"Trei români, un jidan, trei jidani, un armean…"
Vorba asta am auzit-o de la un coleg constănţean şi, să nu vă aşteptaţi ca formularea "jidan" să fi avut vreo conotaţie cât de cât peiorativă. De fapt, era o constatare intrată în folclorul constănţean, referitoare la capacitatea de adaptare şi la pragmatismul evreilor şi, mai ales, la cel al armenilor.
Până recent, eram pătruns de legenda urbană, de la Bucureşti de astă dată, conform căreia armenii ne păstrează nouă, românilor, o simpatie aparte datorată modului în care i-am primit după genocidul la care au fost supuşi la finele primului război mondial pe teritorii încă otomane.
Umpic de research, însă, mi-a demonstrat că avem relaţii cu mult mai vechi cu armenii. Practic, armenii au ajuns aici de aproape o mie de ani – ba colonizaţi de Bizantini, ba refugiaţi din calea selgiucizilor, a tătarilor şi a mongolilor. Inşi practici, armenii s-au ocupat în special cu comerţul, atât la noi cât şi prin alte locuri – de pildă, în zilele noastre, comerţul cu diamante de la Anvers se află şi în mâini armeneşti.
Două chestii mi se par interesante, legate de armeni. Prima este alfabetul, creat de la cap la coadă de un ins cu identitate cunoscută, Mesrop Maştoţ, pe la anul 405 d. Chr. Mesrop a folosit respectivul alfabet pentru o traducere a Bibliei, fapt care ne trimite la a doua treabă interesantă despre armeni: creştinismul lor are o poziţie aparte faţă de standardul consfiinţit la Chalcedon – ei consideră că Isus Christos are doar o natură divină, spre deosebire de ortodocşi, de pildă, care consideră că în Isus se regăsesc atât natura umană, cât şi cea divină. Această poziţie dogmatică armenească poartă numele de monofizism, iar noi nu suntem de acord cu iea.
Buuuun, revenind la armenii din Românica, după atâta stat pe la noi, au lăsat şi ei câteva urme… fizice, să zicem.
E-xact!… Mai sus, se vede Hanul lui Manuc. Manuc, ăsta, Manuc Bey, după cum mai era cunoscut, se numea, de fapt, Emanuel Mârzaian şi provenea de la Ruse. Povestea lui Manuc Bey este în stare să umple, numai ea, o carte întreagă, fiind iel un om orientat foarte, care a solicitat şi căpătat cetăţenia rusească, despre care se spunea că iera cel mai bogat ins din Balcani, care a mai ciugulit şi funcţia de mare dragoman al Moldovei (principe, supus Porţii) şi care a şi intermediat între ruşi şi turcaleţi pacea de la Bucureşti, în 1812. Negocierile au avut loc (cum altfel?) la Hanul lui Manuc.
A mai avut o casă ţapănă
la Hânceşti, în Basarabia.
După toate cele la care a participat (a scăpat ca prin urechile acului de o răscoală între insideri la Istanbul, chiar când i se înmânau oficial titulaturile pentru Moldova), să ne mai mirăm că a murit… hm, în urma unui banal accident de călărie, în timp ce alerga nebuneşte pe calul său Murg 4wheel-drive, cu două ţevi de eşapament nichelate, full-options, deşi purta o vizieră Ray Bean veritabilă?
Mă rog. N-a fost el singurul armean cu stare şi care a lăsat urme în republica sărbătorească română. Spiru Haret. Virgil Madgearu. Vasile Morţun. Alexandru Tatos. Anda Călugăreanu. Toţi au fost armeni.
Mda… Io vreau să vă zic, însă, despre un armean al cărui nume nu mi-l amintesc. O să înţelegeţi singuri de ce n-am cum să mi-l amintesc.
