POVEŞTI CU URŞI

 

 

 

Nu ştiu de unde mi se trage frica asta de urşi! Habar n-am cine mi-a băgat-o în oase şi când. Îmi amintesc însă că, fiind foarte mic (probabil că aveam opt, cel mult nouă ani), am văzut într-un Pif o ilustrată alb-negru în care un ţăran medieval, dacă-mi e permis, aţintea un arc mărişor, cu o săgeată lucitoare, către un urs ridicat pe labele din spate, care căscase un bot năprasnic. Ţin minte că m-am întrebat atunci: ce naiba o să facă ţăranul ăla cu arcul lui cu tot când s-o repezi fiara aia peste el?

Era un articol despre la Jacquerie, în care ni se explica în ce fel ajunseseră ţăranii francezi să mănânce chiar şi urşi din cauza foametei. Mărturisesc că articolul nu m-a convins deloc că ţăranul ăla ajungea să ducă acasă la ai lui haleală pe săturate!

 

Primele poveşti mai tari cu urşi le-am încasat prin 1982, vara, pe când eram în convocarea militară anuală de la Câmpulung. Pe vremea aia, aveam un comandant de companie atipic, lent-majorul D., care avea printre multe alte pasiuni, vânătoarea. D. era un ofiţer de infanterie completamente nelalocul lui pentru anii ăia. Ne lăsa să zacem prin livezi, ne lăsa să fumăm, ne arăta când şi când câte o hartă şi ne dădea nişte elemente de bază ca s-o citim, nu prea ne alerga, bârfea cu noi şi stătea de poveşti. Iar când apuca să vorbească de vânătoare, ne ascundea prin nişte văgăuni, ca să nu ne vadă tov. colonel, care tare om aprig mai era!

Aşa. De la D. am aflat pentru prima oară cam ce poate un urs. D. ne-a relatat o poveste interbelică, în care protagonistul era unul dintre maeştri de vânătoare regali. Cum pe vremea aia oamenii aveau mai multă glagorie şi, oricum, mai multă onoare decât în zilele noastre, maestrul de vânătoare nu se ducea la doborât urşi aşaaa, precum comuniştii de ieri, consumeriştii de azi, adică adăpostit în turnuri de lemn încălzite, cu ceai fierbinte la cap, cu femela la picior şi cu gonaci care să-i aducă vânatul în bătaia puştii. Nooo, tată! Omul pornea pe coclauri doar cu puşca la el, însoţit cel mult de un alt tovarăş, după care lua urma ursului ca să vadă: care pe care!

 

Şi aşa se face că maestrul de vânătoare a plecat după urs prin pădurile de la poalele Bucegilor. Însoţitorul său în ale vânătorii era unul dintre administratorii Eforiei Spitalelor Civile, un ins al cărui nume îmi scapă acum – puteţi să i-l aflaţi, însă, dacă vă duceţi la Sfânta Ana, lângă Sinaia: când faceţi stânga de pe drumul care duce la Stâna Regală, la intrarea pe drumeagul ce duce la Sfânta Ana există o placă din piatră pe care este trecut şi numele acestui domn. În fine… Chiar dacă nu-mi amintesc numele lui, cert e că domnul cu pricina a plecat cu maestrul de vânătoare după urşi.

 

Erau pe la intrarea în Valea Morarului, înspre Ţambal (loc doldora de urşi şi acum) când au reuşit să ia urma fiarei. Era octombrie, era frig, ploua mocăneşte şi bătea un vânt rece, tăios. Ursul, hoţoman, s-a prins că ăia doi erau pe urmele lui, aşa că a încercat să scape cu fuga. Cei doi erau, însă, vânători pe bune, aşa că l-au încolţit pe barosan înspre torentul care coboară dinspre Valea Bujorilor, cam pe unde se întretaie cu traseul Take. Nemaiavând ce să facă, ursul s-a decis să-şi joace ultima carte aşa că, pentru început, a tulit-o într-o viroagă. Cei doi, după el! Erau deja siguri că ursul era al lor, pentru că viroaga se afunda într-un brusturet nenorocit, pe marginea râpei ce coboară abrupt spre Glăjărie. Numai că ursul era mare şmecher: după ce s-a prefăcut că fuge, s-a ascuns îndărătul unor bulumaci doborâţi şi, când cei doi au dat să treacă şi ei pe acolo, i-a întâmpinat, furibund, adoptând (îmi imaginez) atitudinea ursului din imaginea văzută în Pif – s-a ridicat în două labe, a căscat botul larg, a urlat şi s-a repezit la vânători.

