Eheei, dragii moşului, să vedeţi voi ce mai veste poveste! Se făcea că în Bucale ierea o mare bolniţă – mă rog, nu ştiu cât dă mare, da’ dă înaltă, ierea tare înaltă bolniţa asta!
Măi, şi ierea o bolniţă care avea (cum altfel?) povestea ei… Ea se trăgea, cel puţin d.p.d.v. al personalului angajat, dintr-o altă bolniţă faimoasă, într-atât de faimoasă încât a fost dărâmată cu mult nesaţ în 1984. Mă refer la Spitalul Brâncovenesc, fondat în 1835 de Safta Brâncoveanu şi intrat în circuitul public la 1838.
Aşezămintele Brâncoveneşti
O chestie interesantă: să vedeţi regulamentul de funcţionare al bolniţei Brâncoveneşti – mă îndoiesc că, actualmente, există în rrrromânica un spital cu un regulament asemănător în ceea ce primeşte formularea obiectivelor, modul în care acestea vor fi atinse, sursele financiare, programul medicilor şi al felcerilor etc. Mai mult, Safta Brâncoveanu a donat patru moşii personale, din uzufructul cărora avea să funcţioneze spitalul (pacienţii erau oameni nevoiaşi, indiferent de naţie, religie…), astfel încât aşezământul să nu fie la cheremul statului, recte, al Eforiei Spitalelor.
Probabil că ştia ea, încă de pe atunci, cât de bine se mixează statul cu medicina publică. Pe de altă parte, pesemne că din acelaşi motiv, a legat Safta Spitalul Brâncovenesc cu un nemaipomenit blestem, care stipula că cine o să înstrăineze averea spitalului avea să fie considerat (pe veci!) "răpitor de lucruri sfinte" şi pedepsit ca atare: divinitatea avea să-şi întoarcă faţa de la respectivul raptor.
Spitalul Brâncovenesc în demolare (sursa: www.foto-magazin.ro/
weblogap )
(Oare de ce am senzaţia că respectivul blestem ar merita reiterat?)
Pe de altă parte, n-aveai cum să ridici marea bolniţă dacă n-aveai ceva pământ pe care s-o construieşti. Prin urmare, s-a ales un loc tare bun: făcea parte din fosta moşie a lui Carol Davilla (dăruită lui de Carol I de Hohenzollern), care Davilla o dăruise, la rândul său, unor alte aşezăminte medicale. Davilla fiind cam mason de felul lui, n-a legat moşia cu cine ştie ce legământ de blestem dar, chiar dacă ar fi făcut-o, destinaţia medicală a construcţiilor ridicate pe proprietatea sa s-a menţinut, aşa că n-ar fi murit nimeni şi nici nu s-ar fi schimbat regimul după ridicare bolniţei cele mari.
Carol Davilla – şi-a dat o moşie pentru medicina românească
Măre, şi la un moment dat, primeşte marea bolniţă un seneşal din corpul ospitalierilor în fruntea sa, că trebuie să încep, totuşi, povestea odată. Seneşalu’ ăsta iera om înalt şi subţire, priceput să-şi poarte hainele, haios şi parlagiu. Două păţanii ne descriu omul cum nu se poate mai bine, fiindu-mi povestite şi mie de un coleg de secundariat de-al seneşalului. Chiar dacă păţaniile n-or fi adevărate, seamănă al naibii de bine cu felul de a fi al fiinţei cu pricina, aşa că am să vi le spun şi vouă, spre mai bună înţelegere.
Ete’ un seneşal!
Într-o noapte, pe când iera seneşalul de gardă, se duce iel cu încă nişte ciraci de-ai săi la un pacient de-al profului Ics. Măi, şi se duc ei cu o ruletă de măsurat la patul pacientului, care, cuminţel, îşi aştepta operaţia de-a doua zi. Măre, şi unde nu mi se-apucă seneşalul cu ciracii să mi-l măsoare, băh, pă pacient: lungime, înălţime şi profunzime.
Iar pacientul:
– Ce faceţi, măi, copii?
Iar seneşalul:
– Iaca, ne pregătim dă operaţie, preacinstită faţă. Numai că, va fi o operaţie cam grea, iar noi vrem să fim pregătiţi pentru orice!
Proful Ics s-a cam ofuscat iel dă faza asta, dar îl ştia prea bine pă seneşal, aşa că i-a trecut cu vederea ieşirea, că prea ierea tânăr şi neliniştit!.
