(e un basm şi are v’o 12 pagini, nu vă inervaţi, vă rog)
Stă scris că a fost odată ca niciodată un prinţ foarte rău – într-atât de rău, încât numele i-a fost uitat pentru totdeauna, chiar şi de cei îndestulaţi care l-au cunoscut şi l-au slujit cu credinţă. Ca să fiu cinstit, mai ştiu că nici măcar literele pe care tocmai le citiţi n-au loc pentru numele lui.
Într-o bună zi, pe când prinţul se întorcea de la un război năpraznic (pe vremea aceea, norocul nu-l părăsise încă), iată-l că ajunse la un râu învolburat. Era o după-amiază senină şi liniştită, pare-mi-se că venise primăvara, văzduhul era potolit şi mirositor a pământ reavăn, din tufe se auzea un mierloi ciripind fără scop, ce mai tura-vura, prinţul cel rău ar fi trebuit să zâmbească din colţul gurii şi să-şi spună, lui însuşi, poveşti într-atât de prosteşti încât să n-aibă curajul să le mai zică după aia cuiva.
Numai că prinţul nostru cel rămas făr’ de nume era, totodată, trufaş nevoie mare: îi era silă până şi de ceea ce ar fi putut să simtă, aşa că nu îndrăznea să-şi povestească nimic. De fapt, nu o făcuse niciodată, de teamă să nu-şi destăinuie slăbiciunile.
Ei, şi pe când căuta el un vad ca să treacă râul, iaca îi răsări în faţă o babă urâtă, şchioapă, chioară şi puturoasă, înfofolită în zdrenţe ce păreau a-i şiroi de pe trupul descărnat.
– Of, of, of, prinţule, maică, începu baba cu glas stins, rogu-te, trece-mă şi pe mine apa asta, că mult bine ţi-oi face şi eu odată şi-odată.
– Tu, baborniţă prăpădită?! Ce bine ai putea tu să-mi faci mie, vreodată? Uită-te la tine, năpârstoaco, şi vezi cum vorbeşti, că de nu, acolo unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul!
Şi, zicând aceasta, prinţul nostru se repezi în undele râului, urmat de falnicii săi oşteni acoperiţi cu zale lucitoare şi cu coifuri uriaşe. Nici nu ajunse bine pe celălalt mal, că baba îl strigă din urmă:
– Of, of, of, prinţule, maică, da’ tare rău ai să te mai căieşti pentru că nu m-ai ajutat!
– Scârnăvia! – strigă prinţul şi, scoţând iute arcul din tolbă, se pregăti s-o săgeteze pe babă, numai că aceasta se dădu de trei ori peste cap, preschimbându-se într-o cioară care-şi luă zborul peste pădure.
– Vrăjitoare trebuie că a fost, Măria Ta, îi şopti sfetnicul său de taină.
– Ei, şi? D-aia nu mai pot eu! Am câştigat toate războaiele pe care soarta mi le-a pus în faţă, sunt prinţul cel mai puternic de pe tărâmul ăsta şi în faţa mea se pleacă cei mai destoinici vraci şi ghicitori în stele… Ce poate să-mi facă mie o schiloadă de vrăjitoare pe care, nicicând, n-a mai văzut-o nimeni?
Şi, zicând asta, o luă spre palat.
După câteva zile, gândind să sărbătorească izbânda din război, prinţul cel rău puse la cale o vânătoare nemaipomenită. Chemă la dânsul regi şi regine, prinţi şi prinţişori, împăraţi mai mici sau mai mari, care, cu toţii se grăbiră să-i dea ascultare căci îl ştiau de ciufut. Ei, şi plecară ei dis-de-dimineaţă, înainte să se crape de ziuă şi se duseră prin munţii cei înalţi, pe urmele unui cerb măreţ ce bântuia codrii de o bucată de vreme încoace. De cum dădură de urma cerbului, gonacii se repeziră în desişuri, care urlând, care sunând din corn, care chiuind, în timp ce mândrii cavaleri dădură drumul zăvozilor şi se năpustiră pe poteci.
Prinţul, mai dihai ca toţi! Fără să-i pese de spini şi de crengile ce-i izbeau chipul, îşi pintena murgul ca bezmetic, strecurându-se pe unde era codrul mai des. Călări el ce călări până ce, deodată i se păru că aude un fornăit ridicându-se dintr-o viroagă. Se grăbi într-acolo şi, ce să vezi? Mândru, cerbul cel falnic părea să-l aştepte lângă un mesteacăn uriaş, privindu-l drept în ochi. Prinţul cel rău puse săgeata în arc, dar, cerbul o luă la sănătoasa, afundându-se printre copaci.
Prinţul, pe urmele lui! Când şi când, cerbul se oprea şi privea înapoi, peste umăr, de parcă l-ar fi zădărât pe prinţ, dar, de îndată ce acesta se apropia, iarăşi o lua la sănătoasa, lunecând din ce în ce mai adânc în codru.