Maestrul de vânătoare a apucat să tragă un glonţ numai că, surprins fiind de bruscheţea atacului, n-a reuşit să doboare fiara care se năpustea peste el.

– Trage, domnule! – a mai apucat să urle maestrul la însoţitorul său, în timp ce ursul îi trăgea o labă peste puşcă, azvârlind-o bucăţi, cât colo şi făcându-i mâna dreaptă terci.  Omul ar fi pierit fără discuţie dacă tovarăşul lui nu şi-ar fi păstrat cumpătul: administratorul Eforiei Spitalelor (un omolog al preşedintelui CNAS din zilele noastre, numai că avea sânge în trotinetă) a apucat să ţintească precis şi a tras, ucigând animalul dintr-un singur foc.

Ah, ce oameni…

 

Chestia asta îmi aminteşte de un moment de mare ruşine din viaţa mea. Înainte de ’89, pe vremea crizei de carne şi de alte alea, un prieten m-a invitat la braconaj undeva în Bărăgan, nu spui unde că nu-i frumos. Ne-am dus la el, la casa părintească, maică-sa ne-a copt în cuptorul din curte cea mai adevărată pâine pe care am mâncat-o vreodată, după care ne-am întâlnit cu primarul şi cu poliţistul comunei, iar la lăsarea nopţii am luat o Dacie 1300 şi ne-am repezit pe câmpuri după iepuri.

Rahat! Iepurii ăia n-aveau nici o şansă! Încremeneau în lumina farurilor, unul dintre cei trei ieşea din Dacie, lua animalul la ochi şi pooooc! – îl dădea jos.

A fost o hecatombă! Ne-am întors cu 17 iepuri pe care i-am băgat într-un sac de iută infect, pe bancheta din spate a Daciei. Odată ajunşi la prietenul meu acasă, s-a lăsat cu un chef din ăla cum nu prea se mai vede acum: în numai patru ore reuşisem să furăm statul, să comitem ilegalităţi cot la cot cu decidenţii locali şi, mai ales, să finalizăm totul cu o orgie bahic-gastronomică – mâncam carne, da? Mâncam vânat, da? – chestie care m-a făcut să dau naibii feelingul că nu fusesem la o vânătoare fair-play şi să bag la tub hălci după hălci.

Buuun! Să revenim la cei doi vânători adevăraţi. Ursul a fost doborât, iar maestrul de vânătoare s-a ales cu mâna dreaptă făcută ferfeniţă. Pe vremea aia nu exista chirurgie plastică, aşa că omul a beneficiat, în final, de o deformaţie majoră a mâinii, ceea ce l-a obligat pe armurierul Casei Regale să-i modifice puşca cea nouă pe care şi-a cumpărat-o (cică era un Mauser special), poziţionând trăgaciul undeva în lateral, maestrul de vânătoare nemaiavând cum să-şi rotească mâna ca să îmbrăţişeze puşca şi să tragă ca un om normal.

Mda. Nici după povestea asta nu m-am speriat de urşi. Mă tot gândeam la istorisirea lent-majorului D. doar pentru că nu-mi puteam imagina cum de poate un urs să pună la cale, cu viclenie, asemenea tactici de supravieţuire.

Pe urmă, însă, am aflat lucruri şi mai abitir despre urşi. Pe la sfârşitul anilor ’80, un Moş Martin din ăsta tot dădea târcoale caselor de la periferia Buştenilor. Ursul cu pricina era şi el un hoţoman. Azi lovea într-o gospodărie, mâine în alta, şi tot aşa, fără să fie prins de localnicii care se apucaseră să organizeze ceva ce semăna a poteră. Cel care mi-a spus povestea avea vreo şase oi în curte, aşa că s-a băgat şi el în potera aia, dar ursul, pas să-l prinzi! Ataca, lua un porc sau o oaie, după care dispărea preţ de câteva zile, până ce poteraşii îşi băgau picioarele şi lăsau curţile nepăzite, moment în care fiara revenea şi “băga din nou craca” la animalele şi orătăniile de prin curţi.

Într-o noapte, aude omul meu zaveră mare pe stradă: lătrau câinii ca bezmeticii. Se uită el pe geam, dar nu bagă de seamă nimic – câinele lui stătea potolit în coteţ.

