IOVIK – 0.4 (foileton – penultimul episod)

4. Scherzo occulto

Aşa am ajuns să aflu că nimeni nu se făcea vinovat de faptul că foştii prieteni ai lui Iovik păreau să fi uitat de el (şi viceversa). Pur şi simplu, Iovik nu era de găsit oricât de mult l-ai fi căutat, aşa că aserţiunea lui Alvin Toffler din anii ’70 (cea referitoare la disoluţia ideii de prietenie dezinteresată) nu avea substrat în ce-i privea pe bucureşteni. Cel puţin, aşa sper.

Pe de altă parte, faptul că atât mie cât şi prietenilor lui Iovik ne era imposibil să dăm de el, îşi pierdea din însemnătate din moment ce o grămadă de alte persoane porniseră pe urmele lui fără succes – iar aceştia din urmă, aveam să aflu, erau profesionişti în scoaterea fugarilor până şi din gură de şarpe. Oh, da, Iovik era un fugar, acum pot s-o recunosc, iar cei care porniseră cel mai recent în căutarea lui erau chiar emisarii afaceriştilor de la München: veniseră la Bucureşti cu gând să dea de Iovik şi (mai ales!) să cumpere gURA nesătulă, pe care erau dispuşi să plătească 5000 de dolari, câtă vremea se mai putea obţine pe ea un preţ într-atât de modic, după cum ei înşişi se îndemnau unii pe alţii.

Numai că, n-au dat nici de Iovik, nici de gURA nesătulă, pe care o achiziţionase între timp d-l M., semn că luase povestea la un mod extrem de personal.

Iovik alesese să dispară încă din primele luni ale lui 1990 şi iată în ce fel. Pe la începutul lui mai, primise vizita unui domn extrem de distins, un domn care îi fusese prezentat de fostul căpitan de Miliţie care îl anchetase în ultimele luni ale anului ’89, în legătură cu ciudata dâră de defuncţi pe care o trasaseră picturile lui prin Bucureşti. Fostul căpitan de Miliţie o ştersese iute de la întâlnire, lăsându-l pe Iovik faţă în faţă cu domnul cel distins care, fără să piardă vremea, trecuse direct la subiect. Practic, se rugase de pictor cu cerul şi pământul să semneze un contract de preempţiune: Iovik avea să fie plătit cu un salariu lunar mai mult decât atrăgător, chiar dacă nu făcea nimic, cu condiţia ca acel domn să se ocupe, în exclusivitate, de plasarea picturilor, picturi pentru care Iovik avea să fie plătit, suplimentar, la bucată, în funcţie de cota pe care acelaşi domn se va strădui s-o ridice cât mai mult. Pentru intrarea în vigoare a contractului, însă, trebuiau îndeplinite două condiţii suplimentare.

În primul rând, Iovik trebuia să-l contacteze pe acel domn ori de câte ori se apuca de o pictură, astfel încât să existe mereu cineva care să-i supravegheze lucrul. Ah, nu – nu era vorba de vreo imixtiune în procesul de creaţie, ţinuse să-l asigure acel domn (amintirea cenzurii era încă pregnantă), ci pur şi simplu de necesitatea pe care o resimţeau anumite… hm, persoane, de a şti cam ce subiecte şi-a mai ales Iovik, astfel încât să poată, la o adică, să ţină o evidenţă cât mai corectă a lucrărilor sale.

În al doilea rând, Iovik trebuia să accepte ideea că, din când în când, acel domn, sau un emisar de-al său, avea să-l mai deranjeze, foarte rar, ce-i drept, cu mici pretenţii care se rezumau, de fapt, la a desena sau a picta nişte portrete la comandă.

– Nici n-o să fie nevoie să depui un efort artistic deosebit pentru aceste comenzi, îl liniştise domnul cu pricina. Am dori doar să ştim că, ori de câte ori avem nevoie, tu vei fi cel ce va realiza portretele indivizilor pe care ţi-i vom indica noi.

– Să înţeleg că există persoane care cred cu adevărat că picturile mele pot să-şi ucidă subiectele? – se interesase Iovik, care resimţise pronunţia profundă a cuvântului noi drept în plexul solar.

– Nu. Trebuie doar să înţelegi că există persoane care preferă să se asigure că pictezi pentru ele şi nu pentru alţii.

– Aha… Din păcate, n-am ce răspuns să vă dau, pentru că, încă de dinainte de 22 decembrie ’89, am decis să nu mai pictez. Deloc.

