HOMOSEXUALI, ADICĂ GHEI

(peste 18 ani, vă rugăm…)

(post generat de o remarcă a lui Pinocchio)

Cre’ că aveam v’o cinşpe ani când am avut de luat, pentru prima oară, o atitudine concretă vizavi de homosexualitate. Era vară, eram într-o tabără la munte şi tocmai făcusem o călătorie nemaipomenită pă nişte coclauri cu un tip cu adevărat dăştept. Insul era şi un călător bazat: un alergător năprasnic, care mă târâse dupe el pă munţi dă scosese untu’ dîn mine. Dă le iel am rămas cu o grămadă dă chestii – inclusiv cu sfatul pă care i l-am urmat totdeauna: să nu bei apă decât la sfârşitul zilei dacă ai mult dă mers pă coclauri. Dacă i-aş fi urmat sfatul cu pricina încă dă la bun început, n-aş mai fi băut apa cea mai gustoasă pă care am gustat-o în viaţa mea, la începutul respectivei zile de alergătură. Cu aceeaşi ocazie, aş fi evitat să beau apa aia nemaipomenită dîntr-un rezervor plin cu şobolani morţi, chestie pe care am remarcat-o doar după ce-mi stinsesem setea.

Mă rog. Când am ajuns înapoi la bază, nu m-am putut abţine să nu-l descos pă barosanu’ care avea grijă de noi – profu’, mentoru’, nah, insu’ care ne băga tot soiul dă chestii în cap.

“Cre’ că Icsulescu (Icsulescu era alergătorul…) cre’ că Icsulescu e homosexual,” am zis io, mai mult aşa, ca să mă bag în seamă în faţa ălora mai mari ca mine, care manifestau o libertate ieşită dîn comun vizavi dă toate subiectele posibile.

Iar mentoru’, fără să vrea să afle de ce, sau cum:

“Şi ce-ţi pasă ţie în ce gaură fute Icsulescu? Îţi place cum scrie?”

Normal că-mi plăcea cum scrie. N-avea cum să nu-ţi placă. Am recunoscut treaba asta.

Iar mentoru’:

“Păi, atunci, restul sunt doar detalii…”

Şi, pă bune că detalii le-am considerat aproape non-stop de atunci, vreme dă v’o 20 dă ani. Chiar mă înfuriau ăia care să luau de ghei, ba aveam şi-un set de argumente pertinente pe care le ofeream, cartezian cumva, tuturor celor care se declarau sus şi tare anti-ghei. Mi se părea, în plus, că ieram f.f.f.f. tare când ieşeam pă interval cu rezultatul unui research despre care citisem prin Sodeman & Sodeman (un faimos tratat de fiziopatologie), care research ne explica nouă, stradalilor dîn lumile naţionaliste, că şoriceii masculi castraţi în prima zi după naştere şi care primeau tratament hormonal substitutiv după patru zile, aveau să se comporte, totuşi, conform unui tipar ghei odată ajunşi la vârsta maturităţii sexuale, adică 21 dă zile în ce-i priveşte. Debitam constatarea asta ca să explic fiziopatogenic, cumva, un anumit tip de choice comportamental; mai spuneam asta şi ca să demonstrez baza ştiinţifică a comportamentului ghei – eram la vârsta când, cu mare uşurinţă, parcurgi tot soiul de fiţe d’astea, de sorginte sofistă, pricepeţi?

Bun. Şi trec anii. Şi Românica se eliberează ea şi ajunge să discute problemele ghei până şi pă la teveu. Io, în privat cu unii şi cu alţii, dă-i tot cu şoriceii ăia, cu liberul consimţământ, nah, ce se bagă în situaţii d’astea. Numai că…

Numai că, pîn 1995, îmi cade în mână Dicţionarul Gay, ăla scos de Nemira, ştiţi voi care. Normal, m-am apucat şi io să-l citesc. Mda… Ce naiba? După primele 20 – 30 de pagini, parcă încep să simt, aşa, un fel dă furnicătură nervoasă anti-ghei, chestie pă care, iniţial, nu prea am priceput-o, mai ales c-o simţeam crescând în mine, a naibii, tocmai în timp ce citeam un text pro-ghei, care text, culmea, speram să-mi ofere mai multă argumentaţie în dezbateri seara, la un vin bun, româneşte vorbind.

