în seamă.
În curte dădură peste doi civili necunoscuţi, alături de colonelul de grăniceri şi de domnul Vasilescu; toţi patru erau aşezaţi în jurul mesei de sub bolta de viţă.
– De unde să ştiu eu? Îl cunoşteam de vreo dooj’ de ani, da’ n-am băgat de seamă nimic rău, se scuza colonelul.
– Mai bine taci din gură, tovule, i-o reteză unul dintre civili. Io-ţi zic: singur îţi împuţi situaţia. Vrei să spui că-n toţi anii ăştia, nu ştiai că stai de vorbă c-un fost membru al partidului liberal?
– Sau o fi fost ţărănist? – se băgă în vorbă şi celălalt civil, mai tânăr.
– Ţărănist, naţionalist, frate de cruce sau legionar – ceva p-aici era şi ăsta, îl arătă primul civil cu degetul pe Vasilescu, ceva p-aici era şi ăsta, că nu-i ştiu pe toţi liberalii ăştia…
Iar colonelul de grăniceri:
– Tov…
– Taci, tovule, din gură, se ambală civilul. Avea un tic nervos: una-două, îşi ridica colţul gurii.
– Da’ de unde era să ştiu io toate astea? – nu se lăsă colonelul. Ştiam că lucrează la Trustul Carpaţi, la gospodăria de partid…
– Eu am zis să taci! De-asta o să răspundă cei de acolo – zise al doilea civil, ridicându-se de pe scaun, după care se adresă noilor veniţi, hilari în costumele lor de plajă: Nu prea sunteţi miraţi de noutate! V-o fi făcut şi dumneavoastră plăcere compania lui! – rânji el şi-l arătă pe Vasilescu, cu un gest de sastiseală supremă. Nici o grijă, las’ că anchetăm noi! Iar pe fiul tău… ohoo, ce grijă om avea noi de el…
– Pe fiul dumneavoastră! – zise domnul Vasilescu, deodată, luându-i pe toţi prin surprindere.
Cei doi civili rămaseră stană de piatră – dar nu pentru multă vreme.
– Ce-ai spus, mă? – se enervă cel mai tânăr dintre ei.
– Ce-aţi spus, domnule? – îl corectă Vasilescu, pronunţând cuvintele clar şi rar.
– Io cred, se băgă cel de-al doilea civil, că nu-ţi dai seama ce…
– Că nu vă daţi seama, îl întrerupse Vasilescu. Puteţi să mă şi bateţi, că nu-mi daţi senzaţia că ştiţi mai multă meserie decât Pigmei, de la Periprava… sau decât Căldăraru, de la Gherla. Puteţi să mă şi bateţi, sau chiar să mă omorâţi, dar vorbiţi-mi cum se cuvine!
– Băh, tu chiar crezi că un moş ca tine… – începu unul dintre civili.
– Domnu’ Vasilescu, vă rog, se băgă şi colonelul de grăniceri, dorind să-l potolească.
– Faceţi ce aveţi de făcut, dar vorbiţi-mi cum se cuvine! – se ridică Vasilescu în picioare, privindu-i cu ochi lucitori.
– Ei, fire-ai tu al naibii…
– Nu vă supăraţi, interveni atunci Filip, cu glasul tremurând. Din câte ştiu eu, ăăă… consemnele pe care le primiţi, de regulă, prevăd că… hm… nu trebuie să provocaţi agitaţie sau stări tensionate… în public.
Cei doi civili se uitară unul la celălalt, după care se holbară la Filip – un pletos cu părul creţ, îmbrăcat într-o rochie lungă şi albastră din pânză de Phuket.
– Băi, tu ăsta, eşti fată sau băiat de te bagi aşa? – întrebă civilul mai tânăr.
– Băiat, fată, sau hermafrodit, se trezi Teo că se bagă şi el în vorbă, vedeţi că dacă îl apucă pe ta-su’ strănutu’ în Bucureşti, încep să vă sară ţiglele de pe Casa Albă-n Constanţa! Adevărul e că şi tata mi-a spus că primiţi nişte ordine destul de clare în ce priveşte…
– Da’ tu cine eşti, mă, de ne spui nouă ce ordine primim?
– Tinerii aceştia v-au ridicat o problemă precisă, se apropie şi rectorul Gâlea de cei doi. Eu am să fiu mai specific: credeţi că aţi putea să vă legitimaţi?