Armeanul nostru făr’ de nume avea studii juridice. Era un ins talentat, săracu’. Ei, şi pe la 1922 – 1923, a fost iel prins într-o chestie serioasă, acolo, la ministerul de justiţie. Erau nişte ani acceptabili, în care Bucureştiul arăta cam aşa:
Anii ierau acceptabili pentru că manelele se auzeau prea puţin spre dăloc, pen’ că maşinile ierea mai rare, pen’ că nu începuseră ăştia încă să vândă lucruri care se strică repede doar ca să avem motiv să cumpărăm tot dă la iei, pen’ că în anu’ hăla (cum care? – 1923!!!) s-a înfiinţat echipa aia dă fotbal, Real Rapid, pen’ că Copos nu iera nici măcar în intenţia coaielor lu’ ta’su şi pen’ că, tot atunci, un dolar american făcea exact 4.200.000.000.000 mărci general-germane.
Tot în anul ăla (1923, pricepeţi!), la 28 martie a fost aprobată Constituţia României Mari.
Constituţia a fost redactată de acest armean făr’ de nume, dă la cap la coadă, aşa cum făcuse Mesrop odinioară cu alfabetul armenesc – adică s-a chinuit armeanu’ dă la Bucale (fără pisiuri, fără hyperlinkuri şi alte alea) să pună în acord sute de articole, astfel încât să nu se bată cap în cap şi nici să nu sară juriştii toată ziua bună ziua cu cereri de explicaţie pă la Curtea Constituţională.
Băh, şi i-a ieşit treaba armeanului nostru! A scos constituţia, măh, să mor io! A citit-o până şi Iorgovan, Ăl dă sus să-l ierte, da’ nu i-a ieşit chiar la fel!
În consecinţă, după o vreme oarecare, armeanului i s-a oferit scaunul de ministru al justiţiei, numa’ că, poftim daravelă! Armeanul, nu şi nu, că iel ie doar un conlocuitor, că nu se cuvine să ocupe un fotoliu ministerial câtă vreme există suficient de mulţi jurişti români în stare să-şi asume asemenea responsabilitate.
Hm! Sărmanul… oare ştia ce vorbeşte?
Trec anii şi, pe pagina din urmă a ziarelor încep să apară nişte poveşti fuaaarte ciudate. Era vorba (vă amintiţi, nu?), despre nişte inşi cam egalitarişti – nu-i pricepea nimeni şi nu se ştia ce dracu’ îi apucase, da’ făceau un tărăboi ceva dă speriat, motiv pentru care li s-au dresat sumedenie de procese pentru tulburarea liniştii publice, pentru gunoaie lăsate pân oraş şi pân mentalu’ public, chestii d’astea. Inşii ierau comunişti şi… hm, cine credeţi că s-a trezit să le fie avocat dân oficiu?
Tot armeanu’ ăsta făr’ de nume. Cum ajungea un comunist la ananghie, hop şi armeanu’ nostru să-i sară în apărare. Fără bani, fără nimic, aşa, de amoru’ artei. Întrebat fiind de ce se bagă în aiureli din astea, omul a replicat că era plictisit să tot apere inşi pe care îi putea apăra oricine.
Încă o dată: hm!
Băh, şi vine WWII, şi după aia vin comuniştii la manete. Încep procesele astelante: contra legionarilor şi ale foştilor decidenţi interbelici. Ei, şi cine credeţi că a sărit în apărarea lor? Normal, armeanu’ făr de nume, care motiva că era o provocare să faci dreptate în condiţiile anilor ’47 – ’50.
Numai că, a fost o provocare şi la adresa comuniştilor, care l-au răbdat iei ce l-au răbdat pe fostul lor apărător dân oficiu, după care, odată i-a luat dracii şi l-au închis şi pă armeanu’ făr’ de nume, aşa că să vadă care era obiectu’ muncii sale. A avut şi iel un apărător dân oficiu da’, normal că nu l-a scăpat dă mânia proletară, care mânie proletară l-a trimis pă la vreun canal sau gherlă, dă unde nu s-a mai auzit niciodată, nimic dă iel.
Acu’, vă rog io, da’ vă rog io mult să faceţi un efort şi să indentificaţi, privind în jur, pă sticlă, pân ziare sau să trageţi cu urechea până daţi de un asemenea individ pă veşnicele plaiuri carpato-danubiano-pontice. Un avocat care să sară la bătaie dân oficiu pentru unii care au pierdut lupta dinainte, şi care avocat să fi refuzat, în prealabil, un fotoliu de mininstru, oferit lui pentru că a redactat o constituţie considerată exemplară – adică NICI nu i-au dat ministerul aşa, la derută, pân’ la promulgare, după cum auz că se praftică în zilele noastre, Amin!
