Nu, nu e o greşeală – aşa am poftit eu să parafrazez. Ideea mi-a venit după ce am văzut un film cu Mel Gibson, plătit din bugetul apărării US, sau al NSA, sau al Casei Albe, că dracu’ ştie cine o fi băgat banii într-un Rocky kult, un Rocky d’ăla în care Mel Gibson e animat de mari frământări interioare între două alergături în linia întâi, sub tirul absolutamente vehement lansat de Viet Cong.
Filmul se dorea o zugrăvire a luptei de la Ia Drang ad usum imbecili. Lupta de la Ia Drang este, până la un punct, un fel de chintesenţă a războiului în sensul că, deşi niciuna dintre părţile combatante nu a câştigat rien de rien, amândouă şi-au arogat laurii victoriei. Mai mult decât atât, Ia Drang nu a adus nici uneia dintre părţi vreun beneficiu strategic – cu toate astea, sute de inşi au murit în jungla de lângă Plei Me şi de o parte şi de alta.
Booon! Îţi vine să zici, aşadar, că războiul nu are sens, că atâţia oameni tineri, că ce mai chin, că atâta absurditate, mă rog, ştiţi voi refrenul bine de tot. O chestie interesantă, însă, mi-a dat ghes începând cu acel moment din film în care Mel Gibson, disperat, a solicitat sprijin aerian – vreau să spun că, măcar pentru aspectul ăsta, filmul merită văzut şi băgat la cap.
Inşii se aflau în junglă, la dracu’ cu cărţi. P’acolo: nici telefoane mobile, nici GPS-uri (suntem în 1965), nici apă de la robinet, nici buleftrică, nimic, măi frate, nimic, nimic, nimic! Doar nişte soldaţi, doar nişte arme şi… ei bine, şi un sistem de comunicaţii pus la punct.
Urlă unul nişte cifre într-un microfon, care cifre nu par să zică nimic, nimic, nimic: zici că-s’ luate at random din tabele lu’ Sfântu Aşteaptă numai că, după emisia lor în eter, apare aviaţia, vericule! Apare aviaţia şi începe să tragă metodic, mai întâi la 485 cu 567, po urmă la 901 cu 421 şi tot aşa, curăţând frumuseţe de pădure laolaltă cu locatarii ei temporari, Viet Congul… Când situaţia s-a mai înfierbântat niţeluş, Mel n-a mai avut încotro şi a poruncit să se tragă chiar la 749 cu 672, vă daţi seama, adică exact pe unde se terminau liniile americane, chestie care i-a costat pe ăia de la al 7-lea de Cavalerie (remember G. A. Custer la Little Bighorn, vă rog!) o grămadă de oşteni din prima linie.
Mda. Şi acum, întrebarea. Păcătoasă şi cinică. Cu racord direct la româneştenii noştri. Simţită, în direct, ca să zic aşa, cu iureşul filmic de la Ia Drang.
Aşadar: şi dacă ceea ce noi, românii, invidiem la alte popoare (onoarea, responsabilitatea, spiritul de echipă, capacitatea de a planifica, organizarea etc.) se datorează şi faptului că acele alte popoare, mult invidiate, au fost popoare care au fost în stare să-şi ducă mai degrabă războaiele decât să zacă, fundamental, pe cetină, privind naibii la lună şi aşteptându-i pe bacii ungurean şi vrâncean să le tragă o binemeritată mamă de bătaie. Bietul Alecsandri, siderat până şi el, poate, de aberaţia contra instinctului, a ales să filozofeze în jurul baladei macre, oferind o mostră de aggiornamento buddhist nemeritat folclorului local.
Aşadar: şi dacă faptul că alte popoare pot şi fac se datorează (oh, fatalitate!) dispoziţiei repectivelor popoare de a purta războaie? Ca să nu fac comparaţii prea deplasate, am să aduc în discuţie doar două exemple de asemenea popoare, mult mai mici şi mai apropiate de noi, care au avut propensiunea istorică de a fi belicoase: ungurii şi sârbii. Pe sârbi i-am ales, ca să n-avem discuţii, pentru că sunt, şi ei, ortodocşi.
Booon! Şi ungurii şi sârbii au fost paşalâcuri, în timp ce noi ne lăudăm că n-am fost niciodată aşa ceva. Dar, este oare un merit faptul că am ales să plătim tributuri înjositoare în loc să ne luptăm, indiferent de consecinţe?