– Ia mai lăsaţi-mă cu literatura asta, zise cel mai bătrân dintre civili. Folosiţi-vă talentele când o să daţi cu subsemnatul…
– Păi, ia daţi-mi, vă rog, chiar acum un stilou şi nişte hârtie! – ridică glasul Ion Gâlea. Daţi-mi ca să scriu chiar acum cum procedaţi!
– Hai, bă, lasă-i, că ăştia se cred mari domni de Bucureşti, făcu civilul mai hârşâit, schiţând un zâmbet.
– Nu ne credem mari domni de Bucureşti, zise Gâlea apropiindu-se de ei cu încă un pas. În ţara asta în care voi sunteţi doar tovarăşi, noi suntem domni de Bucureşti, pricepeţi? După cum văd eu, voi sunteţi, cel mult, nişte căpitani sau maiori, pricepeţi ce vreau să spun? Şi mai ştiu, foarte sigur, că cine v-o fi dat ordin să veniţi încoa’, e cel mult vreun colonel, ceva, pe la voi, pe la Constanţa!
– Domnule…
– Şi mai ştiu, şi mai sigur, continuă Gâlea, aproape lipindu-se de cel ce părea mai mare în grad, mai ştiu că nu vi s-a ordonat să vă purtaţi aşa, iar dacă, totuşi, aşa vi s-a ordonat – continuă rectorul coborând glasul – atunci colonelul ăla, sau ce-o fi el, de la Constanţa, o să aibă de scris multe rapoarte, foarte multe rapoarte, pe care o să le înmâneze, personal, fie tatălui lui – întinse el un deget spre Filip – fie generalului Ics, care mi-e prieten din copilărie şi cu care sunt în vizite de familie, fie generalului Igrec, care colaborează cu Anca – o arătă el pe mama lui Dan – într-un proiect în care puteţi să fiţi cooptaţi, chiar şi voi, cu maximum de urgenţă, pricepeţi?
– Domnule, eu nu ştiu cine sunteţi, dar…
– Acum mă asculţi pe mine, pricepi? – i-o reteză rectorul. Cred că te-au învăţat prin anul II, chiar şi pe tine, la şcoala aia pe care-ai făcut-o, că peştele mai mare îl haleşte pe peştele mai mic, iar azi, eu sunt peştele mai mare, pricepi? Tu credeai că vii aici şi că ai de-a face cu tractoriştii sau cu lăcătuşii care ţi-au fost ţie colegi de serviciu înainte să intri la şcoală, la Băneasa? Asta credeai, mă? Habar n-am de ce nu fac ceva ca să mă salţi, pentru ca după aia să mă aduci înapoi, cerându-ţi scuze tot drumul, în genunchi, înţelegi? Vorbim despre pâinea ta, mă, pricepi? Despre pâinea ta şi despre casa ta, că şi Sălaj e-n România, şi Bărăganu’ e tot în România, ba chiar şi proiectu’ Ancăi tot în România e, şi la proiectu’ ăla e nevoie de oameni care să ştie cum merge un şantier, iar tu ştii asta foarte bine, că te cunosc după mâini ce-ai fost înainte! Pricepi?
– Domnule, noi am fost trimişi aici ca să interogăm un transfug şi pe tatal lui, zise cel mai tânăr, împăciuitor. Oricine aţi fi, asta n-o să puteţi să opriţi…
– Mă bucur să constat că ştim să vorbim şi civilizat! – îşi folosi rectorul un verificat ton ex-cathedra, abia reprimându-şi un zâmbet în silă, zâmbet pe care-l lăsă, totuşi, să fie văzut de toţi cei din jur. Nimeni nu v-a oprit din treabă. Tonul vostru ne-a deranjat, cel mai mult.
– Eh, vă rugăm să pricepeţi, reluă cel mai în vârstă, strângând din dinţi. Stressul, ştiţi… Ultimele zile au fost…
Ion Gâlea se întoarse cu spatele la ei, însă, fără să le răspundă. Privi la Anca şi zise:
– De data asta chiar că aş gusta un cognac din acela… Un Hen, draga mea…
– Vă mulţumesc, domnule rector, spuse Vasilescu, după care-şi drese glasul.
– N-a fost vorba de dumneavoastră, făcu Ion. Pur şi simplu, oamenii ăştia habar n-aveau cu cine stau de vorbă, aşa că cineva trebuia să-i pună la curent. Îşi închipuiau că dau iama la ei, la ţară, în bătătură, asta a fost tot, da’ acum au înţeles.