– Iete al naibii, îşi spuse omul meu. Nu se bagă cu potăile alelante.

Liniştit, se pregăti de culcare când, auzi din nou mare tărăboi. Lătrau câinii pe uliţă de-şi dădeau duhul, numai câinele lui stătea la fel de liniştit în coteţ, filozofu’ dracului!

Iese omul afară din casă şi, ce credeţi că vede? Cretinul ăla de câine al lui, rămas în coteţ, tot mesteca la nişte maţe nesfârşit de lungi, poarta care ducea spre curtea animalelor era dată jos, iar oile zburdau, mute, prin curtea din spate. Se duce el acolo şi vede că una dintre oi lipsea şi că alta abia mai mergea, sângerând din spinare: fusese lovită de urs.

 

Se strânge lumea, se apucă de vorbă că ce şi cum, îşi dau seama că golanul de urs spintecase pe blat o oaie, ca să-i azvârle maţele câinelui şi să-l facă să tacă, se prind ei că iarăşi îi aburise ursul, se enervează, înjură, beau nişte trăscău, iarăşi fac un plan, şi tot aşa, pe româneşte.

Dar unul mai bătrân:

– Băh, să ştiţi de la mine că ursu’ a fost mare prost de data asta…

– De ce, domne, nu vezi că iar a furat? Cum o să fie prost?

– Dacă a însemnat o oaie, aflaţi de la mine că data viitoare tot aici o să vină, că aşa fac ei. O să vrea s-o ia şi p-aia însemnată, pricepeţi? Barem acu’, ştim un’ să-l aşteptăm.

Băh, şi l-au aşteptat! Şi l-au aşteptat! Nopţi şi săptămâni la rând, da’ ursu’ nimic! Ba chiar începuseră să se audă zvonuri dinspre Azuga, că începuse să bântuie fiara tocmai pe acolo, aşa că buştenarii iarăşi au slăbit paza.

Până când, într-o noapte, aude omul meu tămbălău venind din curtea din spate, de la ţarcul cu oi. Nu mai ieşise el la poteră, dar măcar ţinea puşca pregătită, aşa că a luat-o, a încărcat-o din mers şi s-a dus la fereastră. Rahat! Ursul stătea în fund în faţa porţii de la intrare, ţinea oaia în spinare, pe umăr, şi deschidea poarta, tacticos, “la fel ca un om”! N-apucă omul meu să deschidă fereastra ca să tragă, că ursul iese din curte, trage poarta după el, civilizat, şi o ia în sus pe uliţă, spre pădure.

Inutil să mai spun că oamenii tot nu l-au prins deşi s-au luat după el imediat. Inutil să mai spun că ursul luase oaia pe care o însemnase. Inutil să mai spun că potaia din curte, care de data asta nu mai primise nici un bacşiş, nu era în stare nici măcar să latre de frică:

– Ziceai că se bâlbâie, mi-a povestit omul meu. Bâ-bâ-bâ-bâ-bâ! – Uite-aşa făcea şi-i clănţăneau dinţii, tremura tot de frică, amărâtul!

Altcineva mi-a povestit nişte faze cu urşi petrecute pe la cabanele de la poalele Bucegilor. Cabanierii organizau serviciu de pază, frumos ca la armată, noapte de noapte pentru a depista ursul din timp. Staţi liniştiţi, că nu se lua nimeni la bătaie cu ursacii, doar se apucau să facă tărăboi, frate – loveau tigăi şi capace, răcneau ca bezmeticii, chiuiau şi aruncau după urs cu apă, până ce fiara se plictisea şi-o tăia de-acolo.

 

