… sau,
O călătorie prin Celţia Mare
… sau,
La vest de Szeged
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că am pornit în călătoria din vara asta hăt, demult – tocmai din august, 1995! Eram într-un autocar dărăpănat, numai table scâlciate, care se scurgea la vale prin Ioropa, coborând şontâc-şontâc taman de la Glasgow şi amorţiserăm cu toţii, şoferii inclusiv. Eram adormiţi, era scârbiţi şi transpiraţi, ba chiar cred că duhneam, iar autocarul zornăia din toate pistoanele, niturile şi încheieturile, vibra şi tuşea, pârâia şi se cutremura de ziceai că e gata-gata să se rupă în bucăţi. Îmi vâjâia capul, stăteam cuminte pe bancheta din spate şi eram furios, dar ăia din jur tot nu mă lăsau să fumez.
Aveam draci, da?
Eh, şi pe când bălteam în felul ăsta (nici măcar tutun de mestecat n-aveam, got this?), iete că fierătania naibii deodată se opreşte. Ce dracu-l apucase? Eram la mii de kilometri de republică iar eu n-aveam chef de nimic – vroiam să ajung odată acasă, în apartamentul meu de două camere din sectorul 2, Bucureşti, că doar acolo puteam să-mi rulez, pe îndelete, fişierele onirice. Of, of, mintea-mi era doar la Scoţia, iar eu aveam impresia că autocarul oprise pe undeva prin Germania şi, pe vremea aia, nu consumam Germania decât la pachet cu metoclopramid – cu foarte mult metoclopramid.
Germania mă scârbise pentru că văzusem nişte trecători, naibii, la München, pe lângă Rathaus, cum băteau din palme ritmic, acompaniind Anotimpurile de Vivaldi interpretate fără snagă de o adunătură de ciumeţi în haine de epocă. Situaţia mă făcuse să borăsc in petto, mai ales că vioristul purta adidaşi cu şireturi violete pe sub pantalonii cu vipuşcă de ofiţer. În plus, cu vreo 12 ore înainte de oprirea asta intempestivă, un dobitoc de teuton făcuse spume pe lângă mine, la Stuttgart: cică traversasem printr-un loc nepermis, dar el, cretinul, de ce mama dracului se târa cu viteza unei căruţe când se afla la volanul unui BMW?
Rahat… Mi se păruse că nemţii se mişcă şi vorbesc doar în reluare, că n-au sare şi piper, că le lipseşte iodul din sânge şi că, în consecinţă, sunt o adunătură de guşaţi care adorm pe la semafoare în aşteptarea culorii verzi. Făceau sex ca în Toba de Tinichea, întrebându-se unul pe altul: îţi vine? îţi vine? – şi trăgeau câte o liniuţă sâmbăta seara, în cadru organizat, mimând un binemeritat extaz de weekend, ja, jaaa.
Mă rog. Între timp, am devenit intens germanofil, dar în august 1995 îi uram sincer, iar ăsta, şoferul autocarului adică, făcuse încă o haltă în plicticoasa Germanie…
– Hai şi tu jos, îmi zice un camarad. Hai să dăm din picioare…
Nu mă mişc, nu răspund. Aveam în minte cerul de deasupra oraşului Glasgow, chit că era un cer mai mereu înnorat. Apropo, cei care aţi fost pe meleagurile alea septentrionale, aţi avut şi voi senzaţia că văzduhul e cumva mai înalt decât în restul Ioropei?
– Hai, bă, că am ieşit din Germania, mă încurajează alt camarad. Am ajuns în Austria.
– Ei, şi? Austriecii-s tot un fel de nemţi.
– Da, da’ ei mănâncă şniţel. În plus, nemţi, nenemţi, vezi că ratezi pauza de ţigară.
Ăsta da argument! Cobor din autocar, mă dezmorţesc, mă uit prelung la spinarea transpirată a unei camarade de călătorie, îmi aprind ţigara (tutun Van Nelle răsucit în hârtie Rizzla) şi, decum ridic ochii, încremenesc. Adică, paralizez, da?
