IOVIK – 0.5 (ultimul episod)

Enisala

5. Coda magna splendens

Bun. Ştiu sigur că în ziua în care l-am cunoscut pe Iovik, ascultam Bolero, de Maurice Ravel, varianta dirijată de Daniel Barenboim în 1997, la Waldbühne. Fireşte, muzica era doar un pretext: d-l M. tocmai îmi depăna povestea unei farfurii chinezeşti Ding – un exemplar conservat în condiţii excepţionale, din porţelan uşor eburnat, cu margini suflate în aramă. Farfuria fusese descoperită cu numai un an înainte, lângă Enisala, laolaltă cu o sumedenie de vase chinezeşti din secolul XII, cu obiecte de orfevrărie siriacă, cu câteva cuţite de Damasc şi cu un carneţel de contabilitate legat în piele. D-l M. considera că ruina din care fuseseră scoase obiectele nu era altceva decât o casă genoveză negustorească ridicată pe dealul calcaros de lângă Enisala.

Pe când d-l M. tocmai încerca să-mi argumenteze că localităţile Armucastru (descrisă în Geografia lui Idrissi) şi Babadag erau totuna şi că, prin urmare, una dintre ramificaţiile terminale ale Drumului Mătăsii ajungea pe lacul Razelm (căci altfel, cum ar fi ajuns farfuria Ding tocmai la Enisala?), iată că a sunat telefonul. D-l M. a răspuns, n-a zis decât un da apăsat, a mai apucat să scrie ceva pe o bucăţică de hârtie, după care, uşor nedumerit, a pus receptorul în furcă – n-am cum să nu amintesc că telefonul domnului M. era un Western Electric, manufacturat în 1921.

– Ştii cine a sunat? – m-a întrebat. Chiar Iovik.

– Iovik?!

– Aşa s-a prezentat cel cu care am vorbit: Iovik! Uite ce-o să faci. Te duci în strada Zalomit, la numărul ăsta, îmi întinse el bucăţica de hârtie. Cobori la subsol, baţi la uşă, şi, dacă telefonul ăsta n-a fost o glumă proastă, acolo o să dai peste Iovik.

Era o dimineaţă plăcută de aprilie – 4 aprilie, ca să fiu mai precis. Iovik locuia într-un bloc vechi de pe Zalomit, colţ cu bulevardul Elisabeta, chiar vizavi de Primărie, lângă intrarea în Cişmigiu. Ca să ajungi la subsol (slavă domnului, era un subsol uscat), trebuia să cobori pe nişte scări în spirală, mirosind a clădire interbelică, cu podeaua acoperită de un mozaic tip „pişcot”. La capătul scării, o uşă din lemn masiv, cafeniu. Clanţa, din bronz înnegrit, era o Kalpana veritabilă de pe la 1930. Funcţiona impecabil, chiar dacă nu mai fusese unsă de mult.

Nu mi-a deschis Iovik – în locul lui, o brunetă foarte înaltă, cam prea solidă, cu părul scurt şi drept, la vreo 35 de ani, machiată gotic, care mesteca un tutun fin de Lattakia, probabil. Era îmbrăcată în jeanşi negri şi într-un maiou bărbătesc alb, nu purta sutien deşi ar fi meritat, umbla în picioarele goale şi avea degetele date cu ojă violetă. Era genul ăla de tipă care îngusta pleoapele când te vedea pentru prima oară.

– Sunt… – am început eu, dar ea mi-a retezat-o:

– Lasă gura şi intră mai repede.

Am lăsat gura şi am intrat mai repede. Individa o luă înainte (avea un mers extrem de elastic), conducându-mă prin tunelurile întortocheate de sub bloc; am trecut pe lângă nişte butoaie de plastic cu murături fermentate, pe lângă tot soiul de lăzi şi dulapuri rupte, pe lângă mormane de ziare şi reviste, am sărit peste nişte conducte de apă şi, în fine, am debuşat într-o încăpere vastă, cu nisip pe jos şi cu geamlâc înalt, deschis la rasul trotuarului, spre Cişmigiu. De afară se auzeau chiotele copiilor care se jucau în parc.

Atunci l-am văzut pe Iovik: se căţărase pe un scaun şi se chiora pe geamlâc.

– Of, primăvara, făcu el, cu oarece tristeţe în glas. Tocmai se opriseră două puştoaice în faţa geamlâcului, fir-ar să fie. Chiloţeii lor…

– În zilele noastre, chiloţeii se numesc tanga, îl corectă bruneta.

Abia atunci mi-am dat seama că, dintr-un colţ se ridica, abia auzit, Boleroul lui Ravel. Evident, era varianta dirijată de Barenboim. Iovik îmi zâmbi:

– Îţi place?

Am făcut semn că da.

– Câteodată mă gândesc, începu el cu glas stins, că toate muzicile compuse vreodată n-au avut decât un singur scop: să-l determine pe Ravel să scrie Bolero. După Bolero, totul e doar reformulare muzicală. Nu-i aşa, Ida? – o întrebă el pe brunetă.

Ea îşi îngustă pleoapele, dar nu răspunse. Iar eu:

– Cum rămâne cu jazzul, atunci? Dar cu rockul?

