Parsifal – post-initio

 

 

Imaginează-ţi, dragul meu ……….., că pasărea care tocmai s-a aşezat pe turla cu ceas a bazilicii Saint Mang (era un corb imperial, nemăsurat de mare) – imaginează-ţi, aşadar, că acea pasăre era cu totul şi cu totul vrăjită. Ştii ce se spune despre corbi: că au obiceiul funest de a croncăni batjocoritor. Corbul nostru nu scoase un sunet însă, ba, mai mult, rămase nemişcat preţ de câteva ore încheiate, scrutând uliţele şi stradelele vechiului Füssen din înaltul turlei, trăgând cu urechea la conversaţiile molcome ce se ridicau din nenumăratele bierhäuser şi de la terasele scăldate în soare dar, mai ales, iscodind cu nesaţ gândurile celor ce se preumblau în triunghiul imaginar cuprins între Berghof, Hohenschwangau şi parcul cu ruine al Füssenului.

Era – cum altfel? – pe urmele prăzii sale: un om.

Omul cu pricina se afla în apropiere, într-un restaurant libanez. Era un bătrân care renunţase de mult să mai corecteze lucrurile din jur, motiv pentru care se străduia să nu bage de seamă lumina prea puternică a după-amiezii, dar aşa făcuse şi ieri, şi alaltăieri, ca şi în toate celelalte zile însorite din ultimii 15 – 20 de ani. Tocmai mâncase o porţie de manaeesh şi acum avea poftă să savureze aroma remanentă de cimbru amestecat cu brânză topită în vatră. De la masa alăturată, o doamnă distinsă de vreo 50 de ani îi zâmbi, iar bătrânul îşi provocă un lapsus cu bună ştiinţă: dorea să uite de obiceiul care ne învaţă să zâmbim după eye contact.

Mda. Omul nostru n-avea chef să-şi strice după-amiaza pentru că cineva inventase reguli de bună cuviinţă. Era atât de bătrân încât spera mai mult de la câteva clipe de linişte. Se săturase de prescripţiile după care funcţiona lumea din jur.

Din păcate, însoţitorul său – un tânăr de statură potrivită, în blugi, cu cercel de diamant în ureche, cu părul strâns în coadă de cal şi cu un chip care sugera un pitecantrop bărbierit proaspăt – din păcate, spun, tânărul cu pricina îl zorea pe bătrân să plece.

– Unde mă grăbeşti aşa? – mormăi bătrânul.

– O să întârziem.

Bătrânul se uită la ceas – era 16.45. Doamna cea distinsă de la masa alăturată îi zâmbi din nou.

Dar bătrânul:

– Ţi s-a suit la cap de când stai printre nemţi. La o întâlnire e suficient să ajungi la timp. Nu face să ne foim nu-ştiu-cât în aşteptarea celorlalţi.

– Eu aş putea să ajung. Dumneavoastră, însă….

Bătrânul făcu un gest brusc, de parcă ar fi vrut să lovească în masă, iar însoţitorul său amuţi, privind cu jenă în jur. Ei, şi? Până la urmă tot bătrânul cedă: lipsit de triumf, se ridică şi o luă înainte cu paşi ezitanţi. Nu poftea ca doamna cea distinsă să-şi dea seama că părăsea masa după îndemnul tânărului.

Corbul, cocoţat încă în vârful turlei, îl simţi deîndată şi dădu să-şi ia zborul după el, numai că urma bătrânului se şterse cât ai bate din palme – se rătăci ca un fir de fum în sarabanda gândurilor ce acopereau Füssenul precum un nor greu de ploaie.

Da. Ai înţeles. Corbul acela vrăjit simţea gândurile. La început n-am crezut nici eu aşa ceva, dar în timp m-am obişnuit cu ideea.

Orele trecură. Soarele coborî spre asfinţit dincolo de Weissensee, iar turiştii prinseră a forfoti în număr din ce în ce mai mare prin centrul vechi – îşi exercitau dreptul la liberă deplasare şi la shopping cultural. Trenul de 18.07 sună din sirenă la intrarea în gară, iar o boare răcoroasă prinse a adia dinspre Tegelberg.