Se făcu de prânz şi prinţul tot nu-l ajunsese din urmă pe cerb. Deodată, se auzi un bubuit care se rostogoli peste ceruri şi se porni ploaia. Cerbul se mai opri o dată, aşteptând ca prinţul cel rău să ajungă la o azvârlitură de săgeată de el; îl scotoci îndelung după care, slobozind un şuierat, o luă la goană înspre o prăpastie adâncă. Ajuns la prăpastie, cerbul îşi luă avânt de parcă era om, sări în partea cealaltă şi se făcu nevăzut printre copaci.
– Blestemat să fii! – scrâşni prinţul cel rău, urmărindu-l neputincios cu privirea.
Ploaia se înteţi. Prinţul dădu să tragă cu urechea la urletele şi la chemările gonacilor, dar nu mai auzea nimic în afara răpăitului ploii şi a tunetelor din ce în ce mai năpraznice. Nu trecu mult şi apa îl pătrunse până la piele, aşa că purcese să-şi caute adăpost.
Nu mică îi fu mirarea când, într-un luminiş, dădu peste un bordei ca vai de lume, pe trei sferturi săpat în pământ. Privind cu atenţie într-o parte şi în alta (căci nu dorea să fie văzut cum intră într-un bordei sărăcăcios), prinţul se strecură înăuntru şi-şi găsi culcuş printr-o grozăvie de bârne rupte, pânze de păianjen şi rufe putrezite, răspândite de-a valma în bordei.
– Cerb blestemat, las’ că-ţi vin eu de hac odată şi odată, promise prinţul cel rău. Dădu să se întindă când, deodată se izbi cu capul de ceva tare. Se uită sub mâna de paie pe care şi-o orânduise ca pernă şi, ce să vezi? Pe podeaua de pământ era un cufăraş din lemn de mahon, frumos sculptat şi ferecat cu aur.
– Eh, poftim, se miră prinţul de aşa minunată lucrătură rătăcită într-un bordei sărăcăcios. Ia să vedem… Ce-i cu tine?
Deschise cufăraşul cu băgare de seamă şi, pe fundul lui, văzu o oglindă într-atât de strălucitoare încât ziceai că e alcătuită din argint distilat din întreg Universul. Prinţul dădu s-o scoată afară, dar, vezi bine, oglinda era înţepenită pe fundul cufăraşului. Din ce în ce mai mirat, prinţul se zgâi în oglindă. Îi plăcu ce văzu: el însuşi, roşu la faţă de atâta alergătură, cu nările fremătânde, cu ochii negri şi scăpărători precum eclipsele, cu obrajii acoperiţi de perle de sudoare, cu părul ca pana corbului, vâlvoi, şi zâmbind plictisit, după cum se căznise s�� deprindă încă de când era ţânc.
Deodată, însă, zâmbetul îi încremeni: alături de chipul său, în apele oglinzii, mai putea să desluşească un altfel de… hm, aburi? Un glas îndepărtat părea să se ridice dintre apele oglinzii, iar aburii aceia se închegau uşor-uşor, alcătuind trupul şi chipul unei preafrumoase prinţese. Aceasta se afla într-un iatac cu ziduri groase, din piatră cioplită, iar pe fereştile din spatele ei se zărea un tărâm nemaivăzut, acoperit de troiene colosale. Privind în ochii prinţului cel rău, prinţesa se căznea să zică ceva, numai că viscolul ce bătea în fereştile ei îi acoperea glasul.
Prinţul cel rău încremeni. În viaţa lui nu mai văzuse femeie atât de frumoasă: cu trăsături prelungi şi drepte, cu ochii mari şi vii, căprui cu gămălii aurii, cu gura cărnoasă şi cu părul lung, negru şi creţ. Avea chiar şi o cicatrice albă, subţire precum firul de wolfram, ce-i cobora de pe frunte până pe obraz, la dreapta ochiului – dar tocmai această cicatrice îi păru prinţului că adaugă frumuseţe chipului ce-l zărea.
– Of, of, prinţule, prinţule! – se auzi glasul ei într-un târziu. Cât de mult ţi-a luat ca să mă găseşti, că de vieţi de ani şi de ani de zile te aştept! Vino şi mă ia, odată, de pe tărâmul ăsta în care de atâta amar de vreme nu se mai petrece nimic! Sunt singura rămasă vie aici, prinţule, hai odată! – îl îndemnă ea, spunându-i pe nume.
Prinţul cel rău tresări auzindu-şi numele, căci habar n-avea despre un asemenea tărâm şi despre felul în care numele i-ar fi putut ajunge tocmai acolo. Nici chiar trufia lui nemărginită nu-l făcea să priceapă un asemenea lucru – pe de altă parte, nu-şi putea dezlipi privirea de chipul prinţesei-din-oglindă, care se tot ruga de el:
– Hai, prinţule, of, of, vino şi mă scoate din cetatea asta că am şi uitat de câtă vreme te aştept!
Scuturând capul, prinţul cel rău deodată trânti capacul cufăraşului. Glasul prinţesei-din-oglindă se mai auzi, acoperit când şi când de vuietul viscolului cumplit care bătea pe tărâmul ei dar, după câteva clipe, vorbele ce se ridicau din cufăraş se stinseră.
Acum, ce să se mai odihnească? Parcă nici ploaia nu mai era aşa de deasă, aşa că prinţul cel rău ieşi din bordei şi, înfăşând cufăraşul la piept, încălecă şi porni îndărăt spre castel.