Altă dată, seneşalul trebuia să opereze o ţigancă. Pă vremea aia, iera seneşalul cam ofticat pă directorul en titre al spitalului. Ei, şi vine soţul pirandei la seneşal:
– Măria ta, pupa-ţi-aş picioru’ hăl dă aur! Mâine-o operezi pă Piranda mea! Ce să-ţi dau io ţie, măria ta, că tare-o mai iubesc pă muiere, că nu mi-a scăpat copii-n cacat, că nu schiaună prea tare la bătaie, că mă primeşte beat acasă şi că…
– Băh, ţigane! Tu ai cal?
– Am, să moară mama că am! Vrei chiar calu’, sau mai bine-ai vrea să-l vând, dracului, şi să-ţi dau matale banii pă care-i scot pă iel?
– Nici una, nici alta, băh! Vino tu mâine, cu calu’, iete în locu’ ăla, îi arată seneşalu’ o parcelă dă gazon îngrijit, chiar sub fereastra biroului directorial. Băh, şi dupe ce vii cu calu’, îl dai şi pă iel la păscut, naibii, c-o să fie obosit dupe drum. Şi, să nu care cumva să pleci cu calu’ d’acolo până nu-ţi spui io, că altminteri, o tai pă nevastă-ta, da’ n-o mai cos la loc şi-o las aşa, cu maţele p’afară! M-ai înţeles?
– Haoleo, te-am înţeles, măria ta, pupa-ţi-aş curuuuuuuu’!
Băh, şi vine ăla cu calu’, dis-de-dimineaţă, şi-i dă să pască sub fereastra directorului en titre. Pă la un opt, aşa, directoru’ vine şi iel la birou, fluierând un cântecel, că tare mult îi mai plăcea muzica popolară, că pă vremea aia nu ierau manele. Să apucă el să semneze, bea şi iel o cafă, nah, chestii d’astea dă directori. La un moment dat aude un fornăit, dar zice că i s-o fi părut. Mai bea o cafă, mai semnează o hârtie – iar aude un fornăit, da’ tot nu-l bagă de seamă, că iera în mijlocul Bucalelor.
După aia, îi cheamă pă unii la nu-ş’ ce şedinţă da’, când să înceapă şedinţa, directoru’ tresare fioros dân cauza unui nechezat puternic. Ce mă-sa, s-o fi întrebat iel, dupe care, calu’ dădu un flatus apoteotic, şi scăpă o şarjă dă bălegar pă gazon (pleooosc!), la mai puţin dă cinci metri dă nasu’ lu’ dom’ director.
– Băh, ce dracu-i cu putoarea asta? – întreabă barosanu’.
– Păi… ăăăă…. tov director…. ăăăă…. ştiţi….
– Ziceţi, băh, ce dracu-i cu putoarea asta! Parc-ar fi ceva bălegar!
– Bălegar e, să trăiţi! A venit un cal, tov director, a venit un cal sub geamu’ dumneavoastră.
– Cal?! Ce cal, băh?! Să plece calu’ imediat d-aici, că dau cu voi dă pământ, băh! Vă ia mama dracului pă toţi, băh! Cine-a adus calu’?
Ăia nu l-au dat în gât pă seneşal, da’ s-au dus să se înţeleagă cu ţiganu’, să să ducă naibii cu calu’ de-acolo. Da’ ce, ţiganu’ iera prost? Nu, tăticu, nu s-a dat iel dus d’acolo nici cu miliţia, că face moarte dă om dacă-l gonesc ăia, că don’ doctor i-a zis şi c-a dres, că ce-au cu calu’ lui, că ie cal destoinic, că până n-o vede pă piranda cusută la loc să-l lase în pace etc. În fine – treaba e că bidiviul a stat acolo, pă gazonul preferat al directorului, vreme de patru ore încheiate, păscând, nechezând, pişându-se, bălegându-se şi râgâind (ah, ce verde iera iarba dă la bolniţă!).
Să revenim. Trec anii, aşadar, iar seneşalul ajunge şi el mare maestru ospitalier peste marea bolniţă dân Bucale, dupe cum spuneam. Ce-a făcut cu bolniţa, se vede şi cu ochiul liber, până în zilele noastre, iar ce n-a făcut, n-are nimeni ochi să vadă – dar nu despre asta vreau să vă povestesc. Mie mai mult îmi plac oamenii şi păţaniile prin care trec iei, aşa că am să vă spun povestea unor oameni de prin preajma seneşalului, chit că e o poveste pă care o ştiţi foarte bine, fiindcă aţi auzit-o ba de pân cărţile de istorie, ba de pe la teveu, asta când n-aţi văzut-o în direct, pă la voi pă la servici, sau chiar p’acasă… Da’ ce? – parcă nu ştiu io că mai vreţi s-o auziţi o dată?