– Şi din ce-o să trăieşti, Iovik?

– Asta nu mai e treaba dumneavoastră. Din 22 decembrie, chiar nu mai e treaba dumneavoastră.

– Cât de sigur eşti de chestia asta?

Iovik nu răspunsese. Pur şi simplu se ridicase de pe scaun (se aflau la Velvet, primul restaurant privat din Bucureşti de după ’89) şi ieşise pe stradă. Era o după-amiază răcoroasă şi cenuşie care se asorta cu centrul Bucureştiului aşa cum arăta el atunci: cu faţade ciuruite, gri, scorojite şi dospind de amintirea unei tăceri de mai bine de 50 de ani. Iovik o luase la pas spre Ateneul Român. Bineînţeles că cineva pornise, deîndată, pe urmele sale – era cineva într-atât de sigur pe el, încât nici măcar nu făcea efortul de a se ascunde.

Iovik se prefăcuse că nu-l bagă de seamă, dar mintea începuse, deja, să-i lucreze febril, cam în acelaşi fel grăbit (discret adrenalinic şi precis) în care lucrase şi mintea lui Sam Spade în Şoimul Maltez – un film la fel de alb-negru ca şi…

În fine. Pe vremea aceea, Iovik nu se mai apropia de şevalet – era un lucru perfect adevărat. Din cele ce mi le-a spus cu mult mai târziu, ajunsese să fie convins că exista o legătură între portretele pe care le pictase şi decesele celor ce-i serviseră drept modele. Nu, nu-i muriseră chiar toţi cei care îi pozaseră, dar el nu era în stare să determine de ce unii muriseră şi alţii nu, motiv pentru care se hotărâse să lase baltă portretistica, până va reuşi să stabilească ce legătură era între picturile lui şi decesele pe care, până una-alta, păreau să le inducă.

Mânat de oarece presentimente, Iovik făcuse între timp o vizită şi la mănăstirea Căldăruşani – peisajul pe care îl pictase se afla pe celălalt mal faţă de mănăstire şi, nu mică îi fu mirarea când zări că mare parte dintre copacii pe care îi pictase în tonuri de turbărie şi mâl se uscaseră în ultimul an, alcătuind deja o insulă de putreziciune în pădurea plină de viaţă, altminteri. Din ce în ce mai cutremurat, se dusese în pădure chiar, plimbându-se printre înaltele trunchiuri uscate şi răsucite, scorburoase şi care sunau a gol.

Nici măcar păsările nu-şi mai făcuseră cuib printre crengile copacilor, furnicile nu se mai preumblau pe scoarţa şi printre rădăcinile lor, iar pământul din care odinioară crescuseră acei copaci era tern, crăpat şi aparent betonat, precum bătăturile standard din curţile de Bărăgan în plin iulie. Pe de altă parte, la primul vânt mai puternic, Iovik era sigur, toate acele trunchiuri seci aveau să fie date jos, grămadă, într-o stivă dezordonată de bulumaci.

Gândurile… Gândurile mele care fac imagini, se întrebase Iovik atunci, ele să fie arma crimei? Imaginile recompuse de mintea mea să fie cele ce ucid lucrurile de afară? Sau, pur şi simplu, mă atrag acele lucruri care se pregătesc de moarte? Te pomeneşti că ele mă caută, iar eu le pictez, mânat de cine ştie ce imbold pe care nu-l pot decripta…

Nu găsi răspuns în prima clipă, ba chiar nici încă vreo săptămână după aceea, când, deodată îi veni ideea să scrie ceva: făcu o descriere, cât mai jurnalistică, a stufărişului crescut anarhic pe malul lacului Flax (partea de sud a lacului IOR), stufăriş pe care îl examinase, profesional, cu numai câteva zile în urmă. Era mijlocul lui aprilie, iar tijele de stuf se înverzeau, se înfoiau cu frunze tăioase şi păreau să dea drumul unor nori de mătasea broaştei pe suprafaţa apei.

După ce termină de scris descrierea, pusese hârtia la loc sigur şi se străduise să uite de ea şi să nu se mai plimbe prin partea sălbatică a parcului Flax. Reuşise să se abţină până spre sfârşitul lunii, când, se dusese să vadă ce şi cum.

