Na, ca-mi lansez un roman!

O fi blogu’ asta bun de ceva cand e vorba de lansari de carte? Nu prea cred! Mi s-a intamplat de multe ori sa lansez carti, iar marea problema a fost, dintotdeauna, ca odata ajunsa pe hartie, propria-mi carte devenea de necitit. Nu-i vorba ca au fost si texte cam de necitit in general. Acum ma refer doar la acele texte care, chiar si mie, mi-au placut fara retinere.

Am visat, in timp ce le scriam, ca va veni acea clipa in care, relaxat asa cum numai in filme ajungi sa fii, am sa ma intind in pat, am sa-mi iau romanul in brate si o sa-l parcurg, potolit, precum un cititor extern textului. Aveam chef sa vad ce simte un cititor cand imi parcurge cartea. Sa vad cum il injur pe autor sau cum ma bucur de personajele lui.

Ei bine, am Vindecatorul in fata si-mi e imposibil sa-l citesc desi, aia de sus imi sunt martori, tare mult mi-am dorit sa-l citesc de parca as fi fost o alta fiinta. Iar eu, ce fac? Sar paginile. N-am rabdare sa vad pentru a enspea oara o fraza pentru ca-mi amintesc de problemele pe care mi le-a pus. Nu reusesc sa-mi scot din minte ce fac personajele si din cauza asta ma plicitsesc. Prin urmare, nu-mi ramane decat sa vad cum a iesit una sau alta pe hartia cartii, care implica un altfel de lectura decat cea de pe ecran, sau de pe printuri, sau cea din corectura finala.

Stiu ca sunt egocentric. Stiu ca as vrea sa-mi fiu extern fie si pentru faptul ca asta ar fi un pas catre nemurirea mintii mele, de care tare mi-e frica. Cu toate astea, nu sunt in stare sa ma dedublez in fata propriului text decat atata vreme cat il scriu.

Prin urmare, inca o lectura pierduta. Cea a ultimului meu roman.

Prin urmare, doua muzici ptr. d-voastra!

Cam asta e in mintea mea, acum, cand va astept la lansare… Adica, insii care mi-au populat auzul cat timp am scris Vindecatorul.