Răspunsul se vede cu ochiul liber, când treci graniţa, în ce-i priveşte pe unguri. Răspunsul se va vedea cu ochiul liber, când vom trece graniţa peste zece ani la sârbi. Iar acest răspuns care se vede (se va vedea) cu ochiul liber se datorează, poate, şi faptului că războiul nu implică numai capacitatea de a da cu barda şi de a-ţi umfla muşchii – războiul implică şi faptul că un radiotelegrafist se apucă la un moment dat să recite nişte cifre într-un microfon, care cifre sunt înţelese de alţii şi decodificate instant, astfel încât să se obţină o lovitură.
Vorbesc despre lucrul în echipă, bien sûr, despre capacitatea de a organiza o aprovizionare, despre armonizarea unor acţiuni şi multe alte chesti d’astea care pe noi nu ne interesează pentru că-s’ pentru proşti.
Aşadar: şi dacă războaiele sunt preţul plătit pentru organizarea socială?
Dom’ Doctor, vorba lui Tutea “La intrebarile fundamentale “de ce?” si “in ce scop?” aporetica rurala romaneasca raspunde “d-aia”.
Nu cred ca tine don doctor. Noi cand ne-am luat la bataie n-am fost idioti. Cred ca in alt loc sta drama noastra. Nu-l prea pot preciza.
numai un barbat putea sa gandeasca asa o “blastamatie”. uiti, doctore, ca cei admirati de tine au invatat sa fie barbati, organizati si uniti inainte de a pleca la razboi. ca altfel se alegea praful de ei. inainte de a visa la razboaie, nu crezi ca ar fi cazul sa invete toti curajul de a face curatenie si ordine in jur ? cred ca lucrurile stau putin invers. lipsesc vana , mandria, onoarea, demnitatea, nu razboaiele. daca ti se alaturau si alti barbati cand ai vrut sa pleci la un razboi drept ( sunt razboaie, si razboaie), acum nu mai tanjeai dupa razboaiele altora. erati toti ocupati sa construiti. cei mai multi ” doctori mari” sunt barbati, nu-i asa? si sa stii ca, indiferent de ce or zice suratele mele, barbatii dau tonul in trebile cetatii. femeile va sunt sprijin, dar nu dau tonul. desi ar fi ceva de zis si despre mamele care-si cresc baietii sa fie ciobanashi.
dar daca tu crezi ca razboaiele va lipsesc, duceti-va, maica,pe front. numai sa va capatati odata curajul,demnitatea si onoarea. ca fara ele, armonie si curatenie nu vor fi in veci in cetate.
dar fara copiii nostri!
auzi, la el!!! vrea razboi ca sa avem ordine sociala!
Sa te iei de mana cu tizul tau, aka 1/2 a mea, ca si el sustine ca razboaiele (de fapt cercetarea in folosul armatelor) duc la progresul omenirii (ca sa nu mai citez clasicul ex al lui Malthus).
Io am o alta teorie, ca progresul tehnic, ala care lipsea partial in 65, s-a produs din prea marea lene a unora dastepti care nu vroia ei sa-si distruga muschii incordati, dovada ca acu’ sunt la moda fittnesurile ca sa readuca muschii la locul lor.
M-am legat anume de progresul tehnic pt ca a dus la “noua ordine mondiala” in care cele mai multe razboaie nu mai au pregnant caracterul de cotropire, ci de convertire, asta fin’ca ai zis de ortodocsi. Noi, asa blegi cum suntem am ramas cu usurinta ortodocsi tocmai fin’ca ne-am plecat capul, spre deosebire de albanezi si bosnieci. Si sa nu ma contrezi cu bulgarii, ca noi n-am avut un tzar care sa ocupe Bizantul.