Gata, gata, gata, pricep, hooo! Pricep că n-avem avocaţi atât dă competenţi, pen’ că trăim în alte vremuri! Da’ măcar v’un om ca armeanu’ ăsta, măcar o fiinţă cuvântătoare, indiferent de job (poa’ să fie şi ziarist d’ăla, dă rit nou, care n-ar fi trecut pă vremea mea, la română, nici mort), o fi vizibil pă vreundeva?
Nu? Mda… Bănuiam io. Un ins din ăsta e într-atât dă exotic încât trebuie să fie unreal. Imaterial. Nevăzut şi neauzit. Nebun, deci taNpit. Un neadaptat, fir-ar el să fie, că nu-ş’ ce m-a apucat să scriu despre iel!
Da’ nu pot să nu mă întreb o chestie: oare cum ar fi dat acest om în zilele noastre, invitat la v’un tocşou cu Elena Udrea, pă Realitatea să zicem, beneficiind de moderarea măiastră a lui Icsulescu plus V. Stan plus leptopu’?
Iar la final, nu ştiu de ce naiba mă mai mir că, român de-al nostru fiind şi io, nici măcar numele nu i l-am ţinut minte…
P.S. Chiar nu-mi amintesc numele acestui personaj. Mi-ar părea tare bine să-l aflu vreodată, pentru că, zău, e un nume pe care n-ar fi trebuit să-l uit. "Mais, on est ici aux portes de l’Orient, où toutes les choses sunt prises à la legère…"
Sarmanu’ armean! Pesemne nu stia ca pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti 🙂 Sau stia, da’ era prea inimos ca sa-i pese…
la asta m-am tot gândit când i-am citit povestea. ce naiba credea el despre oameni, că doar nu venea DIRECT din lună? pe lângă toate cele, era avocat şi avusese timp şi minte să vadă ce şi cum…
cred că despre el este vorba. numai că, în articolul pe care l-am citit şi pe care nu-l mai pot găsi (era în Historia, sau în Magazin Istoric) se spunea că a redactat Constituţia de la 1923.
În rest, povestea se aseamănă foarte mult.
Hurmuz Aznavorian… Hurmuz… parcă şi numele îl predestina, cumva, soartei absolut funambuleşti pe care a avut-o.
Frumoasa scriitura, merci pentru link Daniel. Domnu’ doctor bine ca ne mai luminezi mata ca au mai fost oameni destepti in Romania. In politica.
Am gasit un PDF care are o biografie pe scurt a lui Hurmuz Aznavorian aici:
http://www.clr.ro/eBuletin/2_2007/Buletin_2_2007.pdf... . E posibil sa fie el, intr-adevar. Asa istorie nedreapta… sa nu stii numele omului asta, dar sa tii minte pe Bodnaras sau Ana Pauker.
mi-a fost ruşine, sincer mi s-a făcut ruşine când am văzut că nu i-am ţinut minte numele.
Hurmuz Aznavorian. scriu din nou, ca să nu mai uit!
Cu Stan &leptopu, asta e mortala; pai ala chiar pare unreal:)))
Manuc a fost intr-adevar un personaj exceptional;
ar merita o carte, un film; daca ne tot uitam peste umar, in trecut:)
Era in America de mult, milionar, ce sa faca in amaraciunea asta de justitie.
@ ratonul : io am o dambla cu bucureştiu cel vechiu. manuc – personaj superb!
@ inah : ]l c]lcau ]n picioare pe ins. cum sa le dea el explicatii pertinente imbecililor? ca astia ai nostri stiu iei tot din start! armenia e o chestie deosebita. tata a fost pe acolo, demult (pe cand era la rusi) si mi-a povestit tot soiul de chestii. pe urma, am citit o poveste, cand eram mic: Viteazul in piele de tigru / frumoasa poveste armeneasca.