Iovik pufni în râs.

– Ai ascultat muzică berberă? Muzică interpretată de tuaregi la oud, cu ani de zile înainte ca Ravel să dea peste Ida Rubinstein? Numele de Nureddin Şeic, îţi spune ceva?

Am făcut semn că nu. Dar Iovik:

– Hai să-ţi arăt ceva.

Mă luă de mână şi mă duse într-un colţ. Dădu la o parte un fel de perdea soioasă şi-mi arătă ceva ce aducea cu un peisaj urban medieval: între nişte munţi arizi, cu povârnişuri de culoare ocru, se ridicau ruinele rupte în bucăţi, surpate, fumegânde şi zdrobite ale unui oraş înghesuit. Părea a fi pe undeva prin Orientul Apropiat. Pe uliţele înguste, o mulţime de oameni alergau dintr-o parte în alta, lipsiţi de ochi, cu braţele ridicate, de parcă ar fi înotat prin aer. Cei mai mulţi dintre aceştia se repezeau afară din târg, ca un noian de furnici descompuse, de parcă alergătura lor i-ar fi înşurubat în aer à la manière de Boccioni.

Lungana se oprise în spatele nostru. Scuipă un ghemotoc de tutun în nisip. Ah, sigur era tabac de Lattakia.

– De câtă vreme îl pictez, Kabylia?

– L-ai început aseară.

– Înseamnă că trebuie să-l cam termin. Ah, nu, pe ea n-o cheamă Kabylia, sesiză Iovik nedumerirea mea. Noi doi avem un contract, iar din contract face parte şi faptul că eu pot să-i dau ce nume poftesc, după cum mi-o cere momentul.

Lungana mârâi ceva, dar nu scoase o vorbă. Între timp, Iovik aprinse câteva lămpi, îşi trase scaunul în faţa picturii şi se apucă să-şi pregătească tuburile de culoare şi câteva lame de lemn.

Oud

– Ştiam că ai să vii, zise. Îşi puse ochelarii şi se apropie de pânză. Culese un tub de culoare, aparent la întâmplare, îl strânse între degete şi se apucă să întindă culoarea pe pânză: un carmin lucitor. Îmi spuse: Te-am pictat că o să vii încoace, iar tu ai venit. Fii liniştit, însă, că nu ţi-am încheiat chipul – ca de obicei, lăcaşul ochilor a rămas gol. Ca de obicei când vorbim de prieteni, înţelege-mă.

– Pe Kabylia ai pictat-o vreodată?

Femeia mârâi din nou.

– N-am îndrăznit, râse Iovik. Pe Medeea chiar o iubesc, cum era s-o pictez? În plus, ea e cam imprevizibilă, nu-i aşa, valkiria mea?

Bruneta ridică din umeri. Îi scoase limba şi se apropie de el, îmbrăţişându-l. Iovik n-o mai băgă în seamă, însă – era preocupat să traseze nişte dungi groase de un argintiu murdar: norii de praf ce se ridicau de sub picioarele goale ale celor ce părăseau în grabă târguşorul.

– De unde mă ştii? – l-am întrebat.

– Ce contează? Important e că de când am aflat ce vrei să faci din mine, m-am apucat să te pictez. M-am apucat să te pictez cum, într-o bună zi, vei coborî la mine, în regatul din subsol. Dar, te-am pictat şi în alte ipostaze – nu te speria, nu eşti singurul în situaţia asta. Te asigur, însă, că în nici un tablou nu ţi-am pictat ochii. Bei o votcă, ceva?

– E cam devreme.

– Aici, în subsol, e totdeauna seară, făcu Iovik, iar lungana se şi ridică de lângă el. Dispăru în altă încăpere de unde se auzi clinchetul unor pahare.

– Ştii, îmi spuse Iovik în şoaptă, Brunhilde mă spionează în contul unui domn foarte bine îmbrăcat, care îşi spune Ionesco. Ea ştie că eu ştiu că ea mă spionează, iar domnul cel bine îmbrăcat ştie că eu ştiu că ea mă spionează, aşa că alcătuim un ménage à trois aproape canonic. Dar, mi-e bine aşa. Ei trag cu ochiul la mine, iar eu primesc, în schimb, tandreţe. Suntem cu toţii împăcaţi. E bine să-ţi faci compromisurile la timp.

– Oare?

– Sigur! Mie îmi place să mă joc, iar lor le place să creadă că mă controlează. E ca în războiul rece: ne ştim prea bine ca să ne aplicăm lovituri decisive.

Lungana se întoarse. Îi întinse lui Iovik un pahar plin ochi, iar Iovik îl dădu peste cap dintr-o bucată, ruseşte. Ea se apucă să guste din alt pahar. Am remarcat că adusese şi un al treilea pahar – dacă mă răzgândeam?

– De ce ai vrut să ne vedem?

Iovik pufni în râs:

– Pentru că orice tablou nepictat e un Eden. Înţelegi chestia asta?

Nu înţelegeam, dar am făcut semn că da.