Diferenţa dintre un popor care-şi pleacă capul înţelept pentru a nu fi tăiat de sabie şi unul care consideră că preferă să-i fie tăiate zeci sute şi mii de capete decât să rabde dominaţia cuiva constă în atitudinea celor care încearcă să-i domine: pe cei înţelepţi îi vor călca în picioare, pe cei “proşti” dar războinici îi vor respecta. Altfel spus îşi vor permite să impună orice regulă cât de aiurea celor care se predau de dragul evitării unor conflicte şise vor întreba de două ori la fiecare pas în cazul războinicilor. Aici mereu există riscul de a declanşa un nou război care aduce mai multe pierderi şi celui care încearca să domine decât ar aduce avantaje impunerea acelor reguli aiurea. S-a văzut clar asta în 1552 când Ungaria aproape dispăruse de pe hartă. Capitala a fost ocupată de turci, o bună parte din ţară era a austriecilor şi ungurii au rămas doar cu o bucăţică aflată în partea de nord a ţării. Cetatea Eger cu un efectiv de 2000 de oameni a rezistat jumătate de an unui asediu susţinut de 200.000 de turci. În final au fost nevoiţi să se retragă pentru că nu-şi mai puteau hrăni armata. Dar cel mai bun exemplu pentru ce înseamna să fi războinic nu l-au dat ungurii ci transilvăneni acelor vremuri. Ioan Sigismund era copil când a fost nevoit să fugă în principatul Transilvan. Ardealul s-a văzut înconjurat din toate părţile de oştiri duşmane după ocuparea Ungariei, atât turcii cât şi austriecii au fost convinşi că vor reuşi să pună mâna pe bucata aia de pământ la care visară multă vreme. Chiar şi domnitorul ţării Moldovei şi-a încercat norocul. Martinuzzi (1482-1551), guvernatorul transilvănean a reuşit în numai două săptămâni să ridice în picioare o oştire suficientă cât să înfrânga turci. Austriecii şi Moldovenii au preferat să se retragă fără să se mai angajeze în lupta deşi oamenii lui Martinuzzi nu erau soldaţi ci doar iobagi înarmaţi conduşi de mica nobilime. Dar erau hotarâţi să lupte pentru a-şi păstra independenţa. În 1551 Martinuzzi sătul de vărsarea de sânge a preferat să încheie un pact cu austriecii şi în condiţii reciproc avantajoase să pornească împotriva dusmanului comun: turcii. A fost anul morţii lui Martinuzzi tocmai pentru că nu mai vroia vărsare de sânge. A permis unei armate turce să se retragă dintr-o cetate reocupată şi pentru asta a fost ucis de oamenii lui Pallavicini, din ordinul lui Ferdinand I. Altfel spus a fost respectat cât timp a fost dispus să ucidă.
Scuze că mi-am dat drumul. 🙂
la drept vorbind, cred ca gresim cu totii. daca ne uitam in urma, indiferent la cine, vedem ca drumul ales nu a fost bun. omenirea nu e fericita. si numai un nesimtit – si inconstient, pe deasupra-poate fi fericit intr-un ocean de suferinta. nici la cei eficienti si belicosi nu mai merg bine lucrurile.e clar ca trebuie sa ne intoarcem la momentul 0 al civilizatiei, inainte de cain si abel. si sa pornim in alta directie. poate ca satul asta global ni s-a dat ca sa ne vedem greseala. pana cand fiecare nu-si va da seama ca nu se poate sa-i fie lui bine cand in lume e rau, nu vom face nimic decat rau. lumea se schimba schimband oamenii, nu altfel. si oamenii se schimba singuri, cand realizeaza ei ca trebuie sa se schimbe. nu poti schimba nici lumea,nici tara, nici oamenii de langa tine, te poti schimba doar tu. dar e drept ca mai e nevoie sa ni se arate cand gresim sau sa avem modele. si cine deja gandeste si e construit cum trebuie, nu are voie sa se sperie si sa se refugieze in literatura.
doctore, cel mai valoros gest- din punct de vedere uman- pe care l-ai facut a fost cel din viata reala, cand ai fost un om curajos si bun, vrand sa trezesti la realitate si la normalitate oamenii din breasla ta. nu te opri, nu fugi in literatura si nu visa la razboaiele altora. daca tu abandonezi lupta asta, si cei ca tine, la fel, fug in speculatii si fictiune, chiar ne indreptam spre sfarsitul lumii. ce putea fi un model in 65 nu mai sta in picioare azi. azi trebuie sa vedem ca nu putem exista singuri, oricat de mare ne e contul in banca, si oricarei natiuni ii apartinem. daca vine un nefericit si ne pune o bomba sau ne da drumul in lume la un virus ucigator, murim cu conturile noastre cu tot. si revenind pe pamanturile noastre si la chestiunile pe care le putem rezolva: cand vor realiza colegii matale ca daca mai tac mult, le pleaca toti pacientii cu bani in strainatate, ca in spitale care se darama nu mai vin decat aia care nu au incotro. si o sa ajungeti manageri ai mortii si atat? si cam la toti le pleaca copiii proprii in strainatate. stiu ei cum e batranetea fara copii si nepoti? sau intr-o tara in care ei nu pot vorbi cu vecinii?
ce-ar fi sa nu mai visam si sa ne apucam sa facem curatenie in ograda asta care e romania? e al naibii de greu. dar daca nu ar fi asa de greu, ar mai fi frumos?