Eram pe o pajişte impecabilă (pe vremea aia, specialiştii în pajişti antici şi acceptaţi aveau dreptul să vorbească doar engleza), iar nenorocita aia de pajişte cobora molatec, tunsă exemplar, spre un lac uriaş, colosal de mare, care se întindea pe kilometri întregi, dispărând în spatele unui munte înalt, cu pereţii de stâncă, aproape verticali. Lacul era albastru ca în cărţile poştale, iar stânca era verzuie. În jurul munţilor: păduri din alea grele, aproape teutoburgice.
Trag un fum până-n plăsele. Pe lac, nenumărate nave cu pânze – abia se vedeau, aşa de mare era lacul; vorbim de milioane de tone de apă curată. În jur mirosea acrişor şi era linişte. Se pregătea de amurg, aerul răcoros era nemişcat.
Îngaim:
– Unde… unde naiba suntem?
– Într-o ţară nemţească, băh, da’ tu ai draci şi nu-ţi place aici.
Nu m-am învârtit decât vreo zece minute pe acolo, dar aveam deja poftă să cobor până la ţărm, s-o iau la pas până la peretele gigantic de stâncă, să trag un înot, s-o iau pe ulicioarele târgului care se vedea devale, să-i ascult pe localnicii ăia cum vorbesc şi să-i văd cum zâmbesc… De jur-împrejur, se simţea că totul mergea ca uns, fără zgomot şi fără supărare. În apropiere, o casă de munte. O terasă liniştită. La ferestre, flori roşii şi violete. Unii se plimbau cu bicicletele. Eu mă gândeam la Julie Andrews.
– Băi-băi-băi, încep, ştie careva cum se cheamă locul ăsta?
Nu ştia nimeni. Mă duc la şoferi.
Iar ăia:
– S’tem în Austria, domne. În cel mult două ore ajungem la Viena.
Abia după mulţi, mulţi ani, mi-am dat seama că răsucisem o ţigară pe malul unui lac din Salzkammergut. Ce lac era? Cum se numea târguşorul pe care îl văzusem? Dar muntele ăla falnic?
Habar n-aveam şi nici după zece ani de la event, după ce îl făcusem pe tata www din toate poziţiile, nici măcar google images nu mă ajutau ca să identific situl cu pricina.
Păi, da, rămăsesem fără soluţii: nu-mi rămânea decât să trag o tură la faţa locului dacă vroiam să capăt un răspuns.
***
Salzkammergut înseamnă, aproximativ, „Tărâmul Camerei de sare”, numele trăgându-se de la autoritatea imperială (habsburgică, fireşte) care se ocupa de exploatarea multiubitei şi multpreţuitei cloruri de sodiu. Pentru noi, sarea a devenit o banalitate: te duci la hypermarket şi cumperi sare grecească, sare finlandeză, sare din Dubai sau din Eritreea, dar voi ştiţi bine că lucrurile n-au stat mereu aşa. Sarea a fost primul conservant, a fost, ca să zic aşa, primul E nefast, dar necesar, din dieta din ce în ce mai diversificată a strămoşilor noştri: carne sărată, heringi săraţi, pâine cu sare, sare presărată pe tartine, murături de-ţi lasă gura apă… Sarea ne-a permis să stocăm haleala, tot ea ne-a ajutat să plecăm mai rar la vânătoare şi, în fine, a favorizat primele acumulări serioase de capital. Sarea nu numai că ne-a pervertit gusturile şi preferinţele culinare, nu numai că ne-a făcut cadou clisma, dar ne-a şi predispus, ca specie inteligentă şi doritoare de mai mult ce suntem, la hipertensiune arterială, ateroscleroză şi boli de rinichi.
Eraţi deja la curent, însă, că toate lucrurile bune au un preţ pe lumea asta – prinţesa cea mică din basmul Sarea-n bucate a aflat-o, printre primele.
***
Buun! Aşadar, vroiam Salzkammergut – de fapt, pofteam la un lac cu nume necunoscut din Salzkammergut. Partea cu studiul, cu alegerea gazdei, a locurilor de popas etc. este deja loc comun şi, în plus, se întâmplă electronic, dintr-un fotoliu de plastic, de preferinţă în orele lâncezi de la serviciu: o să sar peste ea.