– Ba nu înţelegi nimic, reluă el, întristându-se. Nu orice tablou nepictat e un Eden. Doar tablourile pe care doresc să le pictez cu adevărat sunt Edenuri, pentru că sunt în stare să pictez şi în scopuri practice. Pragmatice. Aşa am aflat de marea mea putere, numai că n-aveam nevoie de ea.

– Dacă m-ai iubi cu adevărat, se băgă în vorbă lungana, m-ai picta cum ţi-o ucid pe Veselina, grăsana ta de la Balcic.

Iovik se albi la faţă.

– La Balcic nu am scopuri practice: acolo sunt doar Iovik, pictorul a cărui cotă vrea el s-o crească, mă arătă el cu degetul. Doar aici, la Bucureşti, sunt Iovik cel subversiv în pictură. Acolo, o am pe Veselina care nu-mi cere nimic. Aici sunt Iovik cu arma la picior, drept pentru care m-am ales cu tine, amazoana mea.

Iar eu:

– Cât de sigur eşti că ai, într-adevăr, o armă la picior?

Iovik îmi făcu cu ochiul:

– O armă la picior, am, sunt sigur de asta… Numai că nu ştiu cum s-o folosesc totdeauna… Nici eu, nici şeful Djamiliei nu ştim cum de se petrec… ghinioanele astea… Poate o să-mi explici tu după ce termin această pictură? După ce-o să înţelegi ce prevesteşte ea?

– Prevesteşte ceva?

Iovik rămase pe gânduri.

– Nu ştiu… Niciodată nu pot fi sigur că pictura chiar prevesteşte ceva, sau cât de mult prevesteşte… Când mă concentrez, însă, şi dacă merg până la capăt, atunci aproape că-mi iese ceea ce doresc.

– Dacă-i aşa, de ce nu te pictezi pe tine cum îţi dobândeşti liniştea?

Rămase un pic pe gânduri. Apoi:

– Hm, ar fi o idee, dar nu ştiu în ce constă liniştea. Pe de altă parte, dacă mi-aş dobândi liniştea, de ce-aş mai picta?

– Pictează-te cum câştigi la 6 din 49 şi-ţi jur, zău că-ţi jur că nu mai dau telefoane la Ionesco, se ambală bruneta. Dispărem, pricepi? Plecăm de-aci şi nu mai dă nici dracu’ de noi!

– N-am nevoie de tine pentru asta. Pot să dispar când vreau.

– Ia spune, l-am luat eu atunci, ce înseamnă să mergi până la capăt când pictezi dorind să obţii ceva?

În loc de răspuns, Iovik se apucă să picteze, nervos: ba cerul de deasupra târgului, ba personajele, ba uliţele crăpate, sărind de la una la alta fără noimă, parcă. De fapt, mi-am dat seama după câteva clipe, Iovik se concentra asupra unui personaj din mulţimea de fugari, asupra căruia tot revenea, din nou şi din nou.

– Tu crezi că arta are de-a face şi cu subiectele care îi atrag pe ziarişti? – mă întrebă el, deodată.

– Cred că arta nu are legătură cu subiectele, ci cu metoda, i-am spus.

– Metoda… aha. Înseamnă că şi tablourile mele… hm, practice, ar putea să fie artă.

– Până una-alta, tablourile tale practice sunt cele mai căutate. Acum două zile am aflat de la Herşcovici că…

– Lasă-l pe Herşcovici! – se înfurie Iovik. Lasă-l! Tu crezi că el e om, cot la cot cu noi? Tu nu vezi că tot ce are legătură cu mine se învârte în jurul lui Herşcovici? Toată viaţa lui Iovik se învârte în jurul lui Herşcovici, la fel cum lucrurile toate care vor muri se învârt în jurul meu. Atrag moartea de parcă i-aş fi… de parcă i-aş fi… tot căuta el o formulare, de parcă i-aş fi punct de rouă!

– Şi dacă, de fapt, tu creezi moarte? Dacă tu o proiectezi asupra lucrurilor pe care le pictezi?

– Nici pomeneală. Moartea e gata creată. Eu doar o recunosc, sau o chem, sau o grăbesc, că nici nu ştiu cum fac cu ea… Singurul lucru pe care l-am învăţat, de când cu păţaniile astea, este cum să fac ca să nu ucid un model, iar asta, tot la Herşcovici am văzut. Herşcovici, blestematul, trăieşte aici de parcă ar fi manualul meu de întreţinere. Cum mă poticnesc, cum scoate ceva din mânecă, şi-mi arată ce şi cum. Prin el am aflat cum să nu ucid – iar asta o fac nepictând ochii, după cum ştii. Are nenorocitul de Herşcovici o manga veche de tot, desenată de Hokusai pe hârtie de orez… Acolo e şi povestea mea. Acolo e povestea pictorului care ucide pictând. Acolo am văzut că trebuie să te chem şi pe tine, acolo am văzut că trebuie să mă las pe mâna Cabiriei, ucigaşa care mă îngrijeşte, acolo am văzut că momentul cel mai cumplit când pictezi un portret este cel în care faci ochii. Hokusai nu picta ochii decât dacă privea la tablou indirect, cu ajutorul unei oglinzi.

