Gardă = kko

Pe bune! Rău, rău de tot…

O chestie serioasă despre doctorii care au tangenţă cu urgenţele, indiferent de locul în care practică: medicina este o profesie “deschisă” dpdv al contactelor umane. “Deschisă”, adică: în aceeaşi zi, în decurs de câteva ore, poţi să examinezi şi un profesor universitar şi un homeless şi un descendent de casă regală pentru ca în final, să închei apoteotic, cu un dealer împuşcat în spinare.  

Penultima gardă. Este adusă pe la ora X o femeie de vreo 65 de ani, făcută zob. Fractură de bază de craniu, sângerând din nas, urechi, gură, torace pulverizat, contuzie pulmonară masivă şi pneumotorax. Mă opresc aici cu bilanţul lezional. Era evident, din clipa în care am văzut-o cu toţii că nu mai era mare lucru de făcut. Mă rog. Mi-am îndeplinit manevra prescrisă de protocoale după care am aflat cum ajunsese în situaţia asta.

Venea spre Bucureşti de undeva de la ţară. Se afla într-o maşină, pe bancheta din spate, ţinându-şi în braţe nepoţelul (sau nepoata, nu importă) când, brusc, maşina lor a fost izbită din spate de un alt automobil. Femeia a fost azvârlită din maşină, copilul a scăpat ca prin minune, dar ea a ajuns la noi în starea de care v-am povestit, culeasă fiind de pe carosabil.

Aşa. Asta a fost cu ea.

Ei bine, după 30 de minute, mă cheamă din nou la gardă. De data asta era vorba de un ins la vreo 25 de ani, care se aflase în maşina care provocase accidentul de mai sus. Insul? – un malac, tuns periuţă, un ăla cu ceafa groasă şi cutată, cu burta doldora, cu pantaloni trei sferturi cu vedere la chiloţi, cu lanţ de Au, well, you know the drill… Ah, mai avea şi nişte şlapi în picioare, că era cald afară. Şi era beat mangă. Praf. Cui. Pulbere. Abia mai vorbea.

Bun. Hai să-l examinăm şi pe el. Şi începe circul:

– Dă, băh, plasticu’ ăsta jos dă pă mine că nu mai suport!

Plasticu’ ăla era o minervă, din cele care se pun pe gât în politraumatisme. Nu era strâns deloc, că nu e proiectat să strângă.

– Plasticu’ ăla e pus acolo ca să….

– N-auzi, băh, să-l dai jos? N-am aer!

– Până nu vedem radiografia trebuie să-l păstraţi că…

– Ce, băh, crezi că nu ştiu? Înţeleg, băh, înţeleg io mai bine! Hai, dă-l jos, n-auzi?

În timp ce vorbea, se uita la noi cu aerul ăla binecunoscut: voi MIE îmi spuneţi care e treaba, băh? TâNpiţii dreacului! Se tot uita la noi şi rânjea dân colţu’ gurii, pregătindu-se de mişcări bruşte. Apucă să-i facă un semn cu ochiul unei farfuze care îl însoţea – stai numa’ puţin să vezi ce-i încing IO p’ăştia!

– N-am aer! Mor! Aoleooo! Mă omoară ăştia cu zile!

Răcnea ca un bivol. Se zvârcolea şi belea ochii. Răcnea atât de tare încât era evident că minerva nu-l strângea absolut deloc. De altfel, găsea puterea, periodic, să-i mai facă semne puicuţei: ia-uite la mine! Ia-uite cum îi fac, fă! Pe aia o umflă râsul şi iese din camera de gardă, râzând prosteşte, cu mâna la gură.

Bun. Ăla îşi smulge singur minerva, ne ducem noi la CT, îl vedem de colo până colo, avea nişte coaste rupte şi cam atât. Mă rog. Necesita internare pentru supraveghere. Între timp, apare la CT şi medicul din UPU care îl primise. Ne confirmă că beţivul fusese în maşina care provocase accidentul şi ne mai dă câteva detalii. În acea maşină fuseseră trei inşi. Toţi erau beţi pulbere. Toţi avuseseră alcoolemii pantagruelice şi, la Poliţie, afirmaseră că nici unul dintre ei nu condusese maşina. Habar n-aveau cine fusese la volan, dar dintre ei trei, niciunul nu ţinuse mâna pe covrig!

