e vorba de o noapte in care ne-am simtit tare singuri desi eram 27 de insi. mi-am amintit de acea intamplare dupa ce am vazut un documentar despre krakatoa.
eram la sud-est de cipru si ne indreptam spre beirut, intr-un an in care libanul era, mai dihai ca acum, scena unor carnagii fabuloase. ei, si pe cand ne taram noi usurel-usurel spre destinatie, comandantul deodata devine mai tensionat. ne cheama la ecranul radar (pe mine inclusiv, desi eram doar medicul navei) si ne arata un front urias care se apropia de noi cu lentoare.
de regula, nu ma speriam usor – de data aceea a fost altfel, ptr. ca i-am vazut si pe ceilalti cum devin mai tacuti. nu-ti trebuia prea mare experienta ca sa asimilezi in frontul acela reflexia unui tsunami, mai ales ca nici insula thera nu era f. f. departe de noi.
pe atunci (era 1989) nu existau sisteme de alarma pt. tsunami si chestii din astea. pe de alta parte, iti era oarecum rusine sa incepi sa intrebi in dreapta si in stanga, din port in port : "bai, a venit cutremuru’ peste voi?" , sau alte chestii d’astea.
prin urmare, am asteptat. stiti care a fost semnul pe care ni l-am trasat ca sa vedem daca e nasol sau nu?
semnalul celorlalte nave vizibile pe radar – semnalul navelor situate intre noi si frontul ce avansa. priveam la punctele alea cu ochii scosi, fara sa scoatem o vorba, sa vedem daca o sa dispara dupa ce uriasa umbra va trece peste ele.
ca si cum ne puteam pregati de ceva daca punctele dispareau. ca si cum ar fi fost vreun plan de facut.
ca si cum am fi putut sa ne punem in ordine mintile.
Si? Pana la urma?
pai, uite ca inca scriu… nu e nici un pana la urma. am scapat. spuneam doar ca iscodeam moartea altora ca sa ne pregatim de a noastra.
Am banuit ca ati scapat:), dar ati avut parte de furtuna?
Citind, mi-am amintit ca am survolat Libanul de multe ori, chiar sub focuri de artificii, iar in Cipru m-am plimbat pe langa sacii de nisip care delimitau zona de razboi, aproape de turcii inarmati pana in dinti. Cateodata cred c-a fost un fel de vis. Dar s-a intamplat cu-adevarat…
nu. n-a fost furtuna. ne era teama de tsunami, care e relativ mai tacut, pana cand isi face aparitia.
2 intrebari
cat de adinca era apa in zona?
la ce distanta erati de cel mai apropiat uscat?
asta e de scris…
@minos
eram la sud-est de cipru, la peste 100 de mile, daca imi amintesc bine, ca io eram doar doctoru’, nu eram absolvent de Mircea. prin urmare, nu stiu nici cat de adanca era marea. dar cred ca am putea afla daca am studia hartile cu pricina…
intreb pt ca la adincimi mari, peste cateva sute de metri tsunami sunt aproape indetectabili (pe radar nici o sansa) deoarece au doar cativa metri max si circula cu viteze extrem de mari, de pana la cateva sute de kilometri/ora (exact, nu exagerez). cand se apropie de coasta le scade viteza in schimb cresc enorm in inaltime (zeci de metri) odata cu scaderea adancimii apei. asta e teorie, personal nu am avut ghinionul sa intalnesc un tsunami. din cate stiu nu e clar cat de destructibil e pt navele pe care le intalneste in larg, dar oricum nu e de dorit. o sa ma uit pe harti sa vad pozitia.
cinstit sa fiu, pe vremea aceea nu stiam toate detaliile despre tsunami pe care le-am aflat dupa catastrofa din indonezia. frontul acela de unde pe care il vedeam pe radar ERA pentru noi toti, macar ca prezumtie, un tsunami.
de aici, teama. de la teama, singuratatea de pe mare.
de acord, si nici nu vroiam sa contest ceea ce ai spus, ci doar o adaugire.