@ dan selaru : după cum l-am văzut io pă omu’ ăla, nu cred că se ducea la US. Îi făceau prea multă scârbă. În plus, avea Hurmuz Aznavurian, ăsta, un simţ al necesarului, ca să zic aşa.
uite de aia nu voia baba sa moara! ca mai avea cate ceva de invatat! da a existat cu adevarat omul asta, sau e doar de poveste? ca-i parca prea frumos
@ lolitta : păi, a existat! pe bune că a existat! nenorocirea e că, uite, tocmai omul acest nu CRED să aibă şi el, vreun monument ridicat pe undeva. nu se ştie nici măcar unde-şi are mormântul.
important e ca i-a ramas macar legenda. de exemplu pentru cine mai crede in valori pe lumea asta
multumesc frumos pentru inavatatura , domnule impricinat 🙂
Chiar ca pare de poveste personajul. Cine se asteapta la recunostinta sa stie ca floarea asta rara nu creste la poarta oricui, cu atat mai putin exista pe vremea lui Stalin, noroc cu Hrusciov si planul Vlasov, ca cine stie cate povesti de-astea ar mai fi existat.
Stiu si eu ca exista un magazin pe la Dorobanti, in iepoca apusa, unde vindeau armenii aia o cafeaaaa, normal ca trebuia sa stai o vesnicie la coada dupa toti amtorii de cafea aromata si bine prajita din Bucuresti. Poate Lollitta stieee…..
Ma inseala pe mine memoria, sau in urma pacii din 1812 am pierdut noi Basarabia?
ca amatoare de cafea in cele mai variate moduri cu putinta, ar trebui sa stiu. ca excursionista prin bucuresti, marturisesc cu regret ca n-am auzit de de magazin.
nu-mi amintesc de magazinu’ ăla, fir-ar să fie! io ţin minte unul pe Calea Victoriei, unde făceau cafea la nisip.
şi, mda… basarabia a luat calea soarelui rasare, atunci. dupa aia, am mai luat-o noi umpic, iar le-am dat-o si iar am luat-o şi am mai dat-o (pierdut-o) o dată, de tot.
Comunitatea armenilor din Romania este foarte unita, iar presedintele ei, al carui nume imi scapa acum, nu Vosganian, ca asta e ministru la Finante, este un tip foarte destept si surprinzator de modest.
Este impresionant sa vezi cum oamenilor le pasa unii de altii.
Ar putea fi vorba de:
http://www.araratonline.com/Pledoariile_Hurmuz_Aznavorian.html…
apai, dom’doctor…udne sa gasim noi de-astia?
acuma?
vaai mie…cum sa-i lasi sa se evidentieze…
acu’ saracu’ ar fi fost cine stie ce functionarash de rang III printr-un minister uitat de lume…omis de la orice avansare (chiar sanctionat aspru uneori)….de la orice prima…cunoastem stilul’, nu?
oricum, ai incantat cu scrierea matale sufletul unei armence.
eh, lasa..dom’ doctor…ca noi stam in mocirluta noastra cu modelele noastre pline de "succesuri"..si vad ca ne e bine. ca nu se schimba nika.
io presupun ca ne place…
si kiar asa….cum sa se ridice unu’ si sa fie "drept"???
p.s. cand ai timp si kef de povestit…baga si neshte amintiri de demult despre Armenia…si povestea aia tre’ sa fie interesanta dupa cate spui…
asa…cand simti ca te strabate fioru literar si-i liniste in bloc, evident
Mai există un magazin din ăsta de cafea, de pe vremuri, chiar în peaţa Amzei. O vreme a fost închis, mi-era teamă că o să facă un cazino, ceva, în locul lui, dar acum e redeschis şi la fel ca înainte.
ce-mi place mie la blogul ăsta, este că fiecare articol e o supriză plăcută – şi o poveste frumoasă. şi informativă. 🙂
Cafea proaspat rasnita nu se lua de langa Unic, sau visez eu cumva? Nu-mi amintesc de cel din Amzei, nici de cel din Dorobanti. Parca pe langa ASE era ceva…
Sau cred ca la Leonida…acum trebuie sa ma intorc in timp, cam greu azi, poate maine.
Ştiţi că oraşul Gherla, cel cu puşcăria, s-a numit Armenopolis?
