IOVIK – 0.1 (foileton)

 

 

Pondicherry atacat de britanici 

 

1. Allegro, ma non tropo

Îmi amintesc perfect ziua şi ora în care am văzut, pentru prima oară, un tablou semnat de Iovik: era în 21 aprilie 1996, pe la ora 16.00. Pe vremea aceea eram încă un începător în ale antichităţilor, aşa că mă ţineam, toată ziua bună ziua, după coada domnului M. – un ins voinic, la vreo 55 de ani, cu obrajii roşii, mereu îmbrăcat la costum şi cu un limbaj extrem de preţios. D-l M. mi-a injectat morbul comerţului cu obiecte de artă. Morbul cu pricina ar fi fost acceptabil, cu condiţia să nu fi aflat vreodată de existenţa lui Iovik – e un lucru de care acum sunt conştient clipă de clipă.  

– Comerţul cu obiecte de artă are în el ceva ilicit, îmi spunea d-l M. pe vremea aceea. Ca să-l duci la bun sfârşit, îţi trebuie, în egală măsură, gust şi rafinament pentru a percepe substanţa eterică a unei lucrări, dar şi puterea de negociere, extrem de par terre, a unui telal evreu nesătul. Ai nevoie de trăsăturile de caracter ale unui broker, pentru a vinde cu profit substanţial un taburet semnat de Inigo Jones, să zicem, dar dorinţa ta de profit se va învârti în jurul capacităţii de a-l înţelege pe acelaşi Inigo Jones. Dar, cel mai mult şi mai mult, negoţul ăsta te costă pentru că tu însuţi trebuie să devii artist – şi nu vei fi un artist prin empatie cu creatorii obiectelor pe care le vinzi sau cumperi. Arta ta va fi ca, după ce recunoşti valoarea unui obiect luat ieftin, să te lupţi să încarci respectivul obiect cu valoare financiară. Aşadar, vei fi critic, negustor, diplomat şi director de marketing în acelaşi timp. Cocktailul ăsta poate să fie letal, aşa să ştii de la mine.

Să revenim la Iovik, însă. Intrasem la Hanul cu Tei, urmându-l pe domnul M. Dintr-un club de heavy rock de pe Lipscani, se auzea (teribil de nepotrivit) Oye como va, cu Tito Puente, varianta înregistrată live, la Lima, în 1991 – variantă după care mă dădeam în vânt. Era patru după-amiaza, după cum v-am spus, când am intrat în galeria întunecoasă a lui Herşcovici, în căutarea unui cabinet englezesc, executat de marele Inigo Jones, pasiunea de-o viaţă a domnului M.

 

Inigo Jones

 

Cabinetul era, trebuie s-o recunosc, remarcabil: din amboyna roşie de Pondicherry, era furniruit cu iarbă de mare şi cu poligoane din carapace de broască ţestoasă, cu un simţ al echilibrului absolut exemplar, echilibru ce constituia, prin el însuşi, semnătura maestrului Inigo Jones. Ciudăţenia cea mai mare a cabinetului, însă, era că pe vremea în care crease Inigo Jones, lemnul de amboyna nu era o esenţă curentă, asta ca să nu mai vorbim de furniruirea cu iarbă de mare.

– În arta asta a noastră, mai obişnuia să-mi zică d-l M., povestea obiectului, vezi bine, face parte integrantă din preţ. Cum de-a ajuns esenţa de amboyna în mâinile bravului nostru Inigo, în anii aceia în care nici picior de negustor englez nu ajunsese, încă, la Pondicherry? Ştii bine că, pe atunci, cei care făceau comerţ pe coasta Coromandel erau doar portughezi şi danezi – aşa că, banala poveste a acestui cabinet, ne poate spune o grămadă de lucruri. Să fi ajuns amboyna în Anglia pe o corabie daneză? Sau să fi luat calea, mult mai grea, a arabilor, care să-l fi dus la Lattakia sau Constantinopol? Sau, te pomeneşti că arabii or fi vândut-o unor evrei eskenazi, din cei ce ajungeau pe la Antiochia, şi că aceştia au cărat-o pe uscat prin toată Europa?

Aşadar, cabinetul cel vechi realizat de Inigo Jones fusese cel care ne dusese în galeria lui Herşcovici. Numai că, deîndată ce-am intrat în depozitele evreului, ochii mi-au căzut asupra unui tablou mai degrabă mărunt, schiţat din câteva pete de culoare fauves, îngrozitor de agresive. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că ceea ce iniţial păreau a fi doar nişte pete de culoare, erau, de fapt, un fundal extrem de bogat în amănunte, realizat printr-o tehnică ce amintea de pointilism. Una peste alta, tabloul înfăţişa două femei plimbându-se pe faleza de la Balcic, chiar la vărsarea în mare a cascadei ce cobora din grădina botanică. Ceea ce mi-a atras atenţia de la bun început au fost chipurile celor două femei pentru că, altminteri, tabloul nu ieşea din calapodul picturilor legate de Balcic, de la Petraşcu şi Constantinescu încoace.