Hait! Pă la pagina 50, deja ieram cam pufnitor. Nu-ş’ cine dracu’ a scris cartea aia, da’ numa’ propagandă pro-ghei nu-i ieşise, dîn moment ce reuşea să-l enerveze pă unul care, până atunci, pledase pentru homosexuali pă unde apucase. Treaba iera, însă, că dîn ce scria acolo, în dictionnaire, se înţelegea, icstrem dă clar, că dacă nu aveai norocu’ să fii ghei dîn start, ierai cumva condamnat la semiimbecilitate, asta ca să nu spun mediocritate, care e mai rea ca toate. Fireşte că omu’ nu spunea treaba asta direct, da’ de înţeles, asta se înţelegea: ideile cu pricina se iţeau dintre rânduri, aşa, ca o boare cu feromoni propagandistici subtili pe care nu ştiu unde o mai întâlnisem… Cred că în nişte texte politice dîn anii ‘50, da’ nu-s’ prea sigur.

Băh, tată! – am simţit io cum mi se ascute orientarea hetero. Păi dacă-i p’aşa, ia să văd io ce vrea cartea asta pă mai departe…

Poftim! Cutare ins, homosexual, cutare insă, lesbiană, cutare artist, homosexual, cutare politiciană, lesbiană şi, tot aşa, acreditând cu emfază crescândă, că întreaga istorie, fir-ar al dracu’, a fost dusă pe umeri de homosexuali şi lesbiene printre care s-au rătăcit, cumva ca proştii, şi câţiva heterosexuali care, oricum, nu prea se prindeau care e treaba până nu dădeau aşa, ca dîn nebăgare de seamă, peste vreun ghei care să-i destupe la creier.

Ei, futu-i mama mă-sii!!! Furios, furios, da’ tot aveam pohtă să văd până unde merge autoru’, chit că simţeam aşa, un fel dă fierbinţeală peste muiană, care fierbinţeală vira într-un clocot discret, parcurs de descărcări electrice. Pă la pagina 100, ce credeţi că văd? Îl văd pă Sting, mânca-v-aş, care Sting iera pasiunea mea muzicală dă moment. Băh, tată, şi când aflu că An Englishman în New York a fost compusă numa’ şi numa’ dîn cauză că Sting a simţit nevoia să-şi ceară scuze unui homosexual, pen’ că altfel nu ştiu ce naiba ar fi păţit cariera lu’ acelaşi Sting, mi-am băgat piceoarele în carte, am dat cu ea dă cel mai apropiat zid şi m-am apucat dă înjurături pîn casă – chit că nu mă auzea nimeni.

Asta a fost acu’ 14 ani, nah. Autoru’ dicţionarului iera un francez dîn rasa aia dă cretini patentaţi de toate sexele şi orientările sexuale – pă bune dacă am văzut v’un ins care să facă deservicii mai mari mişcării ghei, indiferent cum o iei, dacă-mi permiteţi. Ah, dacă dicţionaru’ ăla ar fi avut pă iel o etichetă, măcar una mică-mică: doar pentru homo, atunci aş fi înţeles – aş fi înţeles că avem de-a face cu o encomiastică ad usum ghei şi aş fi tăcut, naibii, dîn gură! Aş fi priceput de ce toată lumea inteligentă trebuia să fie ghei, aş fi priceput de ce trebuie să-mi pară rău că io, unul, sunt doar un taNpit de heterosexual ş.a.m.d…. Dar aşa… Să-mi explici, cu acribie, că viaţa şi-a bătut joc dă mine doar pentru că sunt hetero şi că, orice aş face, sunt cam condamnat la uitare perpetuă pentru că prefer les (censuré) abîmes (re-censuré!) des femmes… Ah, nu! Asta, nu!

Opaa! – am avut io un fel dă iluminare atunci. Opaa, ia uite că discriminarea se poate face, cu maximă aplicaţie, şi dă la dreapta la stânga, nu numa’ dă la stânga la dreapta!

Mda. M-am prins io dă treaba asta, numai că sângele apă nu să face, aşa că, vreme dă câţiva ani am ajuns să privesc mişcarea ghei cu ochi mult mai sceptici. Şi, când spun mişcarea ghei, mă refer doar la mişcarea ghei, pentru că prieteni homosexuali (ca şi unguri, ca să zic aşa) am avut, am, şi-o să continui să am. Ca să fiu mai clar, am rămas în etapa de gândire pe care mi-a propus-o mentoru’ în copilărie: îţi place cum scrie, compune, lucrează, operează, interpretează, construieşte, ară, sapă, luptă, vorbeşte Icsulescu? Dacă da, ce te mai interesează în ce gaură fute? (sau este futut/ă?)