– Şi-ai încercat trucul cu oglinda?

– Uite, am să-l mai încerc o dată acum, pentru tine, căci în ce mă priveşte, l-am probat.

Îi făcu semn lunganei care dispăru după o perdea. Apăru aproape imediat cu o oglindă, iar Iovik se apucă să traseze ochii personajelor ce alergau, privind în oglindă:

– Aşa! Şi aşa! – trasă el ochii cu furie.

Mda. Una, două, trei… Zeci de perechi de ochi îngroziţi. Atât şi nimic mai mult. Ochi alergând, ochi rătăciţi, ochi holbaţi peste tot pe pânză. Unul dintre personaje încasă, însă, un tratament special: era un copil căruia Iovik îi pictă ochii cu deosebită migală.

Apoi, deodată se ridică şi acoperi tabloul cu perdeaua cea veche.

– Îl las să se usuce şi mâine ţi-l trimit. Ieşim puţin pe-afară?

Din dimineaţa aceea, am început să ne vedem aproape zi de zi. După o săptămână, îi vindeam deja primele tablouri. Ciudat, însă, Iovik întârzia să-mi ofere pânza pe care o pictase în faţa mea, deşi mi-o promisese. În fine. Ne plimbam încoace şi încolo, ne întâlneam cu tot soiul de inşi doritori să-i cumpere arta şi, fireşte, în faţa acestora nu aduceam nicicând în discuţie faptul că anumite modele decedaseră după ce fuseseră pictate – lucrul era cunoscut de toţi cei interesaţi. Moartea era principalul motor al vânzărilor, dar nimeni n-o menţiona şi tot moartea era marele meu cârlig promoţional pe care nu era necesar să-l amintesc niciodată.

Am aflat atunci că Iovik nu picta decât foarte rar când stătea la Bucureşti. El considera că pictează cu adevărat la Balcic (pe terasa umbrită de iederă a grăsanei de Veselina) şi asta pentru că, într-o vreme, crezuse că decesele erau provocate de faptul că picta la Bucureşti. Fireşte, şi-a verificat ipoteza într-un mod extrem de cartezian, constatând că necazurile generate de tablouri nu ţineau de oraşul în care picta: ochii! – ochii erau singurul magnet pentru moarte! Dacă picta ochi într-un anumit tablou, atunci, cu mare probabilitate, tabloul avea să atragă victime în trena sa.

– Dar ca să fiu cinstit, îmi mărturisise el într-o seară, pe când degustam o Fetească Neagră la „Stejar”, pe lângă liceul Spiru Haret, prefer să pictez la Balcic pentru că acolo nu e Pentesileea să stea cu ochii pe mine…

– Nu mai pricep nimic… Şi-atunci, ce fel de pândă mai e asta, din moment ce ei te scapă din ochi acolo unde pictezi cel mai mult?

– Păi, şi-au dat seama că nu doresc să-i ucid pe cei… hm, pe cei aflaţi în grija lor. Totodată, s-au prins că nu vreau să mă bag nici să-i ucid pe duşmanii celor aflaţi în grija lor. Au remarcat că nu mai pictez mai nimic cu ochi – am respectat un fel de înţelegere nescrisă: ori de câte ori simt nevoia să pictez şi să pun ochi, o fac la Bucureşti, cu Herakleea de faţă, iar chipurile pe care le pictez nu sunt dintre cele care îi interesează… Îi înţeleg: vor să fie liniştiţi şi se amăgesc de unii singuri că mă supraveghează, aşa că mi-au oferit-o pe Ida, 24 de ore din 24…

– Dar ea… Cum de nu te însoţeşte la Balcic?

– Întreab-o! – pufnise Iovik în râs.

– Iar cei pe care încă îi mai pictezi cu ochi… ce păţesc?

– Ţi-am promis un tablou de-al meu. De ce nu ai răbdare?

Aşa că, am lăsat lucrurile să curgă de la sine. Nu-l grăbeam în nici un fel. Nu-l provocam nicicând. Doar îi vindeam tablourile, îl puneam faţă în faţă cu clienţii, vorbeam despre lucruri fără cap şi fără coadă şi tot aşa. Iovik era foarte plăcut – avea un stil cam bizar de a conversa, sărind mereu de la una la alta (după cum şi picta), dar era mereu spumos, iar relaţia lui contractuală cu bruneta (nu i-am aflat niciodată numele real) părea într-atât de stabilă, încât provoca invidie.

Într-o dimineaţă, pe când ne plimbam pe strada Plantelor, s-a oprit în faţa fostei clădiri a sanatoriului Şuţu şi, privind la placa de marmură care amintea că acolo murise Eminescu, mi-a spus, cu glas posomorât:

– Eu cred că nici nu există creaţie. Doar amesteci lucrurile pe care le vezi în faţa ta.

– Ce naiba te-a apucat?