Nu. Stufărişul nu se uscase în totalitate, dar mare parte dintre lăstarii cei noi se rupseseră, de parcă ar fi fost frânţi la aceeaşi înălţime, matematic, de o mână invizibilă. Iovik se dusese acasă iute de tot şi scosese descrierea ascunsă în sertar – o citi, iar o citi, apoi se duse la stufăriş, cu hârtie cu tot, dar nu reuşi să-şi dea seama de ce parte dintre lăstari rămăseseseră intacţi. Ca fapt divers, era singura zonă de pe malul lacului (Iovik se asigurase că lucrurile stăteau aşa) care încasase acea degradare bizară.

Cum-necum, Iovik se speriase şi mai tare, motiv pentru care hotărâse să nu se mai uite la nimic, dar la absolut nimic, cu ceea ce am fi în stare să denumim ochiul lui artistic. Până nu voi desluşi ce se petrece cu adevărat, se decisese el, o să fac în aşa fel încât să uit orice mi-ar putea aminti de imagini. În consecinţă, se apucase să îndepărteze din casă tablourile, albumele de artă, cărţile, fotografiile, scrierile – adică, tot ceea ce ar fi putut să-i vorbească despre lucruri transformându-se în imagini: cum sunt ele înregistrate, cum se recompun în minte, cum se stochează în gânduri şi în amintiri, ce mai rămâne din ele în timp, rătăcindu-se printre circumvoluţiuni şi neurotransmiţători, cum sunt apoi reproduse, şi, mai ales: cum derivează imaginile între obiect, reflexie mentală şi apoi pictură, când sunt reintroduse în circuitul general al imaginilor înregistrate de om.

Trebuie să mă curăţ de gândurile mele care fac imagini, îşi tot repeta Iovik. O să mă curăţ de toate deşeurile imagisticii. Poate o să inventez o artă nouă cândva. O pictură aparte. Cândva, o să pictez esenţe, ştiu.

Din acele zile, se cufundase în ascultarea exclusivă a muzicii – arta non-figurativă prin excelenţă, după cum stabilise Iovik. Dar, cum pe vremea aceea muzica se vindea sub formă de discuri vinyl, Iovik avusese grijă să azvârle toate copertele discurilor, ne mai păstrând decât discurile ca atare, pe care le ţinea în pungi de plastic fin. Din casă nu mai ieşea decât ca să se plimbe, iar singurele ţinte pe care şi le mai găsea erau concertele, din ce în ce mai rare şi mai puţin asezonate cu spectatori, ale Filarmonicii şi ale Orchestrei Radio. Mai trecea, când şi când pe la Hanul cu Tei, dar nu se uita la nici un tablou, nu mai cumpăra nimic, doar mai stătea de vorbă cu Cihovski sau cu Herşcovici, dar o lua din loc deîndată ce vreun artist apărea prin zonă, pentru că şi pe aceştia îi credita cu posibilitatea de a-i contamina puterea de a uita imagini.

Ateneul Român – Doru Cristian Deliu (colecţie particulară)

Prin urmare, deloc nu i-a fost greu să se lase urmărit de omul trimis pe urmele sale. De fapt, se gândea Iovik oarecum amuzat, abia aştepta să-i fie vizitat apartamentul în lipsă, astfel încât să tragă o porţie bună de râs. Motiv pentru care, s-a apucat să-şi lase ceva semne în apartament, ca să vadă când îi vor vizita agenţii casa.

N-au întârziat prea mult şi, abia atunci s-a hotărât Iovik să acţioneze. Întâi de toate, a făcut în aşa fel încât, într-o bună zi, să-şi piardă coada – nu i-a fost prea greu, pentru că cei ce-l filau îl considerau doar un aiurit de artist care, deodată, s-a apucat să schimbe nişte garnituri de metrou într-un mod mai degrabă inexplicabil, înainte să se repeadă, aparent buimac, într-un taxi. Oh, avusese grijă să şi vomite pe stradă, alergând, de parcă îl izbise o indigestie cumplită – avea el această credinţă, că un om aparent bolnav are şanse crescute de a adormi suspiciunile celorlalţi. Odată ajuns în taxi, se duse la însuşi Cihovski, cel care dintotdeauna îi făcuse rost de culori, pânze şi uleiuri la negru, şi-i dădu o comandă subţire de tot.

