Pataliputra este numele vechi al oraşului Patna, actuala capitală a provinciei indiene Biharia. Aşezarea, situată pe malul Gandjei, a fost locuită din cele mai vechi timpuri, fiind menţionată încă din lucrările lui Megasthene (secolul III pre-Christ), care o amintea sub numele de Palibothra, toponimic care, ciudat, s-a transmis cu aceeaşi pronunţie în lucrările călătorului chinez Fa Hsien, care a scris despre oraş tocmai în secolul IV post-Christ.
Pataliputra este sfântă – şi pentru hinduşii cei aproape evanescenţi, şi pentru budiştii cei gureşi, şi pentru mărunţeii jaina, dar şi pentru majestuoşii sikh, cei prea rar vizibili – dar nu despre oraşul propriu-zis doresc să vă povestesc, ci despre vechea legendă a straniului giuvaer din acel oraş. Nu mă îndoiesc că aţi auzit legenda, căci a intrat în repertoriul oral al multor popoare, fiind transmisă (parazitat, ce-i drept), din generaţie în generaţie, în poveşti precum Vrăjitorul cel Calic, sau Iatacul ascuns – cea din urmă poveste fiind ecranizată recent de casa rusească de filme Koncealovski & Rambam.
O să vă relatez acum în ce fel am aflat de povestea giuvaerului. Eram mic (nici cinci ani nu cred că aveam), când, într-o vară târzie, părinţii m-au dus la Breaza. Într-una din nopţi, gazda şi bunică-mea aveau un nemaipomenit chef de taclale, numai că eu refuzam să mă culc, trăgând cu urechea la ce vorbeau. Nu-ş’ ce naiba aveau ele chef să-şi spună, căci gazda (o femeie grasă, de vreo 60 de ani, cu un cap uriaş) îşi propuse să mă adoarmă cu orice chip. Prin urmare, se apucă să-mi zică o poveste.
Avea femeia aceea un ritm al frazei deosebit de molcom şi o voce egală – în mai puţin de zece minute, ochii au început să mi se închidă, numai că povestea era într-atât de fascinantă încât am făcut eforturi supraomeneşti ca s-o ascult până la sfârşit. Nu mai reţin amănunţit epica acelei poveşti, dar mi-a rămas în minte, extrem de vie, imaginea giuvaerului: translucid, era cam de dimensiunile unui sâmbure de caisă, numai că semăna cu un conglomerat din melci din aceia albi, pe care îl găseşti pe platourile montane înalte; pe de altă parte, era moale, umed şi extrem de rece, fiind întotdeauna ţinut (cu excepţia situaţiilor în care îl foloseai) într-un flacon transparent de sticlă plin cu cerneală.
Să reţinem acest flacon de sticlă, pentru că numai după mulţi ani am aflat că pe vremea când a fost făcut giuvaerul, sticla nu fusese încă inventată.
Totodată, am reţinut foarte clar, aproape cinematografic, lupta nemaivăzută pe care au dat-o nişte cavaleri şi înţelepţi faimoşi (extrem de faimoşi!) pentru a pune mâna pe giuvaerul cu pricina; lupta a fost urmată de o incredibilă alergătură în care s-au înfruntat mari capete încoronate care au lăsat onoarea deoparte (în mă-sa!), doar pentru a pune ei mâna, cei dintâi, pe obiectul acela care, firesc, avea puteri ieşite din comun. În afara acestor lucruri, gazda îmi tot repeta că giuvaerul fusese adus tocmai de la Palimboputra, nume care, nu ştiu de ce, mă umplea de fiori. Fireşte că n-am apucat să aud sfârşitul poveştii, gazda reuşind să mă adoarmă buştean. În zilele următoare, nemaiavând probabil ce să mai discute cu bunică-mea, gazda n-a mai avut motiv să-mi spună povestea încă o dată…
După ce am învăţat să citesc, am tot încercat să dau peste poveste, dar mi-a fost imposibil. Am relatat altora fragmentele care îmi rămăseseră în minte, dar legenda a ajuns în folclorul nostru într-o formă într-atât de distorsionată, încât nici unul dintre cei întrebaţi n-a fost în stare să mă pună pe urmele textului.