Odată ajuns, îl întâmpinară urale de peste tot:
– Ce mai vânător năpraznic!
– Slavă ţie, prinţule, că ai doborât ditamai cerbul!
– Prinţ între prinţ ce eşti! Cum l-ai mai săgetat pe cerb, Măria Ta!
Prinţul se tot uita de la unul la altul, învăţat să zâmbească cu schepsis, dar nu pricepea nimic. Atunci, slujitorii îl duseră cu mare alai în spatele curţii, dimpreună cu prinţii, cu regii, cu reginele şi cu împăraţii mai mici. Acolo, întins pe un aşternut de paie uscate, măreţul cerb zăcea ucis, cald încă, plin de sânge şi spume.
– Când te-ai afundat în pădure, Măria Ta, începu sfetnicul de taină, zău că ne-am îngrozit! Dar, după ce ţi-am auzit cornul sunând de dincolo de prăpastia cea mare, ne-am repezit cu toţii pe urmele tale şi tare ne-am mai bucurat când am văzut fiara asta străpunsă de trei dintre săgeţile Măriei Tale!
Urale se ridicară din nou în curte, cinstindu-l pe prinţul cel rău care, văzând săgeţile cu însemnele sale înfipte în trupul cerbului, se prefăcu bucuros nevoie mare.
– Păi, zise el deodată, să înceapă ospăţul!
Chiote izbucniră de jur împrejur, iar prinţul se grăbi în camerele sale, pasămite ca să se pregătească de ospăţ. Însă, odată ajuns în camerele sale pline de copaci şi de flori, cu acoperişuri de sticlă şi cuarţ translucid, nu făcu altceva decât să deschidă cufăraşul din lemn de mahon:
– Prinţule, of, prinţule, de ce nu vii odată? Am aşteptat vieţi de ani şi ani de zile până ce-ai găsit oglinda… Acum, că m-ai văzut cu ochii tăi, de ce nu vii?
Din ce în ce mai uluit, prinţul dădu din cap ca un pezevenghi şi închise cufăraşul încet, de parcă s-ar fi străduit să nu clatine apele oglinzii.
Din clipa aceea, prinţul cel rău începu să se stingă pe picioare, văzând cu ochii. Nu spun că a fost primul care a părăsit ospăţul, el, care stătea cu soţii săi până în zori la cele mai năpraznice chefuri; nu spun că abia dacă şi-a petrecut oaspeţii când plecară pe la casele lor, nu spun că nu s-a întrebat cum de ajunseseră săgeţile lui în trupul cerbului – nu! Spun că, zile în şir de atunci începând, n-a mai pus mâncare în gură şi că nici de apă nu prea mai avea trebuinţă… Mergea de unul singur pe metereze şi pe la posturile de strajă fără să zică nimic, asculta cu jumătate de ureche jalbele, se zvârcolea nopţi de-a rândul în aşternut, fără să-şi găsească somnul şi, singurul lucru care îl ostoia era să deschidă cufăraşul şi s-o privească pe prinţesa-din-oglindă cum îl cheamă în ajutor.
Iată însă că, într-o bună zi, văzându-l că se usucă din ce în ce şi că minţile încep să i-o ia razna, sfetnicul de taină îl întrebă:
– Ce-i cu tine, Măria Ta? Te pierzi şi pe tine, îţi pierzi şi palatul, şi mai pierzi şi împărăţia! Ce-ai păţit la vânătoarea aia, Doamne iartă-mă, că uite, ne ducem cu toţii de râpă!
Prinţul nu răspunse dar, în aceeaşi seară, porunci să se înfăţişeze la palat toate ghicitoarele din împărăţie, toţi cititorii în stele şi toţi învăţaţii, toate vrăjitoarele şi toate femeile care dădeau în bobi şi citeau în ficaţi şi în maţe. Le arătă tuturor, pe rând, cufăraşul şi oglinda din care prinţesa nu mai contenea să-l cheme în ajutor, dar nimeni nu ştiu să-i spună cum să ajungă la ea. Unii îi spuseră că oglinda însăşi era o vrajă spurcată şi că prinţul cel rău fusese legat cu farmece care nu vor trece decât spărgând cufăraşul cu totul şi arzându-l la foc mic – pe aceştia, prinţul îi tăie şi-i azvârli de pe ziduri. Alţii îşi încercară puterile asupra cufăraşului, doar-doar l-or face să-şi scuipe taina, dar oglinda se aburea deîndată pentru multe ceasuri, lipsindu-l pe prinţul cel rău de singura sa alinare – pe cei ce greşeau astfel, prinţul îi biciui fără milă.
Şi tot aşa. Şi tot aşa.
Până când, într-o bună zi, unul dintre învăţaţii cei mai scumpi la vorbă din împărăţie, chemat şi el la palat, mărturisi că habar n-are ce era cu oglinda şi cu prinţesa trăitoare în ea.
– Poate doar dânsa să ştie ce e de făcut, încheie învăţatul, iar a doua zi, prinţul cel rău se şi duse în Smârcurile de Miazăzi, pe unde îşi făcea dânsa veacul.