– Nu, nu… aşa e cum îţi spun eu. Nu există creaţie. Există doar idei care contaminează alte idei. Există doar metode diferite, după cum ai spus tu când ne-am cunoscut. Iar Iovik nu e decât un fotograf mai deosebit. Sau, un barman, dacă vrei – unul care se pricepe să facă nişte cocktailuri mai ciudate… Unele, ucigătoare chiar…

În ziua aceea nu prea a avut chef de vorbă. La despărţire, mi-a dat întâlnire pentru seara următoare, în Herăstrău, la Exploflora. Voia să-mi arată un copac (un frasin, din câte am înţeles) care îl obseda de o bună bucată de vreme. După aceea, urma să ne întoarcem în oraş, să stăm de vorbă cu doi inşi de la Londra, care voiau să achiziţioneze toate portretele pictate de Iovik în 1989 – cele care rămăseseră nevândute, bineînţeles.

În seara următoare, însă (era 10 mai), Iovik n-a apărut la întâlnire. M-am repezit pe strada Zalomit. Bruneta mi-a deschis, privindu-mă cu ochi pleoştiţi.

– Iar a dispărut, mi-a explicat. Hai înăuntru.

– Cum adică, iar?

Dar ea:

– Hai înăuntru, că vrea să te cunoască cineva.

Am urmat-o şi, nu foarte mirat, am dat peste o grămadă de inşi cunoscuţi – Herşcovici şi d-l M. inclusiv. Mai erau acolo Cihovski, criticul P., fostul director al TFM şi, alături de ei, un domn extrem de bine îmbrăcat. Acesta din urmă era un ins mai degrabă scund, puţin cam durduliu, aducea cu un mongol (numai că avea ochii albaştri) şi afecta gesturile unui gay, dar chestia asta nu mă pusese nicicând în dificultate.

D-l M. făcu prezentările.

– Spune-mi Ionesco, îmi zise insul cel bine îmbrăcat, zâmbind într-un fel anume, semn că făcuse intenţionat trimiterea.

– Unde e Iovik? – am întrebat.

– La Balcic, la curva de Veselina, făcu lungana, pufnind.

– Draga mea, bănuiam cu toţii că situaţia o să scape de sub control, aşa că încearcă să te abţii, făcu Ionesco. De fapt, o privi el tăios, e greu să pricep cum de reuşeşte Iovik mereu să plece fără ca tu să te prinzi.

– Adică, nu m-am abţinut eu, voi vreţi să mă faceţi să cred că nu sunteţi în stare să supravegheaţi un… un amărât de pictor?

– Fondurile, ştii, ridică Ionesco din umeri, făcând pe încurcatul. Cin’ să te creadă când justifici o suplimentare de personal turnând o poveste ca a lui Iovik?

– Şi dacă lui Iovik îi vine să-l picteze la Balcic pe… nu ştiu… pe preşedintele ţării, pe Boris Yelţin, pe Papa Ioan Paul….

– Oh, n-avem noi norocul ăsta, zise Ionesco şi-mi făcu cu ochiul. Pe de altă parte, Veselina e o persoană extrem de înţelegătoare. Unde mai pui că-i mult mai eficientă decât amanta lui Iovik en titre, deveni Ionesco iarăşi tăios. Nu, referitor la faptul că Iovik ar scăpa de sub control, nici o grijă, domnule! E prins în mrejele noastre… E ca în relaţia de amor a divinului Pico… de vinculus vinculorum, ştiţi… Şi informaţiile sunt o artă, domnilor! – păru Ionesco să se sumeţească. Nu doar pictura! Nu doar creşterea cotelor de piaţă! Dar, spuneţi-mi, mi se adresă deodată, parcă vă promisese un tablou…

– Nu mi l-a dat nici până azi.

– Ciudat. Realitatea e că Iovik al nostru reuşeşte, câteodată, să mă scoată din sărite cu imaginaţia lui. Găseşte cele mai bizare metode de a-şi duce planuriule la bun sfârşit, iar noi nu-l mirosim decât mult prea târziu. Tu nu ştii ce-a făcut cu tabloul acela? – se uită Ionesco la brunetă.

Femeia mârâi. Iar Ionesco:

– Poate că ar fi mai bine s-o aducem pe Veselina aici, cu arme şi bagaje. E mult mai eficientă decât tine, din toate punctele de vedere. Barem, puteţi să-mi spuneţi ce reprezenta tabloul? Înţeleg că l-a pictat cu ochi cu tot.

M-am apucat să-i descriu târguşorul din Orientul Apropiat, cu mulţimile ce se repezeau afară, cu munţii înconjurători etc., dar era evident că descrierea mea nu l-a mulţumit pe Ionesco.

– Tu ce părere ai, Herşcovici?

– Eu zic că cel mai bine ar fi să urmărim ştirile, făcu anticarul. Din câte ştiu eu, Iovik n-a mai pictat ochi de multă vreme…

– Tocmai… De ce-o fi făcut-o acum?

– Ca să-l impresioneze pe el, zise lungana (Medeea, Pentesileea, Cabiria), arătându-mă.

– Aşa cred şi eu, interveni d-l M. Poate că vrea doar să-i ridice o minge la fileu ucenicului meu.

– Ar fi în stare să ucidă deliberat pentru asta? – întrebă Ionesco.