Prima chestie care ne-a interesat în această călătorie – căci am plecat la drum cu ticăloasa de Haralambina şi cu maică-sa cea intrepridă – prima chestie care ne-a interesat, aşadar, a fost să călătorim cât mai puţin prin România. Ca să fiu cinstit, încă ne mai place ţara noastră, dar ideea de a rătăci o zi întreagă pe drumeagurile patriei, alea care nu se mai transformă în autostrăzi, ne cufunda în depresie, pur şi simplu. Am mai făcut experienţa – toţi aţi făcut-o – şi ne aminteam prea bine de halta obligatorie de la Arad, din pensiunea vecină cu un parc industrial părăsit, în timp ce creierii ne zornăiau, ne zornăiau, ne zornăiau, recuperând ruliul şi tangajul fulminant de pe potecile asfaltate ale ţării… Ce să spun, avem un preşedinte sagace, familiarizat cu călătoriile, ins cu moravuri alese, care a dirijat ani de zile Ministerul Transporturilor – el a afirmat cândva că nu avem nevoie de autostrăzi, şi aşa se face că am ales varianta ieşirii din România Magna pe la Turnu-Severin. Cu ocazia asta, aveam să revedem patria vecină şi prietenă, adică Serbia, pe care eu unul o vizitasem în 1996, pe când ea, Serbia, era ceva mai mare decât în zilele noastre.
În plus, aveam să vedem Cazanele de pe celălalt mal, chestie pe care o pândeam de câţiva ani buni. Aveam chef să i-l arăt pe Decebal lu’ Haralambina, un Decebal gigantesque, pe care ea avea să-l înregistreze, misterios şi îngrijorător, speram eu, de pe malul sârbesc. Poate că aveam chiar să ne şi oprim pe marginea drumului, privind de peste gârlă la capul ăla uriaş, doar aşa, ca să ne imaginăm cam ce senzaţie or fi avut legionarii din Moesia Superior în timp ce mărşăluiau spre Dacia Felix. Îmi place să mă gândesc la chestii din astea: oare cum ne văd, oare cum ne-au văzut străinii cu care am interacţionat? Cei cu care ne-am omorât, sau cu care ne-am iubit, cei cu care ne-am tras pe sfoară, sau cu care doar ne-am jucat. Cei care ne-au prădat şi pe care, la rândul nostru, i-am fraierit când ne-a venit mai bine. Cei cu care ne-am aliat, sau cu care ne-am înjurat ca la uşa cortului.
***
Decizia de a pleca în vest prin Srbjia a avut costurile ei, cum altfel. Mă refer la costurile mentale, pentru că, deşi am pornit într-o călătorie standard, de vacanţă, trecerea prin Srbjia mi-a amorsat un set de gânduri care n-au fost totdeauna politically correct. Chestia asta nu mă afectează – de fapt, îmi place să fiu politically incorrect: e semn că încă-s viu. Mai mult, nu trebuie decât să ai o brumă de stil pentru ca incorectitudinea politică să dea bine la public. Pe de altă parte, o atare atitudine e, fără îndoială, avantajoasă – te forţează să parcurgi, în scurtul răstimp al bootării noilor executabile, o cale mentală directă, recompensantă d.p.d.v. emoţional. Poţi să furi sau să ucizi, poţi să calci în picioare sau poţi să te îndrăgosteşti, poţi să suferi sau să cucereşti, poţi să…
De fapt, bat câmpii: în fond, poftesc să vă povestesc despre torsiunea inevitabilă pe care o încasează sufletul european.
Cu condiţia ca un astfel de suflet să existe cu adevărat.
***
Şi să vă mai spun o chestie. Nu suport sculele electronice – am teamă de ele. Am teamă, de pildă, că vine apocalipsa comunicaţiilor, că se abate explozia solară peste noi şi atunci, ce mă fac dacă mă învăţ cu gipiesu’? Rămân naibii, încurcat pe străzi şi şosele, printre străini care vor să-mi facă rău, să dea cu pietre dupe mine etc. În plus, gipiesu’ ăsta – nu ştiu cine i-a pus glas de femeie – mi se pare un fel de shemale de-a dreptul nesimţit: e insistent, te întrerupe în mijlocul conversaţiei fără să-şi ceară scuze, vorbeşte prea încet când ai nevoie de el şi, mai ales, are momentele lui de imbecilitate patentă când te anunţă prea târziu că trebuie s-o iai într-o parte sau în alta. Cică face aşa din cauza sateliţilor şi a rezoluţiei, dar parcă poţi să ştii?