O găsi într-un uriaş coş de răchită, atârnat de creanga cea mai groasă a unui platan care adumbrea jumătate dintr-o baltă.
– Ia uite, prinţul! – îi spuse dânsa pe nume. De ce-ai venit să mă vezi aşa de târziu?
Trufia se mai ridică o dată în prinţ dar, de astă dată, se stinse aproape pe loc.
– Ai auzit şi tu de păţania mea, sfânto? – o întrebă.
– Nu era nevoie. Eu, una, ştiam că ai să vii să mă cauţi încă din ziua în care ai venit pe lume. Dar, auzind eu ce om rău eşti, nici c-am trecut pe la tine ca să-ţi spun că te aştept. Ia! Dă cufăraşul ăla încoa’, ca să te dezleg!
Prinţul i-l dădu, iar dânsa îl deschise abia puţin, cât să fure o privire înăuntru, după care-l închise la loc, cu zgomot.
– Pfuuuh! – scuipă dânsa în sân. Da’ mare necaz a dat peste tine! – îi spuse ea iarăşi pe nume. Păi, ştii tu de unde te cheamă frumoasa asta care ţi-a mâncat zilele? Te cheamă tocmai de pe celălalt tărâm, din Împărăţia celor O Mie de Oglinzi, măi, băiete! Ce te faci acum?
– Ce să mă fac, sfânto, m-oi duce după ea, da’ nu ştiu cum!
– Of, of, dragul mamii, drag, că de-acum, ţi s-au şters toate păcatele cu durerea asta pe care-o înduri! Of, că nici nu ştiu cum să fac mai bine: dacă te învăţ să te duci la ea, te vei căi, dacă nu te învăţ, iarăşi te vei căi… Ia zi-mi tu, cum să fac?
– Mai bine învaţă-mă, sfânto, că altfel, cu mâna mea îmi iau zilele.
– Bine, dragul mamii, drag! Of, of, of! Cin’ te-o fi pus să fii aşa de rău, că altfel, nu mai veneai tu la mine cu aşa necaz… Uite cum faci! Iei o găleată cu jăratec şi te duci la grajduri. Laşi găleata acolo şi vezi că armăsarul ăla care-o să mănânce jăratecul, o să fie cel care ştie drumul spre celălalt tărâm, în Împărăţia celor O Mie de Oglinzi. Numai că, fii cu băgare de seamă! Intrarea în Împărăţia aia e printr-un puţ de la capătul pământurilor. După ce-o să intri prin puţ, să te grăbeşti şi să nu te uiţi nici în dreapta nici în stânga. Îţi iei aleasa inimii cât de repede, şi iute te grăbeşti înapoi la puţ! Iar după ce-oi ieşi din puţ, să nu care cumva să nu-l acoperi cu stânca uriaşă prăvălită alături, că altfel va fi vai şi amar de tine!
Prinţul făcu aşa cum fusese învăţat şi, nu mică îi fu mirarea când văzu că toţi armăsarii cei frumoşi şi plesnind de putere se deteră îndărăt la vederea găleţii cu jăratec. Numai unul dintre cai – un schilod de-i numărai coastele, un răpciugos şi-un ăla cu albeaţă la ochi, un prost de cal care abia se ţinea pe picioare şi din care curgeau vânturile unul după altul – numai ăla avu curaj să se apropie de găleată şi, înghiţind jăratecul pe nemestecate, deodată îi căzură bubele şi se preschimbă într-un armăsar alb, mare şi înalt, fornăind fioros, cu trei perechi de aripi strânse sub piepţii largi.
– Stăpâne, stăpâne, începu calul cu glas de om pentru că, vezi bine, era cal năzdrăvan. Cât de mult te-am mai aşteptat să vii cu jăratecul ăsta! Până şi iapa care a fătat-o pe mumă-mea ştia că într-o bună zi aveai să vii să mă călăreşti! Ia zi, eşti gata?
– Gata sunt! – spuse prinţul cel rău şi se azvârli pe spinarea calului năzdrăvan.
Calul, odată îşi întinse aripile şi se înălţă în tăria cerului, luând-o spre Miazănoapte peste munţi şi câmpii, peste dealuri şi lacuri, peste mări şi târguri nemaivăzute, până ce ziua începu să tot scadă. Atunci, văzură în zare un ostrov micuţ, plin de stânci, iar în mijlocul ostrovului, un puţ adânc.
– Ţin’te bine de coama mea, stăpâne, că ne şi repezim pe celălalt tărâm!
Şi, zicând astfel, calul cel năzdrăvan se prăvăli precum un şoim uriaş, drept în puţul cel adânc. Se făcu beznă şi, când ieşiră pe partea cealaltă, se treziră pe un tărâm nemaivăzut, acoperit cu troiene uriaşe ce se întindeau până hăt, departe, unde îngheţau căţărându-se pe munţi cumpliţi, lucind precum cleştarul. Viscolul huruia peste zăpezi, răscolind omătul şi doborând brazii uriaşi care pocneau îngheţând, crăpând şi prăvălindu-se în nămeţi.