Da, aţi înţeles! Într-o maşină se află doar trei beţivi şi nici unul dintre ei n-a condus maşina care a provocat accidentul. În plus, făceau un tărăboi de nedescris şi se tot mirau că cum, că ce accident, că ce răniţi, că ce minciuni mai sunt şi astea…

OK. Asta nu era treaba mea. În consecinţă, îi spun malacului:

– Aveţi aşa şi pe dincolo, aşa că trebuie să vă internăm.

– Pe mine, băh? Ce-s’ prost, băh? Nu rămân io, băh, aici!

– Bine, băh! Atunci ia semnează tu în foaie că nu eşti de acord! – mă înforţoşez şi eu, după care le spun celorlalţi: Dacă nu vrea să semneze, ne strângem trei medici, punem parafele, scriem că pacientul refuză să coopereze şi că solicită externarea contrar avizului…. bla-bla-bla… şi bla-bla-bla.

Punct. M-am întors pe călcâie şi m-am dus să-mi văd de treabă.

Vă spun sincer: mi-am dorit extrem de mult ca acest grăsan s-o ţină pe-a lui şi să plece dracului din spital. Dacă aungea să cadă de unul singur de pe pod de la Operă în Dâmboviţa, cu atât mai bine! Şi mă gândeam la asta, din ce în ce mai mefistofelic, cu atât mai mult cu cât între timp, bătrâna pe  care o loviseră se deteriorase simţitor. Pentru ea, viaţa mai era doar o problemă de minute.  Cu o oră mai devreme îşi ţinuse nepotul în braţe – acum sângera în reanimare, cu creierul făcut zob.  Slavă domnului că nu mai putea să audă nimic, pentru că altminteri ar fi putut să-i ajungă la urechi zbieretele autorilor accidentului care făceau un haloimăs infernal, clătinându-se de zor pe culoarele spitalului.

– Ce-i, băh, proştilor… ce vreţi, băh?

Bun. E patetic de tot. Patetic, dar real, pentru că, între timp, femeia moare, iar derbedeul cu pricina ajunge la mine în secţie. Trec să văd ce e cu el, dar omul e ocupat: vorbeşte, vomită, sau râgâie la telefon – nu mi-e clar care din trei. Normal că i-am şuierat printre dinţi:

 – Îmi permiteţi să vă examinez, sau preferaţi să vorbiţi la telefon?

Închide telefonul. Brusc, devine cooperant, dar nu ştiu de ce – sau, mai bine zis, ştiu, dar tot nu-mi vine să cred că românul nu ajunge să se poarte firesc decât dacă te apuci să urli la el, sau să-i faci figuri din alea pe care le vezi în filme: are you looking for trouble? Mda… Pe de altă parte, diavolul din mine îmi spunea că aaah, ce bine că n-are spitalul cele mai tari analgezice! Pentru un ins ca ăsta, vă jur, mă bucuram că n-aveam decât algocalmin. Mda… Mă bucuram că…

După care, nah, apare şi mama nemernicului. Mama? O femeie normală. Plângea. Îşi frământa mâinile. Nu, nu el condusese. Scapă, dom’ doctor? Scapă, doamnă, scapă. Dar ştiţi, a băut prea mult… Ştiu, dom’ doctor, ştiu! Aşa a fost mereu! Bea de zici că n-are fund! Niciodată nu m-am înţeles cu el! Da’ scapă? Ziceţi-mi, scapă? O să scape… Da’ tre’ să-l supraveghem câteva zile, ca nu cumva să dezvolte…… să nu se complice…… să nu facă una, sau alta……

Ea tot plângea. Tot căuta să-mi descopere minciuna, ca nu care cumva fiul ei să fie în situaţie mult mai gravă şi eu să nu-i spun care era realitatea, mă rog, făcea tot ceea ce face un om îngrozit de soarta copilului său, bănuitor că i se ascunde adevărul, sau doritor doar să i se spună clar că e în afara oricărui pericol. Nu mai suporta spaima de a-şi pierde puiul tuns la chelie, beat praf, burtos şi scandalagiu!

Aşa că, ce să fac, i-am dat şi ei, ca tuturor celorlaţi aparţinători (oh, detestabil cuvânt!), hârtia pe care sunt scrise acele medicamente pe care nu le are spitalul, ca să beneficieze şi feciorul ei iubit de binefacerile medicinei româneşti şi să nu-l doară la fel de tare ca pe femeia care, cu numai 2 ore mai devreme, îşi ţinuse nepotul în braţe în drum spre casă înainte să se intersecteze cu maşina pacientului meu rămas în viaţă.