Cei doi se priviră, de parcă ar fi simţit că intervenţia rectorului se încheia aici. Şi, într-adevăr, Ion Gâlea nu mai schiţă nici un fel de gest când cei doi civili îl scoaseră pe tatăl lui Andrei afară din curte, îmbrâncindu-l când şi când, oarecum reflex, dar nu foarte convingător.
– Ionnnn, se revoltă Anca. Uite-te la ei ce fac…
– În clipa asta, chiar nu pot să fac mai mult, se scuză el, petrecându-l cu privirea pe domnul Vasilescu – încasa o ultimă îmbrânceală, de ochii lumii, în timp ce era vârât într-o Dacie neagră. Până în ultima clipă, privi în ochii rectorului, oarecum nesigur pe el: oare ce motive îl mânaseră pe Ion Gâlea ca să intervină astfel?
Deîndată ce maşina securiştilor dădu colţul uliţei, luând-o spre duşul instalat de clujeni, colonelul de grăniceri îşi scoase cascheta şi-o lăsă să cadă pe masă, de parcă ar fi fost ditamai povara.
– Offf, ce mă fac acum? – se uită el la rector înainte să adauge: Bietu’ domnu’ Vasilescu…
În clipa următoare se iscă o hărmălaie nemaipomenită. Teo se pregătea să facă un banc tâmpit, cum că, na, unde naiba era Radu ăla al lui Dinu Vasilescu, să vadă şi să se mire de toate astea, numai că realiză că absolut toţi din curte erau de partea lui Andrei şi tatălui său. Îl căută pe Ovidiu, sperând că va găsi măcar pe cineva cu care să poată discuta sincer – „totuşi, trebuie o ordine, sunt nişte legi, sunt nişte reguli, bune, rele, cum sunt…”, îşi tot repeta el – numai că Ovidiu, cine ştie de ce, luase şi el partea celor doi Vasileşti, înjurând, de zor, la securişti.
Aşa că, Teo nu avu ce să mai facă şi, pentru că trebuia să participe şi el la gălăgia generală, se prefăcu întristat de prinderea lui Andrei şi de arestarea tatălui său.
Apoi, urmă masa de prânz, tristă, cu evocări interminabile, cu farfurii aproape neatinse, cu prea puţin vin băut. Apoi, îşi petrecură după-amiaza sub boltă, discutând şi răsucind problema pe toate feţele.
Spre seară, se porni un vânt rece dinspre nord şi-şi făcură apariţia primii nori după mai bine de o săptămână de cer senin. Dinspre ţărm se auzi ropotul răguşit al valurilor. Pe uliţă se stârniră câteva trombe anemice de praf.
Iar Ion se aplecă la urechea Ancăi, destul de vesel:
– Să vezi surpriză pe Vasilescu după ce l-oi şi scoate de acolo! Bietul de el, e inofensiv, iar tâmpiţii ăştia se leagă, ca de obicei, de chestii neesenţiale… Da’, las’ că mă-nţeleg eu cu tatăl lui Filip… Canta ăsta, continuă rectorul, dus pe gânduri, Canta ăsta e un ambasador tare ciudat.
– O fi securist mare de tot.
– Aşa cred şi eu, dar nimeni n-a putut să-mi spună cu ce treburi se ocupă, remarcă rectorul, privind la fiul lui Tudor Canta.
Filip – Filip o ţinea pe Nina în braţe, iar ea fuma ţigară după ţigară. Oricare i-ar fi fost ocupaţia, tatăl lui Filip se ocupa de lucruri cu mult mai serioase decât nişte amărâţi de transfugi, iar rectorul Universităţii de …………. din Bucureşti era sigur că Tudor Canta va interveni ca să-i scoată basma curată pe cei doi Vasileşti.
– Totul e, se nelinişti Anca, totul e să nu-i scadă lu’ dom’ Vasilescu pofta de ciondăneală, fiindu-ţi obligat.
– Fii serioasă! Ăştia sunt implacabili, stabili Ion Gâlea.
– Bine, atunci am să-i spun lui Dan să se ţină departe de Nina. Am impresia că fata asta l-ar cam abandona pe Filip pentru fi-miu.
– Fă cum vrei, că pe Tudor Canta oricum nu-l interesează viaţa sentimentală a lui fi-su’.