– Când vii să le iei? – se interesase Cihovski, cam scârbit. Era mai mare deranjul pentru cât de puţin dorea să cumpere Iovik. Pe de altă parte, lucru ciudat: acelaşi Iovik ţinea în mână o grămadă de bani – cu mult mai mulţi decât îl plătise pentru cea mai serioasă comandă pe care i-o făcuse vreodată lui Cihovski.

– De data asta, n-am să mai iau eu nici culorile, nici pânzele, nimic! – se apucase Iovik să explice. Uite, măi, Cihovski, măi, ce vreau eu. Vreau o cameră luminată, undeva la periferie, pentru numai o jumătate de zi. Acolo vreau să-mi duci comanda. Şi mai vreau să nu afle nimeni, nimic, despre aranjamentul nostru.

– Ce dracu’ ţi-a dat prin minte? – se uită Cihovski la el cu o privire lungă. Şi de ce naiba miroşi în halul ăsta?

– Mă ajuţi, sau nu?

Cihovski se mai uită o dată la banii din mâna lui Iovik.

– Ştii că au întrebat unii de tine pe aici, nu?

Iovik nu-i răspunse.

– Pune banii ăia la loc, îi zise Cihovski într-un târziu. Ce dracu’, nu ştii că mama e tot rusoaică? Măcar, tu eşti pe jumătate român, pufni el în râs, aparent fără legătură, da’ io sunt unu’ care, deşi vorbeşte româneşte, e născut dintr-un polonez plus o rusoaică. Mai aussländer de atât, nu se poate.

Se uită la Iovik printre pleoapele mijite, după care conchise:

– Ştiu cum e să fii singur de tot. Şi te cunosc de multă vreme.

– Bine. Atunci, după ce e totul gata, reluă Iovik, pune la Herşcovici în vitrină un anunţ de vânzare de casă, cu adresă, cu tot tacâmul, ca să ştiu unde găsesc camera de care te-am rugat.

– Şi dacă o să vrea unii să cumpere pe bune?

– N-o să apuce. Lasă că ştiu ce fac, da?

După câteva zile, Iovik trecu pe la Hanul cu Tei, în felul în care deja îi obişnuise pe cei de pe urmele sale. Văzu afişul din vitrina lui Herşcovici, stătu de vorbă cu Cihovski, apoi cu însuşi Herşcovici, bău cu ei un rom la cafeneaua Covaci, după care o luă pe jos prin oraş, fără scop, parcă. Se învârti prin Piaţa Unirii, o luă agale pe 11 Iunie, se mai uită la câteva case, după care luă un taxi cu care se duse în Titan, până la staţia de metrou, la doi paşi de casă. Acolo, însă, coborî la metrou şi se întoarse la Piaţa Unirii de unde luă alt taxi care îl duse pe strada Gruia, cam pe unde Calea Ferentarilor devine Prelungirea Ferentari. Acolo coborî, se uită de jur împrejur şi apoi o luă în grabă spre strada Ofrandei, plină de bălţi după ultima ploaie, pardosită cu piatră de râu, cu case din care se ridica un fum care mirosea a căi ferate. Ajuns acolo, se duse la numărul 19, la casa de care îi făcuse rost Cihovski.

Scoase cheile de la Cihovski şi intră în casa necunoscută – o casă vagon, mică şi şuie, cu camere care miroseau a igrasie şi a fum stătut, cu mobilă desperecheată şi veche, cu preşuri pe jos, cu pereţii strâmbi. În camera din capăt, a cărei fereastră dădea spre o grădină plină de bălării şi de copaci coşcoviţi, se afla şevaletul, o masă joasă pe care erau răspândite tuburile de culori, un set de pensule, un cuţitaş, o chiuvetă şi un telefon extrem de nou, din plastic alb. Lângă telefon, un bilet:

Stai aici cât vrei tu. Dacă ai nevoie de ceva, sună la………..

Polono-ruso-românul de Cihov

În următoarele şase ore, Iovik pictă de zor. Nu făcu decât două variante ale aceluiaşi portret pe care le lăsă la uscat înainte de a se culca, îmbrăcat, pe canapeaua din prima cameră. A doua zi, când se trezi, înveli tablourile în hârtie groasă de împachetat, strânse culorile, pensulele şi cuţitaşul şi lăsă un plic gros lângă telefon. Apoi, sună la numărul de pe bilet, dar nu făcu altceva decât să-l asculte pe Cihovski, care tot întreba, precum vocea de pe un disc vinyl al cărui ac sărea din nou şi din nou:

– Cine e? Alo? Alo? Cine e?