– Poate că nu el este cel cahre ucide, se băgă şi criticul, d-l P., dar noi îi cunoşteam toată povestea, aşa că nu prea l-am băgat în seamă. Criticul, însă, nu se lăsă: Poate că Iovik doahr vede unde o să fie moahrtea, poate că…

Ionesco făcu un gest de lehamite (ca nouă, tuturor, criticii îi păreau cam lipsiţi de sens) şi se pregăti de plecare.

– Frumoasa asta a mea, amazoana lui Iovik, o să vină cu dumneavoastră, dacă nu vă e cu supărare, îmi spuse înainte să iasă.

Contrariat, l-am privit pe d-l M., dar el îmi făcu semn să las de la mine. Peste luni de zile, după ce vreo patru dintre cei de faţă aveam să ne îmbogăţim, d-l M. avea să-mi spună că investiţia noastră meritase din plin această măruntă neplăcere.

N-a trecut mai mult de o oră după ce am intrat în casă când, cineva a sunat la uşă. Era un aurolac prăpădit cu un colet în mână. În colet se aflau, bineînţeles, două tablouri de la Iovik – cel pe care mi-l promisese, ca un strigăt al lui Munch multiplicat la puterea o sută, remixat din plin cu o cromatică à la Chaïm Soutine,

Chaim Soutine

şi un altul, mult mai mărunt, care mă reprezenta pe mine, plimbându-mă pe o faleză pe care am recunoscut-o imediat, chit că nu călcasem prin Balcic în viaţa mea. Bruneta m-a privit lung (abia atunci am băgat de seamă că avea ochi negri, vioi), eu am privit-o pe ea la fel de lung, apoi ea se duse la telefon şi, continuând să mă cântărească din priviri, îl sună pe Ionesco şi se apucă să-i descrie doar primul tablou, cel de care ştia şi Ionesco.

– Eşti de acord să i-l împrumuţi? Doar până mâine dimineaţă, îmi transmise bruneta solicitarea şefului ei.

I l-am împrumutat, după cum m-a rugat. După vreo două ore, Ionesco ne-a sunat înapoi şi ne-a sugerat, ca şi Herşcovici, să ne uităm la ştiri – în Iran, la Qayen, ne spuse el, avusese loc în cursul dimineţii un cutremur de 7,2 pe scara Richter. Muriseră peste 200 de oameni, fuseseră distruse cam 15.000 de case, iar efectele se făcuseră simţite până la Herat, în Afganistan, unde lumea ieşise pe străzi.

Nici măcar n-am mai deschis televizorul. De fapt, n-am mai apucat s-o fac – lungana se apropiase de mine, pe cât de îmbietor era în stare una ca ea.

– Spune-mi că mâine plecăm la Balcic, spune-mi…

I-am promis că vom pleca, i-am promis şi am făcut cam tot ce vroia ea (pe vremea aceea, îmi scuzam aproape orice ieşire dând vina pe faptul că eram foarte curios), am făcut tot ce vroia ea, aşadar, simţind cum lucrurile încep să-mi scape de sub control…

În ziua următoare, am plecat la Balcic. Pe atunci, dacă o luai de la Bucureşti prin Călăraşi şi Silistra, apoi pe drumurile secundare care trec prin Tolbuhin şi Dobrici, ajungeai la Balcic mai repede decât la Constanţa. Aşa se face că pe la ora prânzului, am tras la hotelul Lotos, de pe faleză, în apropierea portului, la numai doi paşi de casa Veselinei. Lungana m-a îndemnat să merg de unul singur la Veselina, dar eu n-am făcut-o: tot privind la tabloul în care Iovik mă pictase la Balcic, mi-am dat seama că el mă făcuse undeva pe faleză, aşa că am luat tabloul cu mine şi m-am apucat să caut locul pe care îl pictase.

Locul se afla spre capătul falezei, cu numai o sută de metri înainte de cascada ce cobora din Grădina Botanică. Era destul de cald, dar terasele erau pustii – sezonul nu începuse încă. Un grup de elevi vizita palatul reginei Maria. M-am aşezat pe o bancă şi am aprins o ţigară. M-am uitat la rarii trecători: câteva nordice schiloade, mute şi palide şi mai multe bulgăroaice mergând cu treabă, îmbrăcate sărăcăcios, cu pantofi scâlciaţi. Nici unora, nici altora nu le patinau ochii – se uitau fix, în faţă.

La un moment dat, un chelner cam apatic a deschis una dintre terase. S-a aşezat la tejghea şi a început să mă privească fix. Mi-era sete, aşa că m-am dus şi am luat o bere, o chestie locală, pe nume Cameniţa.

N-am apucat să beau mai mult de jumătate de halbă când, printre mese se strecură o femeie uriaşă care veni drept la mine. Mă cântări din cap până în picioare şi, surâzând, îmi pronunţă numele.

Am făcut semn că da, eu eram, iar ea mi-a spus că este Veselina. Apoi, m-a întrebat într-o românească îngrozitor de stricată dacă puteam să merg cu ea. Am plătit berea şi am urmat-o.