În fine. L-am ventuzat, totuşi, de parbriz. Ne făcea să semănăm cu restul imbecililor care ambulează pe drumurile publice pe timp de vară, dar năvalnica de nevastă-mea dăduse o grămadă de bani pe el, aşa că nu se făcea să-l las în torpedou doar pentru că aveam chef (pentru a câta oară?) să mă dau mare în faţa ei şi să desfăşor hărţi, compasuri, sextante şi busole.
Drumul până la Turnu Severin – îl cunoaşteţi. Haralambina (o ştiţi şi pe ea, e fiică-mea) şi-a luat căluţul de pluş, a conversat cu el o bucată de vreme după care s-a întins (ilegal) pe bancheta din spate. Era încă în ţara visului românesc, deci totul îi era permis.
– Hai să ne culcăm, Pony, că niminea nu ne bagă în seamă, îi spune ea căluţului de pluş.
Iar ăla:
– Dal nu mi-e somn! Sunt căluţ putelnic! Nu mi-e somn deloc…
– Pony, Pony, degeaba ai auzit tu de tliunghiul lui Pitagola, că tale plostuţ mai eşti. Hai să ne culcăm! Mi-a zis mami că avem mult de mers.
Şi ajungem la graniţă, adică trecem peste barajul de la Porţile de Fier. Acolo, puţină brambureală, că au greşit ai noştri semnele căilor de acces, dar nu-i nimic, trecem Dunărea peste baraj şi, când ajungem pe ţărmul sârbesc, chiar în faţa barierelor care marchează ieşirea din UE, ce să vezi?
Familii de români, frate, români cât cuprinde, foindu-se pe lângă maşini cu motoarele oprite. Împingeau la Dacii, la Skode şi la BMW-uri, conjugând efortul soţilor, al copiilor, ba chiar şi al bunicilor scoşi afară de pe banchetele din spate, îmbrâncind maşinile în linişte spre barierele coborâte ale unei ţări non-UE! Sârbii, puţin nervoşi de felul lor, făceau controale fiţoase la trecerea graniţei, aşa că se lăsase cu o coadă serioasă, cum n-am mai văzut de mult: din Bulgaria, acu’ doi ani, şi de pe vremea împuşcatului… Nu mai ţineţi minte cârdurile de maşini care aşteptau raţia de benzină înainte de ’989? Ei, bine, exact ca în anii ăia, ai noştri făceau economie la combustibil, împingând cu nădejde la maşinile arhipline (ce naiba îndesaseră în ele?), cu suspensiile lăsate, ducându-le târâş şi ecologic, în etape de câte şase-şapte metri, spre punctul de control.
– Draga mea, Haralambina! Uite, la dreapta noastră se vede un lac de acumulare! El ne permite nouă să…
– Pony, Pony, ia-uite la ăştia!
– Cale? Cale?
– Of, plostuţule… ăştia cu motocicletele.
– Lasă-mă, dom’ne, în pace cu motocicletele tale! – i-o retez. Mai bine te-ai uita la acest lac de acumulare, care a acoperit insula Ada-Kaleh, dar care ne oferă nouă…
Dar Haralambina:
– Tati, uite motocicletele. Uite! Die Motolladfahlel… Jetzt kommen die Motolladfahlel!
Fir-ar ale dracu de lecţii de germană – fie-mea combină teutonica cu peltica veche şi mă pune mereu în încurcătură! În altă ordine de idei, avea direptate, săraca: tocmai apăruse un grup de bikers aşa că am lăsat naibii lecţia de hidroenergetică. Noii veniţi, ca toţi bikerşii, văzuseră filme grupa mare: Hell’s Angels, Easy Rider etc. Haine de piele, tatuaje, raşi în cap sau purtând cozi, you know the drill. Mda, făceau pe p_ _ _ _ _ ii, pricepeţi, mimau relaxarea şi serenitatea pe două roţi, se asortau cu peisajul, cu pădurea, cu şoseaua plină de gropi şi cu lacul bătut de vânt… Îşi jucau mica piesă de teatru a libertăţii în echilibru, cabotinii naibii…
Băi, dar ce să vezi? Brusc, fără efort şi fără să-şi ceară scuze, se bagă direct în faţă, pricepeţi?