Iovik închise apoi telefonul şi scrise un bilet.

Vinde-mi casa şi aşteaptă să te sun la fel cum am făcut acum. Procura şi tot ce-ţi mai trebuie se află aci, în acest plic.

Iov

Apoi ieşi şi se puse pe aşteptat în birtul de la colţul străzii. După vreo jumătate de oră, apăru şi Cihovski, grăbit, care se repezi în casă, precum un hultan. Iovik tocmai comanda atunci cea de-a doua bere. Peste câteva minute, Cihovski ieşi, privind într-o parte şi în alta, după care o luă hotărât spre casa vecină. Bătu la uşă, vorbi ceva cu un bărbat care clătina tot timpul din cap, după care plecă, continuând să privească într-o parte şi în cealaltă.

Iovik rămase în birt până după prânz, dar nici Cihovski şi nici nimeni altcineva nu mai veni. Atunci, o luă pe jos până la cea mai apropiată poştă. Puse cele două tablouri într-un colet pe care-l expedie pe propria sa adresă, după care se duse la Gara de Nord şi îşi luă un bilet până la Burgas, în Bulgaria.

Oricui îl întreba, Iovik îi spunea că are de gând să se ducă la Sozopol, dar, bineînţeles că, odată ajuns la Ruse, coborî din tren şi se duse cu ocazia mai întâi la Varna şi după aia la Balcic. Trase la un hotel cam soios, căci pe vremea aceea nu se ducea nici dracu’ la Balcic în vilegiatură şi se apucă să frece menta, ba plimbându-se încoace şi încolo, ba făcând plajă lângă port ba, în final, vrăjind o bulgăroaică ceva mai purie care avea o casă îmbrăcată în iederă, cu vedere la golf, pe strada Zahari Zografi colţ cu Zlatko Petkov, chiar deasupra grădinilor în trepte de lângă vechea clădire a vămii. La două zile după ce o cunoscuse, se mută la ea şi îşi petrecu cea mai mare parte a timpului pe terasa umbroasă, înconjurat de iedera crescută precum un zid. Fireşte, pictă.

Balcic – Călin Anton

Iovik avea să se mai ducă la casa aceea de nenumărate ori, dar asta încă nu are importanţă. Cert e că după două săptămâni, Iovik o luă înapoi, tot cu ocazia, şi ajunse la Tutrakan, de unde trecu cu bacul în România, la Olteniţa. Ajunse la Bucureşti cu o betonieră MAN şi se duse direct la casa din strada Ofrandei. Cheile de la Cihovski încă se potriveau, aşa că intră, se duse aţă la telefon şi formă numărul lăsat de Cihovski.

Îl lăsă pe Cihovski să vorbească de unul singur, exact ca data trecută, şi închise. În treacăt, observă că şevaletul rămăsese în aceeaşi poziţie şi că se umpluse de praf – la fel păţiseră şi pânzele aşezate în colţ, ceea ce, până una-alta, era un lucru foarte bun, dar nu suficient. În consecinţă, lăsă lumina aprinsă în cameră, ieşi din casă, se duse la birtul din colţ şi se puse pe aşteptat.

De data asta, Cihovski ajunse în mai puţin de un sfert de oră. Iovik nu dădu nici un semn, iar scena de acum două săptămâni se repetă întocmai, cu Cihovski ieşind mirat, discutând cu vecinul etc. După ce Cihovski plecă, uimit din cale afară, Iovik părăsi birtul şi se duse în casă. Era frânt de oboseală, aşa că se culcă.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, sună iarăşi la Cihovski, fără să-i vorbească, numai că de astă dată, după ce închise telefonul, rămase să-l aştepte.

– Ce dracu’, ai înebunit de tot? – îl luă Cihovski în primire de îndată ce-l văzu. Ce naiba crezi tu că faci cu mine?

– Mi-ai vândut casa?

Cihovski se îmbujoră şi dădu un răcnet prelung, repezindu-se la Iovik:

– Nebunule! Numa’ io ştiu prin ce-am trecut ca să-ţi vând şandramaua, futu-te-n cur! Bineînţeles că am vândut-o! Am vândut-o şi nici măcar n-a fost nevoie să mă târguiesc pentru ea, idiotule, pentru că tipii ăia cărora le-ai trimis tu tablouri la tine acasă au cumpărat-o pe loc, cu banii jos, fără să fie nevoie de nici o procură, fir-ar a dracului de casă nenorocită, cu tine cu tot! N-a fost nevoie decât să le dau io v’o treizeci-patruzeci de declaraţii, tâmpitule, că de unde te cunosc, că de ce-ţi vând casa, că ce fac cu banii tăi şi aşa mai departe…

– Şi tu ce le-ai spus?