@ iulia – oh, stai linistita ca nu m-am oprit, numai ca e destul de prozaic ce fac dpdv social…
@ BF – ba, chiar mersi ca te-ai pornit! 🙂
@Dan – cred ca drama noastra sta in faptul ca nu suntem in stare sa cooperam.
@ vio – dar ioanita caloian ce a fost, pe bune? adica asanestii… hm.
mmm…. nu cred ca atitudinea belicoasa e cea care i-a dus pe unguri acolo unde sunt si nici pe sarbi acolo unde au fost si unde vor reveni; ca neam (in special pentru un neam mic) este important echilibrul, diplomatia, abilitatea de a profita de momentele prielnice ale istoriei, imbinarea fortei si a judecatii; unde au ajuns ungurii si sarbii cu atitudinea lor belicoasa?! unde a imperiul ungar, unde e serbia mare?! cred insa ca ceea ce spui e valabil la nivel de individ; si ungurii si sarbii au o atitudine de invingatori, de oameni care stiu ce vor si care sunt dispusi sa duca lucrurile la capat, spre deosebire noi care suntem cred eu un popor de executanti, nu avem aptitudini de organizatori, de conducatori
iar razboaiele nu cred ca sunt pretul pentru organizarea sociala; deloc; cred insa ca ceea ce fac razboaiele este asemanator cu ceea ce face prajolul peste paduri sau peste campii; arde, produce cenusa, hraneste solul si asigura dezvoltarea unor generatii noi mai viguroase si mai puternice; pe de alta parte razboiul e ultima solutie pe care o vad indiferent de tinta propusa
zic si eu…
Aferim, mosule. Si eu cred ca razboiul e ultima solutie. Asta le spuneam si americanilor care voiau sa stie ce parere am despre iminentul razboi in martie 2003, si doar unul nu a fost de acord cu mine.
Impricinatule, o sa incep sa sterg praful de pe cele carti de istorie, ca a trecut cam multa vreme din sec 12 pana acum si am cam uitat cum a fost pe vremea tarilor Asanesti 🙂
Interesanta perspectiva. Insa pana la urma americanii nu au castigat razboiul din Vietnam. Organizarea potomacilor doar in aparenta a fost buna, cata vreme numai bucatarii, popotarii si tot felul auxiliari reprezentau aproape dublul fortelor combatante. Au tarat dupa ei mormane intregi de tehnica pe care au lasat-o protejatilor, astfel incat aia, in proximitatea retragerii americanilor, aveau avione si elicoptere huey cat nici o tara din vecinatate. Nu le-a folosit la nimic. Si dupa ce i-au pocnit pe americani le-au dat niste perechi de palme si chinezilor in 79 si dupa, l-au scos din functie si pe macelarul de Pol Pot. Pentru ca, in finalul vietii, celebrul general Giap sa devina un sensibil scriitor de poezii. Nu de scenarii Rambo, ca nu visa urat noaptea din cauza esecurilor.
nu-i asociam, cu necesitate, doar pe castigatorii razboaielor cu buna organizare sociala, ci pe cei care sunt pur si simplu belicosi, care au purtat razboaie, indiferent ca le-au castigat, sau nu (de exemplu, germania…). chiar asa: in context, cum mai merge vietnamul in zilele noastre?
Vietnamul, cum merge? Minunat, mai are un pic si depaseste EU. Ca vai de mama lor, evident. Ca si Laosul si restul echipei din zona.
Coreenii au fost si ei bataiosi, si unii si altii, iar unii o duc bine, iar altii sunt direct in “1984”.