Ei bine, cele două femei, care păreau angajate într-o discuţie extrem de vioaie, abia dacă aveau schiţate trăsăturile feţelor, iar ochii le lipseau cu desăvârşire.

Am mai privit o dată tabloul: mă interesa distribuţia generală a detaliilor care, după cum v-am spus, era mai profuză decât părea la prima vedere. Mda, într-adevăr – abundenţa detaliilor era de-a dreptul năucitoare, iar cele două chipuri, în context, erau mai mult decât paupere prin sărăcia trăsăturilor şi prin absenţa desăvârşită a ochilor.

– Hm, îţi place Iovik? – mă întrebă d-l M.

– E cel puţin ciudat.

D-l M. nu spuse nimic. Îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra picturii. După câteva clipe, Herşcovici îl strigă, iar M. se grăbi să se ducă în spatele magazinului, să examineze cabinetul lui Inigo Jones.

 

cabinet din esenţă de amboyna

 

– Nu vii? – mă întrebă d-l M. peste umăr.

– Vă supăraţi dacă mai rămân aici?

Nu mi-a răspuns, iar eu am rămas cu ochii ţintă la tablou. Nu proveneam din ceea ce s-ar numi o familie cu tradiţie de connaisseurs şi nu eram, nici măcar, instruit în acest sens (cu excepţia pe care am s-o amintesc mai jos), aşa că am avut, dintotdeauna, un grad de nesiguranţă în evaluarea unei lucrări. De fapt, ştiţi bine că eu am fost, iniţial, inginer electronist, ceea ce reprezintă un handicap într-o ocupaţie legată de artă, ocupaţie mult prea susceptibilă, oh, de a opera cu aprecieri subiective. Electronica o abandonasem de mult, însă, aşa că avusesem timp să deprind flexibilitatea vieţii reale: din motive asupra cărora n-am să stăruiesc, în anii ’80 am rămas fără serviciu (acest simplu fapt ar trebui să vă dea de gândit) ceea ce m-a obligat să trăiesc din depanarea televizoarelor şi a radiourilor.

Ca să depanezi radiouri şi televizoare, trebuia să intri din casă în casă şi, aşa se face că după vreo doi ani, am ajuns să am clientela mea, mai degrabă selectă, dar, la fel ca şi mine, fără o sursă serioasă de venit. Cum nu eram un tip hrăpăreţ şi pentru că nu făceam nazuri dacă nu-mi erau plătite serviciile la timp, am ajuns destul de curând să fiu cadorisit cu tot soiul de obiecte de valoare – o manieră prin care clienţii mei (oameni cu simpatii interbelice, exilaţi de comunism în garsoniere sordide) înţelegeau să-mi recompenseze, totuşi, eforturile.

Cam la asta s-a rezumat educaţia mea artistică fundamentală numai că, atenţie, a fost o educaţie pe care am primit-o direct de la obiectele de artă – tablouri, sculpturi, argintărie şi piese de mobilier – şi nu ex cathedra. Fireşte, d-l M. apăruse şi el, cam tot pe atunci, în viaţa mea, şi a avut grijă să mă înveţe una şi alta, astfel încât să dobânesc oarece pricepere în preţăluire. Cu alte cuvinte, în ziua în care am păşit în magazinul lui Herşcovici, aveam deja un nas bun în a recunoaşte valoarea, iar tabloul lui Iovik era un obiect de valoare.

De foarte mare valoare, simţeam eu, deşi n-aş fi putut să spun cam cât de mare putea să fie acea valoare… Zeci de mii de dolari? Sute de mii? Poate mai mult?

Tot privind tabloul, mi-am amintit de o lecţie de istorie a artei pe care am încasat-o în clasa a cincea – ei, da, în 1971, la o şcoală din periferia bucureşteană, am avut parte de o profesoară de desen care ne preda o oră de istorie a artei pe lună. În clasa a cincea, aşadar, doamna Cartianu, o brunetă îngrozitor de mioapă, dar cu o pereche de picioare superbe, situaţie complexă pe care a plătit-o cu nenumărate oglinzi strecurate sub fustă, în clasa a cincea, aşadar, doamna Cartianu ne-a prezentat un portret fără chip, sau, mai bine zis, cu un chip lipsit de trăsături.

– Avem de-a face cu o pictură introspectivă, ne explica ea în acea şcoală situată la o aruncătură de băţ de balta Momearca, baltă doldora de stuf, plină de mătasea-broaştei şi surmontată de o cărămidărie abandonată încă din anii 50. Pictorul nu a schiţat nici măcar o trăsătură a chipului, spunea domna Cartianu, lăsându-ne pe noi să recompunem, cu propria noastră imaginaţie, portretul.

Fiind un ins cam ruşinos de felul meu (e calea cea mai sigură spre fetişuri), am reţinut figura cu pictura introspectivă, în timp ce colegii mei, mai practici, s-au ales cu o imagine panoramică aţintită către les dessous de madame Cartiano (ah, anii ’60 – ’70!), chestie care i-a îndrumat pe mai toţi spre ţărmul precis al standardelor masculine.