Mi-am amintit dă toate astea acu’ v’o doo săptămâni, când cu starea dă asediu dă lângă Piaţa Unirii. Mulţi heterosexuali (sau, mă rog, aparent heterosexuali), îmbrăcaţi în uniforme, deambulau pă străzi, stradele, ulicioare şi ganguri în jurul lui Socialism’s Victory blvd. Dă undeva dînspre vest, dă pă dealul fost al Cotroceniului, actual al Kitsch-ului Maximus, se auzeau răcnetele ciobăneşti ale unor heterosexuali cerţi, dîn taberele dă luptă dreaptă şi fotbalistică.

Momentan, homosexualii lipseau. Poliţia, însă, vorbea deja pă la celulare şi pă la staţiile de emisie-recepţie, maşini rare se preumblau încoace şi-ncolo, ca pîn Ghaza, jurnalişti cu ochii traşi a genetică deficitară se perpeleau la soare, o grămadă dă inşi cu aparate foto stăteau pă la terase, cu beri în faţă, iar unii trecători mai voinici ne legitimau, pă nevas’mea, pă mine şi pă Haralambina, că unde mergem, că ce vrem, că aia-aia.

Ah, şi am simţit, dîn nou, cum redevin pro-ghei, la modu’ militant, aşa…

“Păi, are Haralambina petrecere,” o iau io martora p-aia mică, “şi ne ducem la un kid’s party, ce kilu’ meu… E v’o problemă, ceva?”

Spus cam răstit, recunosc.

Uslaşii, sau suaţii, sau cum dracu’ i-o fi chemat, ne priveau cu atenţie, uşor miraţi. Adică, cum naiba de-şi găsise fie-mea moment de chef cu restul grădiniţei când iei tocmai intraseră, dracului, în dispozitiv?

“Bine, da’ luaţi-vă maşina d-aci că ne aşteptăm la ciocniri.”

“Ciocniri?!”

“Ciocniri! N-aţi auzit că ie paradă ghei? Ia, unde e locu’ dă petrecere al copilului?”

I-am arătat unde e locu’ dă petrecere, un loc full de mame prea gureşe şi de ţâşti-bâşti puşi pe chirăit şi atunci civilu’ ăla voinic ne-a lăsat dracu’ în pace. Ducem noi copilu’ la locu’ faptei, nevas’mea încearcă să mă potolească pen’ că io ieram deja cam furibund (‘tu-i în cur, ca să zic aşa!), dupe care mă întorc să iau maşina.

“Nu te certa cu iei!” îmi zice nevas’mea, la despărţire.

“Nu, nu, nu, n’o să mă cert. Da’ să ştii că de răspuns, tot le răspund!”

“Bine, bine, da’ ai grijă!”

OK. O să am grijă, că şi-aşa ierau tot mai mulţi voinici d’ăia care-i legitimau de zor pe toţi trecătorii. Mă rog. Duc maşina, dracului, cât mai departe, că ăia se pregăteau de bombardament, parcă, mai ales că auzisem io cum e cu ciocnirile astea stradale bucureştene când îi apucă p-ăia dîn galerii supărarea naţional-cartieristică. Dă altfel, se auzeau, dîn ce în ce mai tare, dîn spatele Kitsch-ului Maximus. Urlau ceva cu Steaua, cu pîn’ la moarte, cu ultra, cu treceţi Carpaţii, nah, d’ale lor, d’ale batalioanelor de asalt…

În fine. Şi-aşa n-aveam chef să stau cu toate mamele alea la discuţii aşa că, după ce-am pitit maşina la umbră, am cam rămas pă blvd., să văd ce şi cum. Şi aştept. Şi mai aştept puţin. Încă puţin. Doar puţintel.

Oh, da. Şi iată că pă la ora cu pricina, apare parada: tărăboi, fluiere şi muzică house. Jurnaliştii să trezesc dîn mioriţa lor fundamentală şi încep să păşească mai alert – da’ se vede că-s’ cam căcăcioşi. Uslaşii, sau suaţii, sau mă rog, ăia în uniforme, devin subit mai rigizi. Muzica se aude tot mai tare. Fluierele răsună între blocurile realismului socialist. Din arteziene curge apică, da’ jetu’ e cam slab.

Oh, da, dar iată parada, în sfârşit! Iată parada!

Mă dau şi io mai aproape… Ce dracu’… E lume cam prea puţină, parcă, costumaţia e prea ştearsă, iar aştepările de sambodrom îmi sunt brusc curmate: nici un fel de car alegoric, nici un travestit opulent, nici măcar o shemale planturoasă, nimic, tată, nimic!