Cafea se gasea (cand se gasea) in multe locuri, mai era un magazin pe lg Stirbei, pe linia de tramvai,nu mai stiu cum se chema strada, nici nu conteaza, ca la unele strazi mereu li se schimba numele, in adolescenta mea era mai simplu,le ziceai numele antebelic si gata. Era f buna si aia, stia Tasica cum s-o prajeasca, cum s-o macine, acum s-a daramat pana si cladirea e ceva cu covoare, parca.
Uite-asa am ajuns de la eroul neamului la cafea….
@ alex petria : pe bune?! chiar asa se numea? daca da, ai ceva date pe tema asta? (scuze ca dau buzna astfel…)
Hmm, interesant. Habar nu aveam de povestea asta. Uite ca te mai si cultivi pe bloguri. Chiar interesant.
am trait degeaba 🙁 . sunt o ignoranta. saru mana pentru ca aflu si eu de aici asa ceva. habar nu aveam. in afara de rezonanta numelui care ma duce catre Charles Aznavour (care si el are origini armenesti)..in rest…doar multumiri.
cred ca ar trebui sa ne intoarcem mai des la istorie si s-ar putea sa gasim multe raspunsuri la intrebari legate de societatea romaneasca din ziua de azi.
am citit (pe sarite) Constitutia din 1923 si apoi am citit si primul paragraf al Constitutiei din 1952..
tot respectul pentru Hurmuz Aznavorian, dar si pentru autorul articolului!
@ Sebastian Magazinul vindea cafea macinata, cafea adevarata, nu nechezol, si era la Dorobanti,pe aceeasi parte a lui Fane Babanu ca si Perla,dar pe coltul opus.
Mda, s-a cam jucat leapsa cu Basarabia, norocu’ meu, altfel cum imi mai intalneam sotul?
Multumesc Vlad pt luminare. Problema cu natura divina a incercat s-o explice,in felul lui, Isaac Asimov in The Gods Themselves
http://google-viorica.blogspot.com/2008/06/god-themselves.html…
http://www.romanialibera.ro/a89181/gherla-capitala-uitata-a-un…
cînd vă aud vorbind aşa, parcă mi-amintesc de cartea de la metopolis, a lui nenea bănulescu…
@ vlad : multumesc pentru precizarile hristologice. drimba este destul de echivoc in delimitari (nestorianism, monofizism, paulicianism etc). nu am citit foarte mult despre acest subiect, dar este o chestie rezervata pentru mai incolo (oi reusi sa-mi parcurg si chestia asta?)
despre capii bisericilor, indiferent de rituri, am rezerve multiple.
varujan pambucccian ESTE o legenda urbana – in ipoteza ca "urbana" poate fi dezlipita de acceptiunea standard, peiorativa. merita povestita, candva, dar ma intreb daca este etic, omul fiind viu. poate ca ar merita, pentru ca legenda cu pricina contine numai lucruri de bine.
vio, mare dezastru cu magazinele de cafea adevarate… pe asta nu mi-l amintesc, dar mai tin minte mirosurile absolut naucitoare din magazinele in care iti rasneau astia cafeaua pe loc. ne bucuram acum, precum taNpitii de nu stiu ce marca de cafea fitoasa de prin rafturile hypermarketurilor, dar nici o cafea din asta nu aduce, macar, cu adevarata cafea, cea din era ailanta romaneasca.
@ malko : fara nici umpic de falsa modestie – nu prea am ce cauta dpdv respect alaturi de unul ca Aznavorian. am existat mult prea haotic.
@Sebastian Corn: Dear Doc, felicitari pentru initiativa, am citit dintr-o suflare postul, si pe cel cu Ambroise Pare, de acum am timp :)))!
Da, cred ca asta trebuie sa fie esenta blogului – sa oferi informatii interesante si absolut necunoscute cititorilor tai. Si daca o mai faci si cu talent, ca tine, si cu atatea intorsaturi din condei, cu atatea amanunte picante si absolut delicioase, succesul e garantat. Iti dai seama ca suntem deja dependenti si… mai vrem!
Da, si mie mi se face dor cateodata. De cafea adevarata, nu de era.
multzam mack, scaevola. oana, sammas, nu mi se pare decat ca trebuie sa tinem minte lucruri care se uita cam usor sau care nu sunt suficient de expuse.