Ei bine, tabloul lui Iovik asta mi-a evocat – termenul de pictură introspectivă. Încă priveam pictura când d-l M. a ieşit din spate. L-am văzut cu coada ochiului cum se îmbrăţişa cu Herşcovici, dar nu eram în stare să mă desprind de tablou – vioiciunea celor două femei şi lumina extrem de limpidă degajată de pictură, reflectată, parcă, de zidurile vechii reşedinţe a reginei Maria, îmi aduceau în nări (cred) întreg cortegiul olfactiv al Mării Negre, inimitabil, absolut particular prin trimiterile istorice la temeri ancestrale, geologice chiar, care fac din Pontul Euxin marea misterioasă prin excelenţă, poarta spre Hyperborea – marea princeps, ce mai încoace şi încolo.

D-l M. a dat să mă apuce de cot, dar Herşcovici (am văzut-o şi pe-asta) i-a făcut semn să mă lase în pace, iar ei au început să şopocăiască, grăbit, oarecum exaltat. D-l M. tot îi făcea semn că nu, dar Herşcovici era extrem de insistent.

Mă rog. Până la urmă m-am extras de unul singur din faţa tabloului. Cam năuc, l-am salutat pe Herşcovici, după care am ieşit în umbra răcoroasă a Hanului cu Tei. Acolo, m-am împiedicat de o bârnă de lemn şi am dat peste o florăreasă care mirosea a usturoi – după ani de zile, am ajuns să aflu că acea florăreasă a murit la scurtă vreme după fulguranta noastră ciocnire, după ce a interacţionat cu Iovik, într-un mod pe care am să-l expun mai jos.

Aşadar, am ieşit din Hanul cu Tei şi am luat-o prin centru, buimac, auzind încă foşnetul mării din tabloul lui Iovik şi imaginându-mi chipurile celor două femei care discutau aprins pe faleza din Balcic. După o vreme, am eşuat la terasa searbădă, cu scaune pe trei sferturi scâlciate, care se afla lângă Palatul Telefoanelor, acolo unde actualmente se ridică hotelul Novotel, cel care conservă faţada vechiului Teatru Naţional.

– Şi zi aşa, mă luă d-l M. deodată. Îţi place Iovik.

– Nu-l ştiu pe Iovik. Mi-a plăcut doar acest tablou.

– Mmm… – făcu d-l M. Mai ţii minte ce ţi-am spus despre felul în care noi, comercianţii de artă, devenim artişti la rândul nostru?

Îmi aminteam, cum să nu.

– Dacă-ţi aminteşti, e bine, pentru că de-aci înainte, arta ta va fi să-i încarci opera lui Iovik cu valoare financiară. Te simţi în stare să scoţi din el un pictor de peste 200.000 de dolari pe tablou?

Am pufnit în râs, cum altfel.

– Şi dacă n-o să-mi placă celelalte lucrări ale lui Iovik?

D-l M. nu-mi răspunse. Comandă un cognac Henessey şi-mi arătă o farfuză care se învârtea pe stradă. Nu ştiu de ce, dar mereu i-au plăcut lui M. femeile din topor, chit că obiectele care îi hrăneau cel mai mult apetitul estetic erau măruntele sagemono, cu resturi de tuş şi cu sigilii cât mai minuscule. Era un om ciudat – puteai să spui despre el că încerca să contrabalanseze obiectele diafane şi subtile care, nu odată, îi aduceau lacrimi în ochi pe când le preţăluia, cu o biologie grosieră, voire scabreuse. Aşa că, în acea zi în care achiziţionase un cabinet Inigo Jones cu o istorie incertă, d-l M. a plecat spre casă la braţ cu o târfă burtoasă, cam şuie şi cu o lăptărie exuberantă.

 

sagemono

 

L-am urmărit cu privirea, amuzat. Era un moment din acela bun: seară bucureşteană de primăvară, cu bure de aer mirosind a verdele Cişmigiului. Era şi un moment ciudat: după ani de zile, aveam să aflu că Iovik, aflat pe trotuarul din faţa Hotelului Continental, îl petrecuse cu privirea pe d-l M., care exersa un mers tineresc alături de his perfect female.

Mda. După o vreme, chelnerul care ne servise se apropie de masă:

– Un tip cam puriu şi cu rufe de firmă v-a lăsat pachetul ăsta, mi-a zis.

Era un colet dreptunghiular, plat. Am simţit încă din clipa aceea cam ce ar fi putut să fie.

– Unde… Unde e domnul acela? – l-am întrebat pe chelner.

– Nu vă mai uitaţi după el, c-a ieşit prin spate.

Am plătit şi m-am repezit într-un taxi, ca să ajung mai repede acasă, să desfac odată coletul. Bineînţeles – era tabloul lui Iovik, alături de care se afla un bilet de la Herşcovici:

 

Ai grijă. Cota lui Iovik o să fie opera ta. Şi-acum, arde biletul, că nu vrem să ne facem de râs pentru că am scris vorbe mari.

 

După numai un an, puteam să vorbesc ore în şir despre Iovik, chit că nu-l văzusem, încă, niciodată.

 

–//–