Just like that:
Mă uit la numere. Hm, austrieci… Ambalau motoarele, făceau gălăgie, vorbeau tare, adoptau mersul standard de cowboy, în fine, se manifestau şi ei conform orizontului lor de aşteptare. Manelele occidentului, ce să zic…
După câteva clipe de strigăte şi veselie, se decid să-şi continue drumul şi dau să treacă prin bariera brusc ridicată, de parcă talanii de poliţişti sârbi ar fi fost nişte garduri inerte. De fapt, bikerşii îi văzuseră pe sârbii ăia mai prost îmbrăcaţi şi cu pantofii cam scâlciaţi şi şi-or fi zis că ia mai dă-i în mă-sa…
Numai că, în clipa aia, sârbii deodată coboară bariera şi se plantează în faţa bikerşilor care, luaţi prin surpindere, se opresc, lasă capul între umeri şi trec în ordine deplină pe banda alăturată. Mai marele sârb îl cheamă la ordine pe bikerul din capul coloanei, doar din gesturi. Ăla se grăbeşte ca un căţelandru să dea raportul în timp ce ai lui, cuminţi de-acum, aşteptau cu ciocul mic, trăgându-se la umbră. Între timp, şeful lor se repede spre biroul poliţiştilor, umblând de zor printr-o borsetă cu acte. Bikerşii nu mai scoteau o vorbă, doar se priveau unii pe alţii cu ochi mari.
Estimp, apare şi un merţan frumuşel, cu număr de Românica, cam negru la culoare, însoţit de un vameş de-al nostru care gesticula intens, pe jumătate ieşit pe geam. Absolut natural, se bagă şi ăla prin faţă, iar vameşul se dă jos din maşină din mers şi se năpusteşte, la rândul lui, în acelaşi birou de poliţie sârbesc.
– De ce se bagă toată lumea plin faţă, tati?
– Nişte nesimţiţi, Haralambino! Da’ ia-uite la sârbii ăştia, măcar sunt corecţi…
– Adică nu-i lasă să tleacă p-ăştia cale s-au băgat plin faţă?
– Nu-i lasă, nu-i lasă… Sârbii sunt oameni disciplinaţi, ai să vezi…
Rahat! Peste numai câteva clipe, merţanul cel negru trece graniţa ultra-rapid, fără nici o formalitate, iar noi mai rămânem o tură, în timp ce les motards autrichiens încep să se dezbrace: bossul lor încă nu ieşise din biroul poliţiştilor sârbi.
– Ziceai că nu-i lasă, se bosumflă Haralambina. De ce-au lăsat să tleacă maşina neaglă şi pe motociclişti tot nu-i lasă?
– Ce ştiu eu, Haralambino… Poate că maşina e în vreo misiune.
– Ce-i aia misiune?
– Poate că cel din maşină are vreo treabă importantă la sârbi, poate că e poliţist, militar, vameş, senator, ministru…
– Da’ motocliştii nu sunt şi ei în misiune?
– Nu, motocicliştii…
Iarăşi o pierd pe Haralambina. Nu mai e atentă la mine. Se holbează spre dealurile împădurite sârbeşti şi, deodată începe să-şi zgâlţâie căluţul de pluş din toate puterile:
– Pony, Pony, uite-l pe Titos! Sclie de Titos aici!
– Titos? Titos? A venit şi el cu noi?
– Nu, plostuţle, vai de mine şi de mine… Vai, ce plostovan eşti! Mami l-a lăsat acasă, dal uite că sclie numele lui acolo sus, în pădure.
Îi urmăresc privirea şi zăresc patru litere uriaşe, din fier pe jumătate ruginit, dominând peisajul de pe culmea unei coline apropiate.
– Tati, de ce sclie acolo de Titos al nostlu?
– Nu scrie Titos, scrie Tito! Ti-to!
– Heeei, se miră Haralambina, fără să mă bage în seamă, au auzit şi domnii de aici de cămila mea de acasă?
(cică va urma)