– Ţin’te bine de mine, stăpâne, că n-avem timp de pierdut, zise calul, năpustindu-se în văzduhul îngheţat, pe deasupra unui munte.
Dar, deşi zbura peste un munte, prinţului i se părea ba că zboară pe deasupra unui şes îngheţat, ba că zboară pe deasupra unui pod de piatră, ba că zboară pe deasupra unui lac care scârţâie de sloiuri, ba că zboară pe deasupra unei păduri de brazi, ba că…
Dădu să-i spună calului ce vedenii avea, însă acesta se lăsă, vâjâind, pe deasupra unei păduri acoperite de promoroacă, dar prinţului şi acum i se păru ba că zboară pe deasupra unui munte îngheţat, ba că zboară pe deasupra unui şes, ba că zboară pe deasupra unui pod, ba că zboară pe deasupra unui lac plin de zaiuri, aşa, de parcă ar fi avut sute şi sute de ochi. Scuturând din cap, dădu să întrebe ce se petrece, dar calul i-o reteză:
– Nu-i timp, stăpâne, că moartea-i pe noi cât capra! Ţin’te bine!
Se repezi în zbor pe deasupra unui pod, dar prinţului i se păru ba că zboară pe deasupra unui munte, ba că ar fi peste o pădure, ba că s-ar repezi peste un lac, bă că ar galopa pe o câmpie plină de nămeţi…
– Văd o grămadă de lucruri, nu se mai înfrână prinţul cel rău. Mi se pare că sunt într-o mie de locuri deodată.
– Tocmai de-aia trebuie să ne grăbim şi mai abitir! Nu ţi-a spus dânsa că tărâmul ăsta e Împărăţia celor O Mie de Oglinzi? Hai, că n-avem timp de pierdut!
Şi tot aşa, şi tot aşa, de prinţul habar nu mai avea dacă zboară, sau dacă galopează, dacă armăsarul lui cel înaripat e murg, sur, sau alb ca spuma laptelui; nu mai ştia nici dacă zalele ce le purta erau argintii, brumate precum oţelul, sau gălbui precum aurul; nu ştia nici dacă ţine în mână un arc, o lance, un paloş, sau un jungher – nimic nu mai ştia şi, pe când toate cele i se învălmăşeau în minte din ce în ce, deodată se trezi trecând porţile unei cetăţi cum nu se mai văzuse de înaltă.
Calul se năpusti pe uliţe, iar prinţul făcu ochii mari când zări sumedenia de oameni din jur care nu se mişcau, de parcă îngheţul i-ar fi cuprins pe toţi, deodată. Pe nişte fereşti sparte, văzu un brutar încremenit care părea să frământe coca împietrită pe o masă acoperită de o pojghiţă subţire de gheaţă, mai încolo zări un fierar care bătea o potcoavă în copita unui cal nemişcat a cărui coamă flutura zburătăcită de viscol, mai departe zări nişte copii care păreau să plutească, la fel de împietriţi, urmărind o minge din cârpe îngheţate ce stătea deasupra caldarâmului, şi tot aşa, şi tot aşa.
– Dar ce, Doamne iartă-mă, au păţit toţi oamenii ăştia?
– Nu mai privi la nici unul dacă nu vrei să sfârşim ca ei, îl îndemnă calul. Ce ţi-a zis dânsa?
Nu trecu mult şi ajunseră în faţa unui turn înalt din piatră cioplită.
– Am ajuns, stăpâne! Acum, grăbeşte-te să-ţi iei aleasa inimii, că deloc nu mai avem timp.
Prinţul descălecă şi se repezi pe scările turnului, urcându-le degrabă, numai că din nou i se părea ba că zboară pe deasupra unui munte, ba că tocmai intră în cetate, ba că se repede pe uliţe, ba că urcă pe un altfel de scări, şi tot aşa.
Scuturând capul ca să alunge vedeniile, se năpusti pe uşile ce duceau în iatacul prinţesei-din-oglindă. Când dădu ochii cu ea, prinţul cel rău simţi că-l ia cu o ameţeală nemaisimţită: aievea, prinţesa era şi mai frumoasă decât pe fundul cufăraşului din mahon. Nu, nu era o prinţesă din aceea cu care erau obişnuiţi împăraţii şi regii de pe tărâmul lui, o, nu! Se purta dreaptă şi falnică, era îmbrăcată precum un vânător, în pelerină scurtă din piele de căprioară doborâtă la început de toamnă şi era încălţată cu cizme cu carâmb înalt, cât despre ochi… Erau la fel de străpungători precum ochii lui şi cătau dintr-o parte în alta de parcă s-ar fi aflat în cap de acvilă, nu de om.
Însă, de cum îl văzu pe prinţul cel rău, ochii i se îmblânziră.
– Of, cât te-am aşteptat! Cât te-am aşteptat ca să găseşti oglinda, înainte de toate, şi cât am mai aşteptat apoi ca să vii încoace! Vieţi de ani şi ani de zile!