Sun-Tzu zice ca sunt 6 motive pentru razboi, daca nu ma insel prea tare. Care includ si pamantul/bogatiile altora. Care, daca nu ajung in cuferele unora si stau acolo degeaba, vor fi “rulate” si uite asa apar noi drumuri, apeducte, terme etc. Dar daca ajung pe unora mai rusi, nu participa deloc la civilizatie. Adica, nu orice razboi este cuplat cu progres al civilizatiei si nici invers. Ce progres civilizational au avut tatarii, de exemplu? Dupa teoria ta (am mai citit-o de cateva ori sub diverse forme), tatarii ar fi tb. sa fie cei mai cei.
Alt exemplu: Suedia. La un moment dat, trupele suedeze intrasera bine in Europa, prin batai, dupa care baietii intra in depresie alcoolica si numai unul, pe la 1800, am uitat cum il cheama, le baga mintile in cap, mai cu binisorul, mai cu forta. Nu au mai facut aia razboi de cand haul, ba chiar cand a fost vorba sa se ia la bataie cu norvegienii, au zis toti pas si au trecut direct la tratative.
Alt (contra-)exemplu: Spania. Tot hispanic: ce progrese minunate au produs razboaiele Americii Latine?
Ungaria e cum e nu datorita pasalacului, care oricum a fost de scurta durata (istoric vorbind), ci datorita Imp. Austro-Ungar. Iar sarbii, nu stiu…daca reusesc sa nu isi mai dea cu stangu’n dreptul, poate incep si ei sa se miste. Apropo, toata civilizatia lor s-a dus dracului in cativa ani de razboaie tembele.
Last, but not least, have a great vacation!
…si am uitat esentialul. da, si eu cred ca fundamentala este colaborarea, lucrul in echipa, comunicarea in sensul propriu. adica, asta se vede de la bacterii, la sistemul imunitar, la civilizatii.
de aceea tarile protestante, sau hai sa spunem modelul saxon, a castigat: pentru ca intr-o Europa intepenita intr-o parte de catolicism, in alta parte de turci, ei au avut singurul model de colaborare viabil. cine voia sa faca biznis, putea face biznis. cine voia sa faca geografie, o putea face. cine voia sa fie medic, nu avea nevoie de incuvintarea Inchizitiei.
@ WE – uite, io caut niste carti pe tema asta: exista asocieri intre un anumit tipar national, sa-i zicem, si capacitatea de a rezolva probleme sociale?
am o singura dorinta, insa: nu-mi da raspunsul acum, ca iar ma apuc de citit prostii 🙂 si TREBUIE sa-mi termin o lucrare stiintifica! Chiar TREBUIE si nu pot sa ma mai pierd in lecturi extrem de interesante, dar care ma vor trimite pe calea altor lecturi interesante and so on.
(n-am uitat nici de secta paterena: sunt in cautarea unui xerox cu un operator serios, ca sa nu-mi spulbere cartea de tot. in rest, mersi de urarea de vacanta.)
Bun, m-am documentat cu Asanestii, dar mi-a cam stat in gat ca era sistem bulgaro-vlah, dupa care cica vlahii nici n-au mai fost pomeniti in cronici.
Si raman la parerea ca razboiul e cea mai proasta solutie.
Astept impresii bavareze.
razboiul e cea mai IMBECILA solutie, fara indoiala – nu doream sa gasesc circumstante atenuante acestui post. pe de alta parte, ai vazut contraargumentele elfului: stau in picioare, dar, ca de obicei, cauzalitatea este o chestie multifactoriala, asa ca razboiul ar putea sa fie doar una dintre necunoscutele ecuatiei.
pana la impresiile bavareze mai am trei-patru zile de stat p-aciulea.
pai nici nu stiu sa iti raspund:) intrebarea e grea, iar eu nu sunt istoric. off the wall, uita-te pe teza de doctorat a lui djuvara – e publicata la humanitas, parca. nu este istoricul cel mai cel posibil, dar e unul din cei se ocupa cu asa ceva – analize cross-nationale si civilizatii. sau mai bine zis s-a ocupat. si vezi la bibliografie daca are ceva.
pe de alta parte, nu uita ca insusi conceptul de “natiune” este nou. adica, e cam greu de comparat Germania de azi cu Imperiul Romano-German, sau cu nu stiu care principat minuscul. Intr-un fel se iau deciziile azi, altfel se luau pe vremea lui Barbarossa si altfel in castelul unui print la 1600. Iar impactele sunt total diferite…
of, mon cher WE, ti-am zis sa nu te bagi 🙂
n-am nevoie decat de un imbold ca sa incep sa ma gandesc la prostii, si nu la stiinta.