 

Nu se stinsese încă ecoul sirenei, când corbul îl simţi din nou pe bătrân. Nedorind să-i piardă urma şi de astă dată, the master bird îşi desfăcu aripile şi se lăsă să plutească între doi curenţi de aer spre Hohes Schloss, pe urmele gândurilor bătrânului care se agregau, ciudat lucru, mai ales în jurul decoraţiunilor în trompe l’oeil ce ornamentau curtea interioară a castelului.

Să nu-ţi imaginezi că gândurile unei păsări, fie ea vrăjită, se aseamănă cu gândurile omeneşti: vreau să spun că nu sunt alcătuite din cuvinte, ci din imagini amestecate cu sunete şi mirosuri, iar imaginile pe care le zărea corbul erau ale unui castel de pe meleaguri îndepărtate – un castel ornamentat, de asemenea, cu decoraţiuni în trompe l’oeil. În inima acelui castel îndepărtat: o curte interioară în care tocmai trăsese o maşină (un DKW cabriolet) din care cobora cel iscodit de corb, numai că acesta era pe vremea aceea cu mult, mult mai tânăr. Era aşteptat de un bărbat înalt şi chipeş – un ins cu un nume neobişnuit, pe care the master bird nu putuse să-l pronunţe niciodată, cât era el de corb. În schimb, îi sugerase mereu o pasăre de smârcuri pe care ornitologii o numeau Ardea Cinerea.

 

Oh, da. Era o amintire veche, dintr-o vreme în care corbul nu-şi pierdea prada din ochi mai mult de 24 de ore. Era o amintire la care corbul se gândise adesea, căci ştia prea bine că lucrurile intraseră în vrie încă de atunci. Iar acum, the master bird ajunsese din nou pe calea cea bună, fir-ar să fie, aşa că îşi strânse aripile şi se aşeză pe o cornişă, în linişte deplină. Se apucă să se zgâiască de jur împrejur în curtea interioară.

La capătul nordic al curţii, sub o frescă ce înfăţişa La Danse Macabre, orchestra din Bayreuth îşi acorda instrumentele, pregătindu-se să intoneze uvertura la Parsifal. În faţa orchestrei, două sute de oameni vârâţi unii în alţii îi potopeau pe muzicieni cu blitz-urile aparatelor foto. Ciudat lucru: majoritatea spectatorilor erau chinezi şi japonezi, de parcă Seiji Ozawa şi Yo Yo Ma fuseseră suficienţi de potenţi ca să-i dedulcească la un exil din rigoarea gamelor pentatonice în dodecafonia luxuriantă a lui Wagner.

Enfin, passons… Bătrânul nu se afla în nici unul dintre cele două grupuri, aşa încât corbul îşi luă zborul; plană agale peste acoperişuri, scană împrejurimile cu precauţie, apoi coborî pe deasupra unui grup statuar care înfăţişa nişte copile de bronz duse la scaldă. Ajuns în dreptul unui grup de nomazi budişti, corbul deodată îl simţi pe bătrân, tot mai puternic, şi mai puternic – hoouuuf! – trebuia să fie pe undeva pe acolo, negreşit!

 

Croncănind scurt, the master bird se aşeză pe clădirea Colegiului Medicilor din Füssen, casa aceea sobră situată pe Kemptenerstrasse colţ cu Luitpoldstrasse. Privi de jur împrejur. Bătrânul era undeva foarte aproape.

Şi atunci, îl zări.

De astă dată, bătrânul se afla într-o maşină parcată în faţa papetăriei de pe Luitpoldstrasse, vizavi de filiala locală a Băncii Dresdana.

Ştii ce se spune despre bătrâni: că trecerea anilor le-a săpat riduri adânci pe chip. Ei, bine, corbul nu vedea lucrurile aşa – în ce-l priveşte, trăsăturile bătrânului îi aminteau de trunchiul unei sălcii care nu mai cunoscuse ploaia de câteva anotimpuri. Nici nu mai semăna cu prada sa, a cărui urmă o pierduse de atâta amar de vreme!

Noroc că bătrânul prinse din nou să se gândească, iar imaginile care se revărsară deodată în mintea corbului, traduse în cuvinte, ar fi sunat cam aşa:

– E mult mai lesnicios să ucid un om decât să-l înfrâng în luptă dreaptă. Marquizul de Qeensberry a fost un cretin!

Oh, el e, tresări corbul, chiar el!