Prinţul cel rău dădu din cap, precum un pezevenghi. Se apropie de ea şi ea făcu la fel. Era ceva… era altfel. Dădu să spună prin ce trecea, numai că prinţesa-din-oglindă deodată ridică mâinile:
– Nu. Nu e timp acum. Nu. Nu…
Prinţul cel rău clătină din cap. Ştia că nu e timp. Nu o s-o acopere cu sărutări şi nu o s-o strângă la piept, nu, nu. Cu toate astea, prinţesa mai făcu un pas către el, ca mânată de o putere nevăzută, până ce, deodată scutură din cap.
– Nu. Nu acum, mai spuse ea o dată. Hai să mergem.
Numai că, de îndată ce se pregătiră să iasă din iatac, prinţului îi căzură ochii asupra unei oglinzi mari, pe jumătate ascunsă îndărătul unor draperii grele din catifea. Din oglinda aceea se ridicau nişte zgomote care-i aminteau de ceva. Apoi, auzi un glas bine cunoscut, strecurându-se afară din undele oglinzii:
– Ce-i cu tine, Măria Ta? Te pierzi şi pe tine, îţi pierzi şi palatul, şi-ţi mai pierzi şi regatul! Ce-ai păţit la vânătoare, că uite, ne ducem cu toţii de râpă!
– Ce-i asta? – întrebă prinţul cel rău şi, cuprins de o furie pe care n-o mai simţise de mult, se repezi la oglindă şi trase draperiile în lături.
Văzu oglinda. În oglindă, se zări pe sine însuşi, în palatul de acasă. De undeva se auzea glasul sfetnicului de taină, cum îl îndemna să-şi adune minţile. Răspunsurile prinţului cel rău de dincolo erau abia auzite. Apoi, bezna deodată se coborî în oglindă şi se auzi un pocnet sec. Celălalt prinţ rău tocmai închisese cufăraşul de mahon.
– Pe cine… Pe cine ai chemat tu aici? – îşi găsi prinţul cu greu cuvintele.
– Pe tine, pe cine altul? Hai să mergem, acum! Hai, că nu mai e timp!
Prinţul scutură din cap. Se apropie de oglindă. O ciocăni. Se aplecă într-o parte şi privi îndărătul ei, precum copiii.
– Ţin minte, începu el, ţin minte că ori de câte ori deschideam cufăraşul, mă chemai. Tot aşa l-ai chemat şi pe… el? – făcu semn prinţul către oglindă.
– Nu strica totul. Tu ai ajuns aici. Acum putem pleca, iar eu pot să scap pentru totdeauna de pe acest tărâm. Nu ştiai că aici e Împărăţia celor O Mie de Oglinzi?
– Ba da. Dar, înainte de toate, vreau să ştiu pe cine ai chemat în ajutor. Să fiu chiar eu acela pe care tu l-ai aşteptat?
– Păi, cine altul, că doar m-ai văzut în oglindă…. Tu ai ajuns aici. Hai să plecăm. Acum!
Prinţul cel rău se cutremură. O iubea, da, dar ştia că poruncile le dăduse totdeauna numai el, ştia că toţi cei din jur se temeau numai de el, iar războaiele le câştigase totdeauna numai el.
Nu altul. Niciodată un altul. Întrebă:
– Atunci, cine este cel care privea acum câteva clipe prin oglindă?
Prinţesa-din-oglindă se cutremură. Ochii i se umeziră.
– Te aştept de vieţi de ani. De ani de zile. Pe tine te aştept, zise ea şi-i spuse pe nume. De ce vrei să strici tot?
Oh, prinţul cel rău mai avusese asemenea discuţii. Ştia cât erau de grele – erau grele de tot şi îi era teamă că n-o s-o scoată la capăt. Pe de altă parte, toate discuţiile de acest fel pe care le mai purtase avuseseră loc în nişte zile lungi, cu ore şi mai lungi, cu minute şi clipe care păreau că nu se vor sfârşi niciodată, negrăbite de nimeni.
Şi, mai ales, de nimic.
– Arată-mi, zise el. Arată-mi că eu sunt cel pe care l-ai avut în minte. Arată-mi că pe mine m-ai chemat şi nu pe altul.
Prinţesa-din-oglindă puse capul în pământ.
– O să strici tot. Chiar tot, spuse ea şi, ce să facă, îi arătă că pe el îl chemase, că pe el îl privise şi că de el auzise atunci când i se ursise că putea să scape din Împărăţia celor O Mie de Oglinzi. Asta îi arătă, cum ştiu ea mai bine.
– Ce-aţi făcut atât? – îi repezi calul năzdrăvan când ieşiră din turn, în sfârşit.
– Fuga! – îi porunci prinţul cel rău şi, fără alte vorbe, se aruncă pe spinarea calului, trăgând-o pe aleasa inimii după el.
Iar calul cel năzdrăvan îşi întinse, măre, cele trei perechi de aripi, şi se ridică în înalt. Pentru început, zburară pe deasupra cetăţii, dar prinţului i se părea ba că zboară pe deasupra unui şes înzăpezit, ba pe deasupra unui pod, ba pe deasupra unei păduri îngheţate, ba pe deasupra munţilor troieniţi, ba pe….
– Iarăşi am vedeniile alea de parcă aş fi în nu ştiu câte locuri odată, strigă el la cal.