Hauliu, văz că nu a mers să fac linkul din comentariu. Scuzaţi, vă rog.
Varujan Pambuccian, mi-a fost profesor si chiar mai mult. Unul din putinii parlamentari care au facut ceva pentru tara, in IT.
iar prin şefii bisericii care au aruncat monofizitismul în capul armenilor, mă refer, bien sur, la şefii bisericilor mainstream, nu la cea armeană.
Mersi Dan Selaru, imi amintisem numele; d-l Varujan Pambuccian este foarte apropiat si de Comunitatea grecilor din Romania, un om special, cum intalnesti din ce in ce mai rar.
De fapt, biserica armeană respinge atributul de "monofizită". E cam aşa: pe vremuri şi tare demult, liderii bisericii pe atunci unice, întrebaţi fiind cum de Iisus poate fi în acelaşi timp şi om şi Dumnezeu, s-au scărpinat îndelung dupe ceafă. Într-adevăr, iată doar una dintre marile dificultăţi teoretice ale creştinismului (alta fiind, de ex., cum poate D-zeu să fie în acelaşi timp şi Unu şi Trei). Tot scărpinându-se ei dupe ceafă şi consultându-i pe antici, de ex. Aristotel, au început să vină cu tot felul de explicaţii. Dintre toate, una singură a devenit mainstream după Calcedon, aceea conf. căreia Iisus are 2 naturi (divină şi umană) şi o singură persoană. Aşa cum împricinatul de Corn poate fi doctor şi scriitor, fără să fie mai mulţi, mă rog, analogia nu e f corectă, dar, mă rog. Restul, foarte multe, au devenit erezii: Nestorius, adevăratul fondator al monofizitismului, a zis că cică Iisus nu are decât o singură natură, cea divină, cea umană fiind o cantitate neglijabilă pe lângă ea. O variantă extremă este <a href="http://dulce-mahala.tapirul.net/2007/05/21/cultul-t… Tuturor Mântuitorilor</a>, sau kata parathesin. Enervat pe Nestor, cu care demult se călca pe bătături la Constantinopole, Eutyches a strigat erezie băăăăăăăă, Iisus are o singură natură în care divinul şi umanul se mărită şi dau ceva cu totul nou, la care şefii mai mari ai bisericii s-au scărpinat dupe ceafă şi au zis: "cum aşa, adică Iisus era cu totul altă chestie? Nţ", şi pac, l-au făcut eretic şi pe Eutyches, care credea săracu că a găsit ocazia să scape de Nestorius.
Meanwhile, armenii nu aveau nici în clin nici în mânecă cu Nestorius, deşi şefii bisericii, în esenţă mulţi convinşi şi astăzi că Budapesta e capitala României şi Transilvania e o ţară cu dracula, le-au aruncat monofizitismul în cap, iar armenii, credincioşi simpli ca noi toţi care oricum nu pricepem nimic din toată bălăcăreala, nu s-au apărat. Practicanţii armeni erudiţi ştiu însă prea bine că Biserica Armeană se revendică de la Sf. Chiril din Alexandria, sfânt recunoscut şi adorat şi de Vatican şi de Constantinopole. Cultul creştin armean, ca de altfel şi cel copt, siriac şi în general oriental recunoaşte într-adevăr o singură natură hristică, în care însă umanul şi divinul coexistă inextricabil, în acelaşi timp fără să se amestece, fără să se schimbe, dar şi fără să se delimiteze. Ideea poartă numele de miafizitism, şi, dintre toate, mi se pare de departe cea mai elegantă rezolvare a problemei hristologice, pe care Chiril din Alexandria, iată, o pricepuse înainte de Calcedon. Spre deosebire de soluţia lui Nestor, natura umană nu e un jeg neglijabil pe talpa lui Dumnezeu, de altfel, dacă am fi fost doar atît, nu văd de ce Hristos s-ar mai fi deranjat atâta cu noi.