Mult mai târziu, într-o vreme în care studiam istoricul unor intervenţii chirurgicale, am dat peste un document turcesc care n-avea nici o legătură cu cercetarea mea. Nu mică mi-a fost mirarea când, în text, am întâlnit denumirea de Palimboputra, fapt ce m-a determinat să las baltă lucrul pe ziua aceea şi să mă delectez cu lectura acelui document, scris de mână, cu o frumoasă caligrafie naqsh (varianta Iskenderun), pe o bucată de piele de capră rămasă extrem de fină după mai bine de cinci sute de ani de la preparare.
Nu mi-a luat mai mult de două minute ca să-mi dau seama că dădusem, în sfârşit, peste povestea auzită în copilărie. Autorul acelui text, Musawa al-Da’ud, relata straniile păţanii conexe cu un giuvaer moale dar indestructibil, translucid deşi aproape negru, mereu îngheţat dar care trebuia să se înc��lzească la temperatura corpului pentru a-şi arăta puterea. Cea mai mare parte a poveştii avea loc în Constantinurbs, în anul 1427, în timpul celei de-a IV-a Cruciade.
Habar n-aveam pe atunci că, începând cu acea zi, cercetările mele fundamentale aveau să intre într-un con de umbră care a durat opt ani. Într-adevăr, am lăsat baltă istoricul chirurgiei şi m-am apucat să caut alte şi alte documente care aveau legătură cu giuvaerul cel vechi de la Palimboputra.
Una peste alta, am găsit mai bine de zece documente care se referă exclusiv la giuvaerul din Pataliputra, după cum este denumit oraşul de origine al bijuteriei în cele mai multe dintre variantele povestirii. În alte peste treizeci de documente, am descoperit o grămadă de aluzii la povestire, iar ceea ce voi expune mai jos este, dacă vreţi, o medie a relatărilor, un fel de adevăr-situat-la-mijloc reconstituit din lecturi.
Două lucruri doresc să subliniez înainte de a depăna legenda. În primul rând, aş atrage atenţia asupra arealului extrem de întins în care a circulat povestea – locul cel mai vestic în care a fost redactată este în Irlanda, la Ballyvaughan (autor: Danrig din Clonmacnols, scriptor al contelui de Dunguaire),
în timp ce locul cel mai estic este chiar Pataliputra (autor: Rafad bin Jalal, un sikh, contabil al unui comerciant chinez de artificii). În al doilea rând (şi acum, ţineţi-vă bine!), am să amintesc între ce ani au fost redactate documentele despre nemaipomenitul giuvaer: cea mai tardivă menţiune a fost făcută la 1734, la Kiev (autor: Stanislav Bronislavski, medic care descrie modul de întrebuinţare al giuvaerului!), în timp ce cea mai timpurie a avut loc la… 1331, cu 96 de ani înainte de a avea loc ciudatele păţanii!
Acest din urmă document a fost redactat la Itea, în Grecia (în apropiere de Patras), de Aristodulus Filologos, un arhivar de la Muntele Athos, coborât în lume ca să-şi trateze o boală de plămâni care a necesitat şase luni de climă uscată pentru vindecare. Abil, Filologos a vârât povestea printre rândurile unui manuscris canonic despre Fecioara Maria. În textul care m-a interesat, Filologos a relatat cu lux de amănunte cele ce aveau să se întâmple, documentul fiind scris spre ştiinţa unui strănepot de-al său care avea să trăiască la Constantinurbs, în timpul cumplitelor nenorociri ce s-au abătut asupra oraşului cu prilejul celei de-a IV-a Cruciade.
Fireşte că am avut curiozitatea de a data documentul lui Filologos, care document (şi mai straniu!), este scris pe papirus, fapt extrem de rar pentru Grecia acelei perioade, când se folosea deja pergamentul şi, pe alocuri, hârtia. Testarea cu Carbon14 a fost efectuată la laboratorul Nucleon, al Universităţii din Vienna (vă recomand s-o vizitaţi, pentru magnificele fresce semnate Gustav Klimt),
şi a stabilit că cerneala documentului (cerneală clasică mediecală, tip fier-parazit de frunză, după cum mi s-a explicat în raport) a fost produsă în jurul anului 1300, plus/minus 15 ani. Am căutat, de asemenea, să identific o eventuală „contaminare” a celorlalte texte, contaminare datorată documentului lui Filologos, care ar fi putut să amorseze o minciună princeps – dar papirusul incriminat a fost descoperit abia în 1918, în casa unui evreu din Istanbul, într-o stivă de vechituri (documentul este depus actualmente la Topkapî, în fondul de înscrisuri varia). Pe de altă parte, ceilalţi autori se citează reciproc, dar nici unul nu-l aminteşte pe Filologos.