Am mers în tăcere până la casa ei, o clădire din piatră, văruită cu alb, cocoţată pe străzile din spatele poştei, chiar deasupra clădirii Vămii – terasa era, într-adevăr, excepţională: înălţată la vreo şase-şapte metri deasupra unei străzi abrupte, era un dreptunghi în care încăpea o masă lungă dimpreună cu scaunele ei, masive. Era la fel de albă ca restul casei, fiind învelită din toate părţile de o iederă deasă în care Veselina tăiase nişte spaţii pătrate, ici-colo, ca să poţi să vezi golful. Mirosea a garoafe sălbatice şi se auzea zumzetul îndepărtat al oraşului liniştit – oh, era după-amiaza perfectă.

Peisaj la Balcic – George Ştefănescu (1936)

– Aşteaptătă pucin, îmi zâmbi Veselina. Dădu să plece, după care, deodată se întoarse, râzând: A venit femeie din Bucureşti pentru Iovik?

Am făcut semn că da, iar Veselina izbucni într-un hohot de râs sănătos:

– Aşa zis la mine Ionescătă.

Apoi, plecă. Nu trecu mult şi, sub terasă se auzi zgomotul aproape surd al unei maşini – puff: motorul se opri. Cineva coborî din maşină, făcu patru-cinci paşi şi intră în casă. Am auzit glasul voios al Veselinei numai că, tonurile zglobii se şterseră brusc, cam în felul opus bocitoarelor care, de la jelania cea mai adâncă, deodată schimbă registrul pentru o conversaţie funcţională.

Mda – aşa, deodată, a devenit Veselina tristă. Celălalt glas încerca s-o potolească, dar fără sorţi de izbândă. Apoi, femeia tăcu. Peste câteva clipe, pe terasă îşi făcu apariţia însuşi Ionesco. Îmi dădu bunăziua şi, tocmai ne pregăteam să ne lansăm în schimbul de replici ce pregătea o conversaţie serioasă când, se auzi un ciocănit la uşă.

– Trebuie să avem răbdare, îmi spuse Ionesco. Cred că o să ne strângem destul de mulţi. Între timp, făcu el, oftând, uită-te cu atenţie la tabloul pe care ţi l-a făcut cadou Iovik.

L-a scos dintr-o taşcă şi mi l-a întins. Am dat să-l privesc doar în treacăt, dar, imaginea care mi se înfăţişă în faţa ochilor mă luă complet pe nepregătite: aproape că nu mai aducea cu pânza văzută în subsolul din Zalomit şi cu ceea ce văzusem cu numai o seară înainte. Văzută în lumina după-amiezii din Balcic, pânza părea să te orbească cu tonurile ei sângerii şi, pentru o clipă, chiar m-am temut că toate personajele pictate acolo aveau să se reverse şi s-o ia la fugă, nebuneşte, pe terasa Veselinei.

Din larg se auzi atunci sirena gravă a unui cargou. Am tresărit. Un damf discret de iod marin îmi năpădi nările.

– Bună, se auzi în clipa aceea glasul domnului M.

Îl însoţea Herşcovici. Se aşezară şi ei, la masă şi, privindu-se unii pe alţii, scoaseră, fiecare, câte un tablouaş. Ionesco făcu la fel, iar eu l-am imitat, scoţînd tabloul cu mine pe faleza din Balcic. Am pus cele patru tablouri pe masă, în jurul picturii care înfăţişa cutremurul din Qayen, Iran, şi le-am privit, pe rând: eu eram tot pe faleză, Ionesco apărea coborând din maşină în faţa casei Veselinei, iar d-l M. şi cu Herşcovici erau pictaţi împreună, bătând la uşa din spatele casei.

– Spuneai că ţi-a lăsat şi ţie un tablou, strigă Ionesco spre Veselina.

Veselina îl aprobă, bulgăreşte, ceea ce ne cam puse în încurcătură. Oricum, pe moment, nu ne arătă tabloul ei.

– Iovik spus la mine: dupe ce ei inţelegute, ne explică ea.

– Ce să înţelegem?

– Tablou, întinse ea degetul spre masă. Voi înţelegute toate tablou, apoi eu arăt.

Ne uitarăm unii la alţii. Iar Ionesco:

– Păi, eu zic că le-am înţeles. Iată-ne pe toţi aici, aşa cum a dorit el.

– Încă nu înţeles, făcu Veselina, Priviţi bine toate tablou. Da’ priviţi bine, bine, bine. Ele au lucru ascuns.

Ne-am chiorât în tablouri, ce să facem. A trecut mai bine de un minut până ce am remarcat că în toate cele patru tablouri, undeva în fundal, aproape de nebăgat în seamă, se afla acelaşi copil, abia trasat din câteva tuşe. Am dat o exclamaţie şi mi-am aruncat ochii pe tabloul cel mare, căutând copilul prin mulţimea ce alerga, disperată, să fugă de cutremur.

Nu mi-a luat mult să-l găsesc, rătăcit printre femei pe jumătate dezbrăcate, acoperit de mulţimea unor bătrâni şontorogi cu ochii holbaţi, aproape călcat în picioare de sumedenie de bărbaţi cu gurile căscate.

– Uite-l şi aici, l-am arătat celorlalţi.