Desigur, sarcina de a explica aceste chestiuni ar fi revenit poate liderilor spirituali armeni. Însă dumnealor se ocupă cu altceva. De ex: când nu ne uităm fiindcă atenţia ne e atrasă de oroarea de bloc de lângă catedrala Sf. Iosif, care până şi pe Papa l-a alergizat, ei vinde pă şest terenul de lângă biserica armenească din Bucureşti, şi acolo vine unii şi construieşte o oroare de bloc şi mai grozav, ceea ce face ca structura de rezistenţă a bietei biserici armeneşti proaspăt renovate să crape rău de tot. Ha. Doar fiindcă eşti armean, nu înseamnă că nu trăieşti în România şi nu îţi vinzi şi tu mama pentru vrun merţan, ca toată lumea pe aici.
Magazinul de cafea la care se refera Inah era in locul unde se afla acum o cofetarie greceasca. Il tin bine minte din copilarie, cind ma trimitea mama sa-i cumpar cite 50 de grame… 🙂 Risnitele de cafea erau vechi, aramii, mirosul de cafea prajita si proaspat macinata era ametitor, se vindeau si bomboane mai deosebite decit in alte parti, nu numai eternele "Vinga". Si totusi, nu prea imi amintesc sa fi fost coada, pentru ca, intr-o pravalie nu prea mare, erau mai multi vinzatori si toti foarte rapizi… 🙂
@Sebastian – de la "Chiolhan…" incoace, blogul asta a devenit preferatul meu! 🙂 Multumiri speciale pentru "reabilitarea" armenilor, din partea cuiva foarte dezamagit de un majoritar pe care nu-l mai pot privi decit ca pe un… Chiolhanian! 🙂
multzam fain, lulutza! armenii nu trebuie reabilitaţi… cred că nici o naţie de oameni nu trebuie reabilitată. în ce ne priveşte, avem noi, românii, o incapacitate de a avea politicieni serioşi, şi de-aici o grămadă de necazuri. mai sunt şi lucruri legate de educaţie, mă rog, chestii corectabile, cred eu.
ăăă… la scală istorică, bineînţeles! 🙂
cât despre Chiolhanian :))))) am mai luat o plasă!
Ei, pusesem paranteze, cu gindul la "Chiolhanian"… 😉
btw, am si eu citeva picaturi de singe armenesc, de-aia sint mai implicata… Ba chiar am fost si in "pelerinaj" pe urmele strastrastramosilor… 🙂
@Vio – In copilaria mea foarte foarte indepartata, nu erau cozi la cafea, nici macar in colt linga Cinema Volga (acum Club Martin, parca)… 🙂 Iar cafeaua se cumpara zilnic sau la fiecare 2-3 zile, proaspat macinata, in pungute de 50 de grame… Oricum, acel magazin de Delicatese a fost desfiintat demult, cum au fost "des-fiintate" si multe alte locuri placute din Bucuresti, la propriu si la figurat. Interesant cuvint "a des-fiinta"… Asta a facut regimul rosu cu "Armeanul fara nume" – l-au desfiintat… 🙁 Si numai pe el, si nu numai in acel mod, ci si prin procedee aparent mai putin… invazive. 🙁 🙁 🙁
Sebastian, dă o căutare pe Google cu Armenopolis.
@Lulutza
A fost o vreme cand nu se prea gasea cafea si erau cozi kilometrice, ferice de tine ca ai uitat! Pe mine m-a pus fi-mea sa iau cafea pt tovarasa si am intrebat-o "tovarasa nu stie ce cozi sunt la cefea?" "Ba stie, mi-a raspuns, ca de-aia mi-a zis sa te trimit pe tine la coada" Am stat cateva ore la coada aia, de aceea mi s-a parut ca au fost vesnic cozi.
Apropo, nu ma cheama Inah, am ceva mai multi ani decat ea.
Habar n-aveam de indelungata convietuire. Acum inteleg de ce povestioarele lui Aramian inspirate din folclorul armean imi sunau cunoscut. Mai putin cea mai frumoasa dintre ele; "-Morarilor, cand n-aveti ce macina, ce faceti? -Macinam lumina"
Excelent!Imi permiteti sa difuzez integral acest articol de exceptie pe blogul meu?
Sunt convins ca ar trebui citit de cat de multi …nearmeni.