Fireşte, cabanierii nu stăteau totdeauna de pază. Şi când n-o făceau, barosanul intra în cămări, fraţilor! La cabana X, ursul a intrat frumos pe uşa de la depozitul de mâncare, după ce-a rupt-o într-un fel de neimaginat: fiind dublată cu tablă bătută în cuie, ursul a decupat tabla aia de parcă ar fi deschis o conservă (s-au jurat nu ştiu câţi că aşa au găsit uşa a doua zi!), apoi a rupt ce a rămas din uşă şi a intrat printre şunci afumate, fleici, murături şi alte alea. Era la el acasă! A halit câteva şunci afumate loco dolenti, a dat jos o oală uriaşă, pe care a pus-o într-o altă oală goală de pe jos, doar ca să poată avea acces la o a treia oală, plină cu carne pusă la conservat în grăsime, a băgat la tub din carnea aia până a plesnit, drept urmare a defecat peste tot prin depozit, după care s-a pus pe căutat: a sfâşiat sacii cu făină, a dat două-trei dulapuri pe jos, a deschis un borcan cu murături din care a mâncat v’o cinci kile de gogoşari acri, pe urmă a urinat pe unde a nimerit, a râgâit ca porcu’, după care a finalizat, apoteotic, prin a fura un sac de iută plin cu pâine, pe care l-a cărat cu el. Câteva pâini abia muşcate rămăseseră în urma lui, pe drumul către pădure, de parcă ar fi fost Hansel şi Gretel, idiotul!

Dar, nu toţi urşii sunt neapărat hoţi. La refugiul Coştila era un urs pe care îl chema Gurides. Ăsta ajunsese să se înţeleagă bine cu alpiniştii – se instituise un fel de barter care decurgea cam aşa: Gurides venea din pădure, căţărătorii se urcau repede pe refugiu, îi aruncau ceva haleală, Gurides o lua şi se căra să glojdească în linişte, în pădure, la mijloc de codru des.

În timp, lumea s-a obişnuit cu Gurides. Insul venea la refugiu când îi trăznea, iar căţărătorii îi aruncau de mâncare fără să se mai urce pe acoperiş. Se suportau/distrau reciproc, ursu’ mormăia, ăştia îl gratulau pe româneşte, ce mai tura-vura, trăiau cu toţii într-o devălmăşie d-asta frumoasă, după cum merg lucrurile la noi. Fireşte că neofiţii, la vederea lui Gurides, se repezeau ca istericii sus pe refugiu, în hăhăielile celorlalţi, dar cam la asta se rezuma tot haiul, pentru că în rest, Gurides îşi primea partea de fiecare dată. Era de-al casei, pricepeţi?

Asta până într-o zi când Gurides a făcut-o lată. A apărut, nenorocitul, ca de obicei, plictisit, dând târcoale refugiului. Unii zic că de atâta conlocuire cu oameni veseli, Gurides învăţase să zâmbească, al naibii, şi că zâmbea româneşte, aşa, într-o parte. Alţii zic că Gurides zâmbea mai mereu din cauză că îl cam dedulciseră turiştii la spirtoase, dar nimeni nu poate fi sigur că lucrurile chiar aşa au stat. În fine. În ziua când a făcut-o lată, nu se ştie de ce, Gurides n-a primit haleala cuvenită la timp, aşa că, pătruns de o furie rece, s-a îndreptat agale spre un turist care aţipise, făcând plajă în picioarele goale – cică mergea drept, fără să se clatine şi fără să mormăie împleticit, aşa că ipoteza beţiei cade din start. Cum-necum, Gurides s-a apropiat tiptil de turist; ceilalţi se şi pregăteau să tragă o porţie de râs, când, Gurides deodată şi-a repezit botul spre degetul mare al celui adormit, muşcându-l sec: haţ! Împricinatul s-a trezit urlând şi sângerând, fără degetul mare de la picior, iar ăia din jur, care au râs, care s-au speriat, că aşa fac românii, dar cert e că până la urmă s-au apucat cu toţii să dea cu pietre după Gurides. Pe urs îl durea la bască, însă – a pornit alene spre pădure, molfăind din buci, fără să-i mai bage în seamă.

 

Bietul Gurides! A murit, se spune, într-o avalanşă de primăvară pe Valea Albă…

Eu n-am văzut în viaţa mea vreun urs liber. Pe vremea când îi făceam curte nevesti-mii, trebuia să mă duc la ea, la cabană, la Vârful Omu. Ştiţi cum e în situaţii d’astea: te duci, naibii, la ordin, indiferent de ora din zi sau din noapte, fără să ţii cont de anotimp sau de condiţiile meteo. Într-o primăvară, pe când încercam să ajung la nevastă-mea dinspre Bran, urcând prin Scara, ajung eu la punctul Salvamont de la Poarta Branului. Era martie, pe la început. Zi cenuşie, ninsese cât să pună o spoială de zăpadă pe jos. Când ajung eu la uzina de apă de mai sus de punctul Salvamont, văd pe jos două perechi de urme de urs. Unele mari şi unele… mici, foarte mici!