ok, germania nu e ceva identic egal cu imperiul romano german, dar traditia structurii pe care acum o numim germania, face ca anumite trasaturi sociale sa se translateze si sa…
mai bine tac! 🙂
ca-mi raspunzi, iar eu am treaba!
tu lucrezi cu blogul deschis?!:)
eu ti-am dat o referinta, care poate ca e nu adecvata. si ti-am zis ca nu stiu raspunsul. poate nu e niciunul.
de fapt sunt sceptic cu “tiparul national”. mi se pare ca e o abstractie convenabila, care suna un pic hegelian. e ceva material, transmisibil (cum?), e genetic, e numai nurture, ce e? sunt bascii o natie, dar bretonii, dar ceangaii? ce putem zice de tiparul belgian, unde unii tot vor sa se rupa? si exemplele continua.
Fireste ca razboiul e idiot, fireste ca una e sa ataci si alta e sa te aperi (daca n-ai incotro), fireste ca razboiul in sine, ca actiune, nu aduce progres. Daca pui insa mana pe bogatiile altora, asta s-ar putea sa insemne progres. Exemplele sunt numeroase si la indemana. SUA n-ar fi insemnat mare lucru daca nu se implica in razboaiele din Europa si din America Latina. Anglia s-a civilizat de asemenea pe pielea altora. Exista si contraexemple. Spania n-a stiut sa-si gestioneze averea adusa din America si n-a facut nici o branza in cele din urma. Tot ce venea din America doar trecea prin Spania, pentru a se opri in alte tari europene, mai pricepute in a se chivernisi. Pe de o parte. Pe de alta nu cred ca s-ar fi investit atatia bani si inteligenta in cercetarea sa-i zicem civila, cat s-au investit in cea militara.
Un alt aspect ar fi ca razboaiele aduc suferinte tocmai celor care nu prea au treaba cu ele, respectiv civililor, buni doar sa-l suporte (uneori) si sa-l plateasca (intotdeauna). Iar de dus le-au dus deseori (cu sau fara voia lor) pustanii. Nu poate sa-mi iasa din minte ca marea masa a soldatimii a constituit-o (mai ales in cele doua razboaie mondiale) cei intre 18 si douazeci si ceva de ani. Mi se pare aberant ca un american de 18 ani nu putea bea o bere la el acasa, dar era trimis sa moara prin diverse tari despre care nici nu stia mare lucru.
Daca apucau sa faca filme Genghis Han, Atilla, Odoacro sau Xerxes si Sitting Bull, alta era istoria astazi. Dar cum fac filme Zack Snyder si Mel Gibson, avem ce-avem (bloggs included). Noroc cu Abba care zice ca the winner takes it all, fara a preciza însa cum sta treaba cu winnerul.
Acuma, pe bune, stiti voi cine-i winnerul în povestea baladei Miorita? Va spui io, baciul ala care, în loc sa grijasca de oi, sa sape, are sau cosasca în schimbul simbriei, o stat s-o compus ditai balada. Si noroc ca nu se inventase înca dreptul de autor sau despagubirile pentru suferintele îndurate de baciul, nu mai tin minte care, trimis la stele.
Think about.
M-ai dat gata, vericule !
De groaza latinei m-am dus la real !!!
Mai bine cu integralele si tabelul lui Mendeleev decit cu “sum esse, fui”.
Vorbesc serios !
Nu stiu ce film e asta, dar daca e tot asa de alandala ca descrierea… 😀 Nu ma omor dupa Mel Gibson ca actor, da` sa stii ca mi-o placut de tot Apocalypto. E si meritu` lu` Gibson pe acolo, da` copiii aia fac niste roluri de zile mari. Sa traiasca si sa mai cinsteasca sa aiba lumea la ce casca gura!
Ca tot veni vorba de filme, Avatar a fost cea mai mare prostie pe care am vazut-o vreodata. Sau, ma rog, am incercat sa il vad, ca n-am reusit cap-coada. A reusit cineva?
mi-au cazut ochelarii aia 3D de pe nas pe la jumatea filmului – asta-mi mai amintesc din avatar. si parca gagica aia avea o coada cam lunga?