– În o Mie de Locuri… răspunse prinţesa-din-oglindă în locul calului. Ţi se pare că eşti în O Mie de Locuri. Grăbeşte-te, îl îndemnă ea pe cal.
Armăsarul cel năzdrăvan se înfoie deodată şi păru că se face un punct alb-strălucitor, răsucindu-se în văzduh precum cea mai fermecată şi ucigătoare săgeată. Aerul se încinse. Stelele crăpară în sute şi mii de bucăţi. Negrul sideral se preschimbă în alb.
Şi aşa, lăsând o trenă de aburi pe cerul absolut, ajunseră la puţul ce ducea înapoi pe tărâmul prinţului rămas făr’ de nume.
– Ţineţi-vă bine, le zise calul şi dădu să se repeadă în bezna puţului, numai că, în chiar acea clipă, de deasupra se auzi un scârţâit cumplit, iar din puţ prinseră a cădea bucăţi de piatră amestecate cu colb şi pulbere.
– Nu, strigă prinţesa-din-oglindă.
– Prea târziu, fornăi calul, trăgându-se iute într-o parte şi nechezând cu teamă.
Se opriră sub un brad falnic, care se scutura de zăpadă odată cu praful şi pietrele ce curgeau din puţ, huruind, sfârâind şi spulberând zăpada, părând să nu se mai isprăvească. După ce tărăboiul încetă, se porni un asemenea viscol încât prinţesa-din-oglindă oftă din adâncul rărunchilor. Calul grăi:
– Of, of, of, stăpâne! Eu ţi-am spus să te grăbeşti… Ce ne facem acum?
Iar prinţesa-din oglindă:
– Ai stricat tot, îi spuse ea prinţului cel rău, pe numele pe care încă îl mai purta. De acum, cu viscolul ăsta, o să ne preschimbăm şi noi precum ceilalţi: o să încremenim… Ai stricat tot.
Numai că prinţul cel rău abia dacă-i auzea şi dacă-i vedea, căci vedeniile îl năpădiseră iarăşi, mai puternice ca oricând: ba i se părea că galopează peste câmpii îngheţate, ba că intră din nou în turnul din care o luase pe prinţesă, ba că zboară pe deasupra unui munte de gheaţă, ba că zboară înapoi spre palatul său de acasă, ba că urmăreşte un cerb, gata să-l săgeteze, ba chiar i se păru că-l cheamă în zeci şi sute de feluri – cu nume nemaiauzite şi nemaispuse de nimeni…
Buimăcit de vedeniile care parcă îl luau pe sus, şi văzând că din cauza lor abia îşi mai putea zări tovarăşii de fugă, prinţul îşi aminti de cufăraşul de care nu se despărţise nici o clipă. Oglinda din fundul cufăraşului nu-l înşelase niciodată şi nici vedeniile nu se îngrămădiseră vreodată în ea.
– Ce vrei să faci? – îi dădu ghes prinţesa-din-oglindă. Ce vrei să mai faci acum?
Prinţul cel rău abia dacă îi auzi glasul, rătăcit printre sute de alte glasuri ce se ridicau de jur împrejur, urmărindu-se. Cuprins de presimţiri din ce în ce mai negre, prinţul deschise cufăraşul şi, în sfârşit, zări ceva limpede şi neamestecat cu vedenii.
O văzu pe prinţesa-din-oglindă. Stătea nemişcată şi îl privea fără o vorbă. Era la fel ca cea de alături… sau nu? Poate că cicatricea de pe frunte să-i fi fost mai lungă? Sau ochii mai aurii? Hm, cu cât se uita când la una, când la alta, cu atât i se părea că cea din oglindă era puţin mai altfel…
Să fi fost mai frumoasă? Dar, de ce nu-i vorbea? Prinţul se trase deoparte şi se zgâi cu ochi holbaţi în oglinda de pe fundul cufăraşului.
Abia atunci recunoscu iatacul în care se afla prinţesa-din-oglindă. Era chiar iatacul lui, cel din palatul de acasă. Ea continua să-l privească. Parcă i se umeziseră ochii?
– Mă recunoşti? – găsi el cu cale s-o întrebe.
Ea îi făcu semn că da şi ochii i se umeziră şi mai tare, cât era ea de falnică şi de rece. Se mai priviră o vreme, apoi prinţesa-din-oglindă deodată îşi puse degetul pe buze, făcându-i semn să tacă.
– Cea pe care ai scos-o tu din turn… mă aude? – întrebă ea în şoaptă.
Prinţul cel rău îi făcu semn că nu.
– Ce faci? – îl întrebă prinţesa de lângă el. Ce faci?
– O aud, în schimb, eu, spuse prinţesa-din-oglindă, zâmbind din colţul gurii. O să mă chemi?
Prinţul cel rău înclină capul. Semn că da, o s-o cheme. Da. O chema chiar acum.
Iar prinţesa-din-oglindă:
– Tu ai luat-o pe ea. Cel de aici m-a luat pe mine. Dar eu am să vin după tine. Aşa stă scris undeva. În nişte litere.
Prinţul cel rău privi pe furiş la cea pe care o salvase şi rosti, abia auzit:
– O să întârzii mult?
– Nu prea! O să-mi ia nici mai mult, nici mai puţin decât până scriu povestea în care te salvez de pe celălalt tărâm.