Ei, bine, în clipa aia mi-am adus aminte de toate legendele legate de ursoaica ce-şi însoţeşte puiul. Prima chestie: simţind cum mă ia cu fiori din ăia cutremurători, m-am apucat să urlu de unul singur – îmi amintesc că am cântat, cu patos, Oh, Lord, won’t you buy me, a Mercedes Benz…. A doua chestie: mi-am luat pioletul în mână aşa, că sa mă aflu în treabă, după care am tot chiuit şi am făcut ca toate alea dar, pentru că iar s-a pus ninsoarea şi pentru că vizibilitatea era din ce în ce mai rea, am lăsat naibii poruncile deoparte şi m-am dus la nevastă-mea pe alt drum, ştiind sigur că o să întârzii, numai că era vorba de un drum mult mai sigur.

De atunci, mi-e frică de urs. De atunci, ori de câte ori merg de unul singur prin pădure răcnesc şi cânt aşa, fără zăbavă. Pentru că mi-e frică, tată, recunosc că mi-e groază de urs. Am auzit că ăia, în China, îşi leagă clopoţei de rucsac – cică totul e să te audă ursacul din timp şi să se care din calea ta. Fundamental, el n-are chef să se ia de tine şi nici nu te place, unii zic că din cauza duhorii tale omeneşti. Pe de altă parte, ursacul nu vede aşa de bine – în schimb, aude şi miroase excelent. Eh, şi dacă vântul bate dinspre el şi nici nu te aude, când dă ochii cu tine îl apucă şi pe el o spaimă nemaipomenită aşa că, în consecinţă, sare la tine.

Cam asta ar fi baza teoretică a chinezilor care îşi pun talăngi ca să-l anunţe din timp pe ursac că un împuţit de om se apropie de el.

Mă rog. Şi urşii miros urât. Mi-a spus nevas’mea. Mi-a spus nevas’mea, pentru că şi ea a avut o păţanie cu un urs, sus la Vârful Omu. Într-o noapte, n-avea decât un turist la cabană (era mijlocul săptămânii, iar vremea era cam nasoală), când, deodată a auzit ceva forfotă prin cămară.

– Să vezi că avem un şoarece, i-a spus ea angajatei cu care dormea în cameră.

S-au trezit ele două, s-au dus la bucătărie şi, când au deschis uşa cămarei, au dat nas în nas cu ursul.

Ele s-au speriat de el, el s-a speriat de ele, dar nevastă-mea a fost mai iute ca ursul şi a apucat să trântească uşa – buuum! – după care a blocat-o cu un drug, ceva, că nu mai ţine minte cu ce. Ursul, al naibii, intrase prin cealaltă uşă a cămării, cea care dădea direct la exterior. Cei care aţi fost la Omu ştiţi uşa aia: e lângă stânca cea mare care apare în toate pozele cu vârful.

 

Aşa. După ce trânteşte uşa dintre bucătărie şi cămară, nevastă-mea aprinde toate lumânările şi îşi ia toate lanternele la îndemână. Ursul, al naibii, încă trebăluia prin cămară.

– Bun, zice nevas’mea. Ia să vedem dacă ne dă turistul ăla o mână de ajutor.

Se duce la el şi-i spune că a intrat un urs în cabană.

– Şi ce pot să fac? – întreabă ăla. Dacă aveţi nevoie de mine, totuşi, treziţi-mă că vă ajut!

Chiar ăsta a fost dialogul, aşa că nevastă-mea a decis că n-are rost să-l mai trezească şi s-a dus să vadă cum să gonească ursul. A reuşit să-l alunge, ca de obicei: făcând un tămbălău nemaipomenit, în timp ce angajata se urcase în pod, ca să pândească ieşirea ursului din cămară. De îndată ce a ieşit ăla la aer, nevastă-mea s-a repezit în cămară şi a închis dinăuntru uşa exterioară – adică ce mai rămăsese din uşă.

– Bueey! – se prinde nevas’mea în clipa aia. Ăsta intră la loc oricând. Tre’ să-l gonim d-aci!

Aşa că s-a lăsat cu o mică luptă de asediu. Ursu’ tot dădea să se bage înapoi în cămară, iar nevastă-mea cu angajata ei aruncau după el cu feştile înmuiate în gaz cărora le dădeau foc. Western, tată, western, amestecat cu Jeanne D’Arc, da? Una aprindea feştilele, ailaltă aruncă cu ele dupa urs! Ursu’ tot mormăia, ele tot ţipau la el, turistul tot nu se trezea aşa că, până la urmă, ursacul s-a scârbit şi şi-a băgat piceoarele: enervat peste măsură, s-a cărat spre Valea Cerbului.