– Da’ tu de ce mama naibii i-ai făcut portretu’ lu’ filfizonu’ ăla la patru ace? De ce dracu’ i-ai făcut două portrete, şi nici măcar pe unul nu l-ai terminat? Ce fel de portrete sunt alea fără de ochi, sau fără de ochi şi fără de gură?

– Când te mai întreabă, îi ignoră Ivik întrebarea, spune-i că i-am mai pictat un portret, dimpreună cu partea lipsă, numai că partea lipsă nu e lipită, încă, la locul ei, pe chip… Şi mai spune-i că cel de-al treilea portret e la loc sigur, nu-i treaba lui unde, şi mai zi-i că dacă nu dau nici un semn de viaţă acolo unde se află portretul, cel care îl are în păstrare (se referea la Veselina, bulgăroaica dintr-o bucată, de la Balcic), cel care are portretul în păstrare, aşadar, o să lipească partea lipsă acolo unde trebuie, aşa să-i spui!

– Cam aşa ceva i-am şi spus, imbecilule, că măcar la atâta mă duce capul! – răcni Cihovski din adâncul rărunchilor. Apoi, coborând tonul: tu vorbeşti serios?

Iovik scoase dintr-o taşcă două bucăţele mărunte de furnir care, la prima vedere păreau nişte icoane minuscule, pe lemn. I le arătă lui Cihovski, care făcu ochii mari. Iar Iovik:

– Bineînţeles că vorbesc serios. Iar el ştie că vorbesc serios pentru că n-am altă soluţie.

– Ăsta e portretul de care-mi vorbeai? – întrebă Cihovski, de parcă ar fi vrut să pună mâna pe el. Îl recunoscu pe domnul cel distins, pictat fără de ochi, şi îi mai recunoscu şi ochii – nişte pete albastre, tăioase, oblice şi prelungi, de parcă ar fi aparţinut unui ins cu sânge amestecat: tătar cu ceva muiere scandinavă.

– Na, poţi să le iei… Arată-i-le! Varianta originală, cu mult mai apropiată de model, e pusă la loc sigur, după cum ţi-am spus. Numai, aveţi grijă, şi tu, şi el, să nu încercaţi să puneţi ochii la locul lor.

Cihovski înghiţi în sec, se uită la cele două bucăţele de lemn care se potriveau perfect apoi, deodată le vârî în buzunare separate, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l mâne cine ştie ce demon să le suprapună.

– Ia spune, schimbă Iovik vorba, când poţi să-mi dai banii de pe casă? Şi mai spune-mi şi cât trebuie să-ţi las pentru scandal…

Dar Cihovski:

– Iovik… Măi, Iovik… Cum naiba de-ai ajuns tu să faci toate chestiile astea? De ce nu vrei să te înţelegi cu oamenii ăia? Cred că, până la urmă, ai putea să dai la pace cu ei…

– Până una-alta, făcu Iovik, întristându-se brusc, nu ştiu cum aş putea să dau la pace cu mine. Hai, dă-mi banii şi spune-le că mai am câteva portrete puse la loc sigur, nu numai al filfizonului… Mai sunt câţiva inşi care s-au ţinut după mine în ultima vreme şi i-am pictat şi pe ei, aşa să le zici… Nici nu ştiu cum îi cheamă, pricepi, dar portretele lor sunt puse bine. Nu mai aşteaptă decât să le fie puşi ochii acolo unde le e locul… În schimb, vreau să fiu lăsat în pace. Nu mă interesează ce vor, nu mă interesează banii, nu mă interesează nimic altceva, decât să aflu cum aş putea să pictez în siguranţă pentru… of… pentru toată lumea.