În noaptea aceea, Lali, tătăroaica, se întoarse la Dan în cameră. Ei, şi se iubiră ei ce se iubiră, după care ea îl întrebă:
– Ia spune! Aţi convins-o pe femeia aia?
– Nu. Tu n-ai auzit ce s-a întâmplat?
– Ce să aud? Am fost plecată la Kitap-dere, toată ziua.
– Andrei a vrut să fugă în Turcia şi a fost prins. L-a prins chiar fiul Fevroniei.
Lali rămase pe gânduri. Dan o simţi cum, întinsă pe spate, privea în bezna tavanului, cu ochii larg deschişi, fără să respire. După o vreme, tătăroaica se dădu jos din pat, fără să scoată o vorbă, şi căută pe masă pachetul de ţigări al lui Dan. Pielea îi lucea subtil, iar carcasa îi părea mai vie decât oricând, chit că respiraţia tot nu i se auzea.
– Ştii că fac tot ce vrei, când vrei, spuse ea deodată, vârând o ţigară între buze. Acu’, însă, vreau să-mi aprinzi tu ţigara, că io n-am fumat niciodată.
Dan zâmbi şi spuse că e în regulă. Scăpără un chibrit, că aşa i se părea de bonton.
– Se vede că n-ai fumat niciodată, îi spuse tătăroaicei. Ai pus ţigara pe dos, îi arătă el filtrul în lumina pâlpâitoare a chibritului.
Lali puse ţigara cum trebuie, trase primul fum din viaţa ei şi se ridică în picioare.
– Mai bine plecam şi eu cu Andrei, zise ea după o vreme. Barem, ne-ar fi prins pe amândoi.
– Poftim?!
– Chiar şi prinsă, chiar şi bătută, pe lângă Andrei, parcă n-aş mai fi din Vama Veche.
Îl privi pe Dan şi, citindu-i în ochi mirarea amestecată cu dezamăgire, îl provocă:
– Dacă n-ai curaj, las’ că-i spun io lu’ femeia ailaltă! Da-ţi zic de pe acu’…
– Nu-mi mai spune nimic, că o să am eu grijă să găsesc o altă femeie, una pe care să n-o ştii! O să-mi facă plăcere să te văd cum o să te miri, dar o să fie prea târziu pentru tine.
Lali nici măcar nu clipi. Trase cu sete din ţigară, se abţinu să nu tuşească, după care se băgă la loc în pat. Termină ţigara, după care se uită la Dan, prelung.
– Începi şi tu să nu mă suferi, dar tot nu eşti ca Andrei. Andrei e ca asta, îl făcu ea atent pe Dan la sunetul îndepărtat al unei sirene de vapor. Vine de departe şi se duce şi mai departe aşa că, degeaba l-au prins. D’aia vroiam cu el, să nu te superi.
– Nu mă supăr.
– Bine. Atunci, mai serveşti? – îl întrebă, închizând ochii şi aşteptând.
citit, dar il iau de la capat pe tot. tare imi place cum scrii, dom’ doctor!
sar-na mult, lolitta!
citind ultima parte din foileton ma simt ca in reclamele la ciocolata cu rom, alea cu securistii. chiar mi-a placut incheierea, colegu’ :))
tot imi fac curaj sa ma apuc si eu de scris, dar citind textele tale ma gindesc ca mai bine ramin doar cu cititul…
ah, mersak, volent!
nu te lasa! vorbesc foarte serios! scrie, orice ar fi! e doar o problema de timp ca sa gasesti un tempo bun, o cadenta, si un… glas intern…
singurul lucru care nu-mi place este acela din titlu : "ultimul episod" 🙁
Deci sfarsitul povestii ramane la latitudinea noastra…
Acum eu nu stiu ce se intampla cu transfugii prinsi, chiar nu-mi amintesc…era secret mare.
Repet ce-am mai spus cu alte ocazii: atmosfera creata aici e foarte palpabila, cat despre locurile dragi din Bucuresti, ce sa mai zic:)
Deci in fosta cladire a BCS a fost bursa? Uite ca asta chiar n-am stiut, acolo am studiat istoria artei in clasa a XII-a, dupa care tot comert exterior am facut…
si am lucrat vis-a-vis.
et voila, greenfield! eh, povestirea asta e mai mult un teaser. am de gand sa scriu un text mai lung (cred ca o sa iasa un roman) cu oameni din Bucuresti.
Suna tentant:)
o sa va tin la curent cu… "Planul lui Nolli" – numele romanului.