S-au aplecat cu toţii asupra tabloului din mijloc.

– Aha, făcu Herşcovici şi se trase înapoi. Înţepeni în scaun. Ochii i se umeziră, iar bărbia începu să-i tremure.

– Eu îl cunosc pe Iovik de mic copil, ne spuse el după câteva clipe. Băieţelul ăsta care apare în toate tablourile… e chiar el. N-am cum să vă dovedesc asta acum, dar la Bucureşti am nişte poze de-ale lui, din copilărie. Am fost prieten tare bun cu bunică-său, dumnezeu să-l ierte, lansă Herşcovici, bizar, el fiind un evreu practicant, altminteri.

– Eşti sigur? – se interesă Ionesco. Eşti sigur că ăsta e chiar Iovik?

Herşcovici aprobă. Reflex, privirăm cu toţii la ochii băieţelului – oh, da: erau acolo, parcă mai bine trasaţi decât în oricare realitate.

– Şi Iovik? – se întoarse Ionesco spre Veselina. Ne-a chemat aici, înţeleg, dar el unde e?

– Iovik plecat. De tot plecat, spuse Veselina, strângând buzele. A venit un om cu barca de mare şi luat la el aseară, din port. Iovik spune că tu arătat la el, se uită ea la mine cu înţeles, că tu arătat la el om venit aseară. Om cumpărat tablou la Bucureşti, iar în tablou om venea cu barca la Balcic.

– Iovik n-a vândut nici un tablou din ăsta cât a fost cu mine, m-am apărat eu.

– Voi nu înţeles nici ce vede Iovik, nici cum umblă Iovik, se uită Veselina de la unul la altul. Nu înţeles nici cum vorbeşte Iovik.

Abia atunci ne arătă şi ea ceea ce noi ne închipuiserăm că trebuia să fie un alt tablou semnat de Iovik, numai că nu era deloc un tablou. Era un colaj din hârtie, pânză roasă de sac şi bucăţi de dantelă, care îl reprezenta pe însuşi Iovik, stând aşezat pe un scaun, pictând – Veselina ni-l oferi cu un gest într-atât de precaut încât, iniţial, am crezut că îşi bătea joc de noi. N-am comentat nicicum, însă, şi ne-am apucat să ne dăm cu presupusul, încercând să ne dăm seama ce anume picta, comparând obiectele abia schiţate din faţa lui Iovik cel pictat, cu imaginea mai mult decât diafană care se vedea pe şevalet. Din păcate, însă, acel blestemat de colaj era într-atât de fragil, încât aproape că se dezurzea sub atingerea noastră.

– Atenţi! – ne strigă Veselina. Atenţi, că rupt iute.

Ionesco, trecut prin ciur şi dârmon, reacţionă cu profesionalism: cât ai zice peşte, scoase din buzunar un aparat de fotografiat digital şi trase câteva poze lucrării, după care iarăşi ne apucarăm să examinăm colajul care părea să se dezintegreze chiar sub ochii noştri.

Ne-am răsucit în jurul lui şi l-am tot privit în fel şi chip până când d-l M. îşi drese glasul deodată, spunându-ne:

– Am înţeles, aşa că am să plec de aici chiar acum. Vii? – se uită el la mine.

Am mai aruncat o privire colajului, dar d-l M. a clătinat din cap.

– N-o să te ajute nicicând, cu nimic. Nici pe tine, nici pe nimeni altcineva, în afara lui Iovik însuşi. Iar cota lui de pictor n-o să fie influenţată de lucrarea aceasta. Te mai întreb o dată: vii?

Nu m-am putut împiedica să nu mai arunc o privire colajului – şi-atunci, totul a devenit limpede.

– E simetric, domnilor. Simetric şi respectând o evoluţie raţională, nepermis de carteziană pentru un pictor, am simţit nevoia să-i iau peste picior pe Herşcovici şi pe Ionesco. În timp, o să pricepeţi, sunt sigur.

Şi, spunând aceasta, am coborât împreună cu d-l M. la hotelul Lotos, de unde am luat-o pe bruneta care fusese până mai acum 48 de ore femeia dată la schimb lui Iovik. Am ieşit pe faleză şi ne-am dus la un restaurant, unde am vorbit despre absolut orice şi am închinat multe, foarte multe pahare, în cinstea lui Iovik care, în ultimele sale lucrări, jucase totul pe o carte.

Cafenea la Balcic – Nicolae Tonitza

Absolut totul.

Şi, fireşte că de atunci, nimeni n-a mai auzit de el vreodată. Dacă a avut noroc, însă, şi dacă prevestirea pe care şi-a dorit-o în ultimile lucrări a ajuns să se împlinească, probabil că a citit şi el această poveste, bucurându-se, totodată, de marea bogăţie pe care o dobândim noi în numele lui. Şi, dacă într-adevăr citeşte acest text, să caşte bine ochii şi să fie sigur că rudele lui, puţine câte sunt, primesc de la mine un tain lunar, mai mult decât convenabil.

Şi, mai sper că din el n-a murit decât acea parte pe care el însuşi a dorit s-o ucidă.

Sfârşit