Mă dau mai aproape, că de la o vreme, m-au cam lăsat ochii. Oh, pă bune că-i lume prea puţină şi, chit că je m’en fous de toată chestia asta, mă prind repede că n-o să iasă nici un mare chef, dar nici o mare cafteală! Gheii sunt prea rari, paznicii sunt prea mulţi, jurnaliştii sunt, oricum, mult prea mulţi – cât despre galeria dă la Steaua şi dăştepţii ăia dă la lupta dreaptă, cre’ că se cam rătăciseră pă străzi, proştii, că nu iera Dolphi cu iei – sigur n-o să se lase cu nici un fel dă caft! Mi se face şi umpic dă milă de paradă: după cum arată lucrurile pe Socialism’s Victory blvd., mai bine le dădeau şi la uslaşii ăia ceva steaguri şi megafoane, ba chiar şi la ziarişti, că ăştia se pretează la orice, pen’ că al’fel, vă zic, am văzut lume mai multă chiar şi pîn staţiile dă metrou la orele de vârf. Nevas’mea, ieşită şi ea afară de la chef, e şi mai dezamăgită decât mine:

“Io cre’ că-s’ cel mult o sută cinzeci.”

“O sută cinzeci?! De ce tocmai o sută cinzeci?!”

“Păi, uite-te la ei că încap doar în două autobuze! Iar într-un autobuz intră 74 de oameni, am citit io ieri pe-o plăcuţă pă scaunu’ şoferului, când am fost la…”

Săracii, îmi trece pîn minte. Mă apuc să comentez cu nevas’mea, mă tot întreb de ce-s’ aşa de puţini, că dacă tot s-au hotărât să pună de-o demonstraţie anunţată cu surle şi trâmbiţe, măcar să fi venit mai mulţi, cu mic, cu mare, doar aşa, ca să ne arate că…

Ca să ne arate ce, doamne iartă-mă? – mă întreb atunci. De ce trebuie să ajungi să demonstrezi ceva despre care vechiul nostru mentor ne spunea că e doar un… detaliu?

Uite, cam ăsta e filingu’ meu actual, mai degrabă amestecat, despre mişcarea ghei – de aici, şi de pretutindeni. Mă rog, recunosc că nu sunt ghei (nici măcar experimental), ca să-mi dau seama cam de ce ar trebui să ies în stradă pe tema asta, da’, pă dă altă parte, am oarece incertitudini vizavi de manifestările publice conexe cu orientările sexuale. Vreau să spun că un cartier cu alcovuri mi s-ar părea net mai binevenit (sic!) în domeniu, care cartier ar trebui să fie, fireşte, asezonat cu tot ce-i trebuie, nu-i aşa, nu doar cu accesoriile şi simbolistica unei singure minorităţi sexuale.

Că sexu’, în jenăre, e ceva mai vast, inclusiv în rafinamente ‘oţeşti, absconse, nespuse, abia menţionate, aluzive sau, prăjitoare de sinapse, decât deja cotidiana homosexualitate. În fond, cine nu-i uşor deviant, nu e-n viaţă – iar asta o spun, exclusiv, pentru autorul acelui dicţionar ghei, exagerat de militant şi, pe cale de consecinţă, imbecil.

În fine. Dupe marşul ghei dîn Bucale, gaşca s-a cam spart şi n-am mai auzit nimic-nimic; lumea s-a dus care încotro, gheii pă la barurile mai trendy, la cocktailuri, drepţii şi fotbaliştii pîn şanţuri şi tranşee, la bere Pişănburg, nah, fiecare dupe cum a fost proiectat…

Iar noi am luat-o pă fiică-mea dă la chef şi ne-am cărat naibii dîn perimetru, trecând printre uslaşii relaxaţi care-şi aprinseseră deja ţigările.

Ai dracu’! Mai bifaseră o acţiune!

Iar Haralambina:

“Da’ de ce-s’ toţi domnii aceştia poliţişti pe stladă?”

“Păi, uite, a fost o paradă ghei care…”

“Palada au fost domnii aceia cale cântau plintle pomi?”

“Da, chiar ei, i-ai văzut şi tu?”

“I-am văzut, da’ nu am auzit plea bine ce cântau,” s-a cam posomorât Haralambina dupe care, mult mai vivace, a tras de noi pen’ că ştia că ne ducem la Chitila, unde o aşteptau nişte copii tocmai buni ca să încingă o faţea cu ei.