Iovik tăcu. Se uită pe fereastră, ascultându-l pe Cihovski cum respiră grăbit, după care adăugă:

– Tu nu înţelegi că am găsit… calea, măi, Cihovski, măi? Tu nu pricepi că n-am nevoie decât de câţiva ani ca să fac acele picturi pe care de copil le simţeam, fără să ştiu ce căutau în mintea mea? Tu nu pricepi că toate păţaniile astea nu fac altceva decât să mă ducă acolo unde trebuie să ajung eu, Iovik? Cineva sau ceva are cu mine un plan, iar eu trebuie să-l duc la bun sfârşit – spune-mi că pricepi ce spun eu acum, pentru că, măcar tu, ar trebui să pricepi asta…

– Ia arată-mi ce mai ai în taşca aia, se înduplecă Cihovski.

Dar n-avea curaj să zâmbească încă – nu, nu!

Iovik mai pescui două-trei bucăţele de furnir, dimpreună cu ochii lor lipsă, şi i le întinse lui Cihovski.

– Dumnezeule, eşti nebun…

Dar Iovik:

– Şi, fă bine şi arată-le şi asta… Ăsta e un tablou întreg, îi făcu el lui Cihovski cu ochiul, scoţând din taşcă un rulou pe care îl desfăşură agale pe măsuţă.

– Asta ce mai e? Te-ai apucat de scene de război?

– Nu recunoşti locurile?

Cihovski îşi puse ochelarii.

– Ce naiba mai e şi asta? Parcă ar fi corturile de la Universitate… Văd şi nişte scutieri… Da’ ce dracu’ ai pus să curgă atâta sânge… Şi pe urmă… de ce atâţia morţi, Iovik… De ce naiba ai făcut atâţia morţi?

– Pentru că atâţia o să fie, făcu Iovik, cu glas stins, iar ăştia, numai scutieri nu sunt… Tu, arată-le şi tabloul ăsta, bine? Iar asta e pentru tine, că nu m-ai dat în gât, mai spuse Iovik, scoţând o ultimă bucată de furnir din taşcă. O flutură prin faţa lui Cihovski, după care o rupse în bucăţi, dimpreună cu ochii lipsă. Dădu drumul bucăţelelor pe jos şi se apucă să le toace cu călcâiele, până le făcu ţăndări.

– N-ai avut încredere în mine? – se posomorâse Cihovski, privindu-şi portretul terciuit sub picioarele lui Iovik.

Dar Iovik:

– Tu nu pricepi că nici în mine nu mai am încredere?

Cihovski râse cam strâmb, privind îndelung la Iovik, apoi scoase un pumn de bani din buzunar şi i-l întinse.

– Nu mi-ai zis ce-s’ ăştia, făcu el semn spre tabloul cel mare. Dacă nu sunt scutieri, ce mama naibii sunt?

– Las’ că te prinzi şi singur, zise Iovik.

După câteva minute se despărţeau pentru a nu se mai vedea niciodată, iar Iovik pătrunse din acea zi în ceea ce el avea să-mi descrie ca fiind marea imersiunea urbană a pictorului, singurul lucru necesar pentru un pictor, singura condiţie pentru a fi sigur că nu-şi trădează genetica şi instrucţia, apostolatul şi isihasmul lui, sihăstria maximă în miezul mulţimii de şaitani. Căci, asta trebuie să fie pictorul – un ins preumblându-se pe ici, pe colo, necunoscut de nimeni şi încercând să-şi uite până şi numele, fără altă intenţie, un ins care nu calcă prin galerii sau muzee, un ins care doar priveşte de jur-împrejur de parcă n-ar fi decât o oglindă mentală, anulându-şi numele, persona şi amintirile, mutându-se dintr-o parte în alta, împrumutând câteva nume şi tot atâtea documente de stare civilă, un ins care nu mai vorbeşte decât cu vânzătorii şi cu funcţionarii de poştă, un ins care când şi când pleacă la Balcic ca să trăiască un simulacru de viaţă de cuplu, manifestată printr-o bursă reciprocă a secreţiilor, un ins care cu greu se hotărăşte să picteze, ca într-un orgasm khazar amânat din nou şi din nou, un ins care, după ce deversează un torent de tablouri, care pare alcătuit din cuvintele nespuse ale lui Lao Tzî, afla că se pot face imagini şi mai simple, încă şi mai simple, din ce în ce mai simple, aspirând, aşadar, la linia perfectă, forând din the very Everest of his mind până în avenul efemerei sale biochimii, gata să spună, în sfârşit: anch’io sonno pittore….

Aşa. Ei, şi la două-trei zile după ce am aflat această poveste despre Iovik, absolut natural şi previzibil după cum se va vedea, am ajuns să stau faţă în faţă cu el.

–//–