A doua zi, nevastă-mea a bătut uşa de afară a cămarei în piroane, a întărit-o cu o reţea de fier-beton care zăcea prin pod şi a pus încă un rând de lacăte de zici că a făcut o mică poartă de cetate. După care, odată problema rezolvată, şi-a dat seama că s-a ales şi ea cu o spaimă cumplită de urs.

Cea mai hazlie fază cu urşi de care am auzit a avut loc în Poiana Bătrânilor, tot la poalele Bucegilor, pe poteca ce leagă Gura Diham de intrarea în Valea Morarului. Acolo, în Poiana Bătrânilor, e o căbănuţă de lemn, lângă un izvor pirpiriu. Demult, doi dintre prietenii mei de munte se tot duceau la căbănuţă – era baza lor pentru escalade pe Mănuşa Morarului (au şi o premieră pe acolo…), pe Ace, pe văile nordice ale Morarului etc. Ziua mergeau la căţărare, iar seara se întorceau şi stăteau de poveşti.

 

Haleala o ţineau afară, la rece, sub acoperiş, atârnată de nişte grinzi chiar deasupra intrării în căbănuţă. Într-o noapte, aud ei ursul. Se uită cu atenţie pe ferestruici şi-l văd pe hoţoman cum amuşina prin jurul pungilor cu haleală. Se uită unul la altul, îşi fac cu ochiul, îl urmăresc apoi pe ursac şi, când îl văd pe ăla că se urcă pe o piatră şi că se întinde, exact ca un om, ridicându-se pe vârful unui singur picior, ca să apuce cu laba o pungă, cei doi deschid uşa brusc, aprind deodată lanternele şi urlă din străfundul bojocilor:

– BRRRAAAAAAA!!!!!

Ursul a sughiţat brusc şi-a înţepenit într-un picior. În clipa următoare, şi-a pierdut echilibrul. Mugind întretăiat, s-a străduit să se apuce cu labele de grindă dar n-a reuşit, drept pentru care s-a prăbuşit grămadă peste zidul căbănuţei – Buuff! Ăia, cu lanternele după el, urlând din ce în ce mai tare:

– BRRRAAAAAAAA!!!!

Siderat, ursacul s-a prăvălit în iarbă, cu ochii beliţi. Nu-i venea să creadă că trece prin aşa ceva, aşa că nu mai stătu pe gânduri şi ţâşni în patru labe ca o mâţă brusc trezită din somn şi o luă la goană, rupând crengile şi scăpând flatusuri zgomotoase la fiecare pas.

Dar, nici măcar după ce-am auzit asta, tot nu mi-a trecut frica de urşi. De lupi, de pildă, nu mi-e frică. De fapt, de lup nu mi-e frică, pentru că n-am avut ghinionul să mă întâlnesc cu o haită întreagă, ci numai cu câte un lup singuratic. Cu lupii ăia pe care i-am cunoscut eu, ca şi cu orice câini întâlniţi pe munte, am avut, mereu, o metodă infailibilă: i-am înjurat, frate! Da’ i-am înjurat, nu glumă! Nu puteţi să vă daţi seama cum i-am înjurat! Am vorbit foarte urât cu ei, asta am făcut!

Şi, vă jur, ăia rămâneau ca trăzniţi. Se uitau la mine cu ochii holbaţi, încremeneau preţ de câteva clipe, după care o luau înapoi, cu precauţie, în timp ce eu îi înjuram din ce în ce mai tare, de mamă, de tată, de bunici, de soare, de neveste, ba chiar şi de Băsescu în ultima vreme, până ce ăia o luau la sănătoasa, oprindu-se când şi când să se mai uite la mine, pentru că eu continuam să-i înjur rău, aşa cum am învăţat după blocuri, în Bucureştiul iubit.

Offff… Ce naiba să fac ca să-mi treacă frica asta de urşi? Să mă apuc să-i înjur şi p’ăştia? Parcă nu-mi vine… Şi, dacă nu-i vine nici măcar nevesti-mii, care e munteancă get-beget, mai bine o las aşa, şi-o să mor cu frica asta, nah!