Nedorind să înţeleagă, prinţul se clătină, dar vedeniile îl năpădiră din nou, furioase şi răutăcioase, parcă. Privind de jur-împrejur, cel făr’ de nume, de acum, îşi dădu seama că abia o mai putea deosebi pe prinţesa lui de zecile şi sutele de prinţese care îşi frângeau mâinile, rătăcind prin jurul puţului împreună cu ceilalţi asemenea lui şi cu armăsarii lor care nechezau îngroziţi, înfăşându-se în aripile lor uriaşe. Era ger şi viscolul bătea năpraznic. Ningea de ziceai că văzduhul tot vroia să se facă zăpadă.
– O să scrii o poveste?! – reuşi să îmgaime într-un târziu cel rămas făr’ dă nume. Nu-i păsa că striga şi că prinţesa de lângă el auzea tot. O să scrii o poveste în care tu o să vii aici ca să mă salvezi?!
– Cum să nu, zâmbi din colţul gurii prinţesa-din-oglindă. O să scriu povestea şi-am să-i spun, cum altfel, Prinţul-din-oglindă.
Şi, spunând asta, prinţesa păru să privească în sus. Prinţul-din oglindă se dădu într-o parte, privind pieziş în cufăraş, străduindu-se să zărească la ce se uita prinţesa, dar nu văzu nici acoperişul de sticlă de acasă şi nici literele care se înşiruiau pe el, grăbite, care litere tocmai spuneau că tocmai spuneau.
tare fain. sugerez sa pastrezi vocabularul de basm: inlocuieste "wolfram", "sideral", "absolut", sunt stinghere. da’ tare fain.
mmm… le-am bagat dinadins. m-a amuzat. mersi!
Recunosc, am citit-o cam pe fuga, trebuie aprofundata, e ca atunci cand citesti Faulkner vara, trebuie sa revii asupra pasajelor (e cazul meu, nu generalizez).
N-am descoperit toate mesajele sau morala, deocamdata, dar cu siguranta, termenii de mai sus m-au surprins in mod placut.
Lasa-ma sa aprofundez. Si vin si cu parerea. O sa incerc sa nu fiu tot gigi contra 🙂
ba, gig contra e cel mai bun acum! 🙂
ma dau batuta; n-am putut sa-l citesc. e prea lung pentru mine. da’ am facut altceva: l-am copiat si, cand ‘oi avea un pui si-o sa trebuiasca sa-i spun povesti seara la culcare, va dati seama pentru cate zile (seri)m-am asigurat? asa ca..multam mult.
@sammas : tre’e sa stepti ca dupa ce apare (puiul) sa si creasca nitel. macar 3,5 ani sa faca. haralambina m-a pus sa i-l mai zic.
astept, astept… numai sa se indure sa apara…sau o vrea sa-i promit "tinerete fara batranete si viata fara de moarte"? 🙂
ăla, "Tinereţe fără şi restul….", e cel mai marfă basm românesc! mai e unul super, "Povestea hiei" se cheamă, care introduce noţiunea de… nimic! Basm excelent, de asemenea.
vin la noapte sa citesc basmul. daca adorm la el inseamna ca e foarte bun sau.. nu vrei sa adoarma cititorul? 😀
mno, la ce ma bag si eu in seama daca n-am citit deja! of. zi faina.
e un basm misterios-fantastic sau e un basm psiho-fantastic ?
@hellen: whaddaya think? 🙂
pai,s-ar putea sa fie un basm absolut reflectant !?
pe asta cu "Povestea hiei" chiar ca n-o stiu neam, insa mi-a placut avertismentul cu inervarea (ca cu asta si cu muschiul sternocleidomastoidian am ramas din vremile copchilariei cand sora-mea invata pentru admitere la medicine iar eu ma jucam pe langa ea..si vrei-nu vrei se mai prindea si de mine cate ceva :))
o sa incerc sa bag si povestea hiei, mai pe scurt, incercand io sa evit inervarile… 🙂
gata. am citit. m-a deprimat, chiar daca printu’ era rau :(. mie-mi plac cele din categoria "el cu ea se ia si banditii moare".
@ sammas : da’ de unde ştii că n-o să scape prinţul? poate că prinţesa de-a doua o să-l scape…
‘geaba…printul asta atrage numai rele; nu-i ca printii ceilalti care galgaiau de bunatate si care scoteau printesele din belele :(.
hei! e frumoasa tare povestea ta! si-au sa se salveze pana la adanci batraneti sau pana se termina cele 1000 de oglinzi?
păi, cred că e un prinţ care îi prefaţează pe prinţii zilelor noastre – e un îndrăgostit pragmatic, ce mai tura-vura!
@lolitta: quien sabe…?
foarte frumoasa povestea, norocoasa haralambina ta.
si ca sa nu mai scriu un comentariu, tare i se potriveste numele virtual, are rezonanta de cascada. Sa va traiasca! 🙂
@ ing : mulţam, mulţam fain de urare! şi mulţam şi de apreciere… 🙂
mai ales daca vine de la tine, perma, saru’ mana!
asta da! frumoasa.
ave tu