Cum-necum, chiar şi dacă documentul lui Filologos ar fi doar o măiastră contrafacere, legenda giuvaerului este, în linii mari, cea pe care o voi expune mai departe. Un fapt menţionat de aproape toţi autorii este acela că giuvaerul din Pataliputra ne-a schimbat (oare în ce mod?) viaţa, chiar dacă nu vom avea cum să ne dăm seama de asta nicicând.
Am să-mi permit, când şi când, să furnizez anumite explicaţii pentru cele ce se petrec în povestire, chiar dacă fluenţa lecturii va avea de pierdut din acest motiv. Pentru a corecta acest neajuns, însă, am să ajurnez limbajul autorilor medievali, în speranţa de a obţine un text cât mai accesibil. Anumite pasaje originale vor fi marcate, ocazie cu care voi face, totodată, şi trimiterile necesare la sursele documentare.
– sfârşitul introducerii –
suspans la maxim. astept cu nerabdare continuarea
mulţam de răgaz… 🙂
Am citit azi-noapte cand s-a publicat. Am incercat sa scriu cate ceva dar am ratat "trimite". E un nou stil de blogging aici, care nu poate sa treaca neobservat, ba dimpotriva, va starni ovatii si reactii adverse.
Eu nu inteleg cum va documentati, cred ca este o munca foarte laborioasa, pentru care va felicit si va marturisesc ca va admir sincer.
@ greenfield : multumesc mult pentru cuvintele bune. documentarea… hm : am facut scoala mai demult si mi-e usor sa pun cap la cap lucruri pe sfert cunoscute. pe de alta parte, mie imi place sa povestesc. cred ca asta ma ajuta mult.
pfuuuuuuu, dom’doctor….bijuterie , nu altceva.
splendid.
multam fain. astept continuarea.
oh… mai am de lucru la ea! am postat acest intro doar ca sa nu aiba lumea impresia ca ma dau lovit… 🙂
Don doctor e suspans, frumoasa actiune, nu te grsbii că nu merita.
giuvaerul matale seamănă a neşte celule văzute la TEM (ăla electronic, zic) 🙂
mack… pssst! esti pe calea cea buna!
Sa mai zica cineva ca nu exista paranormale. Habar n-aveam unde e Galway, stiu doar ca acum, acolo ,e o conferinta la care participa si fiica mea. A venit asa de la fix harta incat imi vine sa ma duc sa caut acolo toate pietrele pierdute.
Ce nu inteleg eu e cum e e cu a patra cruciada si a cui e?
io-s pe faza si prin zona oricum, astept continuari, astept si cartea care numaivinenumaivine (deh, site-ul cu comanda in vacanta). intre timp cetesc poezii, caci am gasit linkul:D.
mersi de vorbele faine, Oana, te caut pe mess.
puck and morrigan la faye: am sa fiu parcimonios cu continuarile (dar nu prea tare!) pentru ca trebuie sa dea bine, iar fluxul de lectura pe un blog e altfel decat cel pe hartie, asa ca trebuie sa fiu foarte atent ca sa n-o dau in bara.
da’ nu e nici o graba. si mai important e sa nu te simti presat sau stresat de blog, se duce tot hazul.
păi frumos e aşa, cuane cornule, să ne inciţi la curiozitate de gradu unu şi să ne laşi con los ojos en el sol?
@vio : povestea asta e o distopie.
Mai, chiar mi-a placut. Interesanta introducere. Are asa un iz fin de ceva, dar nu imi pot da seama acum de ce. Dar e captivant, prinde si, mai ales, imi place stilul. Nu e greu. Nu iti da batai de cap. Ceea ce, zic eu, e bine. Normal, pentru mine. Ca doar nu imi pasa de toata planeta. Sebastian, ca ma tot rog de lume, nu te-ar tenta un roman in colaborare? Ai mailul meu, chiar si mess-ul, da-mi un semn.