Prin urmare, ajunge seneşalul mare maestru la bolniţă. Văzându-se el acolo sus, pân scaunu’ ăla larg şi cam moale, ce se gândi? Se gândi că-i trebuiau niscaiva ciraci, oameni mai tineri, mai acordaţi la realităţile anilor în curs, unii care să nu fluiere muzică popolară pă scări, eh, pricepeţi voi.
Băh, şi la-nceput, îşi alege iel un cirac mic dă tot – pă ciracu’ ăsta (e chiar mic!) îl cheamă într-un anume fel, da’ noi o să-i spunem Poooook!. Poooook! ăsta, nu ierea mare lucru pă vremea aia – avea însă un frate, cred, care provenea din rezerva de miliţieni a patriei, adică dân judeţu’ Gorj, cel mult prea năpăstuit de naşterea lu’ Brâncuşi, care a supt iel toată snaga genetică a judeţului, de dinainte şi de după naşterea sa, în veci pururi, amin! Vreau să spun că naşterea lu’ Brâncuşi a lăsat în urmă un mare deşert genetic şi cerebral, lucru vizibil din plin în zilele noastre – ajută-i, doamne, şi pe acefalii ăia d’acolo!
Acefali, acefali – da’ talent la ghioarle au, că al’fel nu ieşeau iei miliţieni cu grade mari! Mă rog. După ce şi-l ia pă Poooook! pă lângă iel, seneşalul şi-a mai adus şi alţi ciraci – printre ei, unul despre care am mai scris pe aici, unul cunoscut sub numele dă Activist 2008. Activist 2008 iera, dă felul lui, tot dân judeţu’ Gorj şi împărtăşea un nume faimos pân miliţie şi nu numai.
Băh, şi se lasă cu prieteşug mare între seneşal şi ăştia doi. Aşa dă mare ierea prieteşugu’ lor, că ăştia doi îl ţineau pă seneşal numa’ cu şefu-n sus şi şefu-n jos, când ierau împreună, da’i spuneau numa’ pă numele mic când ierau cu ceilalţi, ceea ce pă unii i-a făcut să fie individioşi, iar pă alţii i-a umplut dă spaime – deh, fiecare după puteri.
Băh, şi trece timpu’, şi creşte şi seneşalu’, şi odată cu iel, cresc şi Poooook! şi Activist 2008. Era bine… plimbări, putere, fiţe… mdaaaa… Cât dă bine ierea de cei doi ciraci, pfuiiii….
Eh, da’ începe la un moment dat seneşalu’ s-o cam ia în bot, că avea gură cam mare. Neicuţă, şi-i trage unu’ într-o zi o directă dă dreapta pă un canal teve, dă se clatină seneşalu’!
Seneşalu’ nu se lasă cu una, cu două, şi răspunde cu un uppercut dă stânga pân nu-ş’ ce ziar. Caftu’ se încinge. La început, ciracii ţineau partea seneşalului, da’ prea ierau mulţi dujmanii, aşa că seneşalul s-a prăvălit într-un genunchi. Dujmanu’ i-a tras una dupe ceafă – da’ tare, dă s-a văzut pân toate mediile! Seneşalu’ nu s-a lăsat şi a izbit, năprasnic, cu niscaiva hârtii, care cică mare prăpăd mai fac pân tribunale! Ăilanţi, nimic – au continuat cu felurite izbituri, de-au ajuns până la divan. Şi-a început să curgă sânge mult-mult, unii plângeau, alţii urlau, au început să se împartă posturi pentru când avea să plece seneşalul, eh, ştiţi voi mai bine.
În fine, cafteala se cam prelungea, da’ bietu’ seneşal începuse s-o cam fure – îl ciuruiseră, ce mai. Băh, ce chestie ciudată s-a petrecut atunci! Activist 2008 a devenit mai închis în iel, mai tăcut cumva, da’ nu dă tot! Vreau să spun că a început să zică pă la unu’ şi pă la altu’ că seneşalu’ făcuse mânării. Că mânca cam prea des căcat. Că….
Opaaaa… Io ce dracu’ să cred dân asta?
După care, în plin caft, apare şi Poooook! la teveu, chiar în spatele dujmanului dă moarte al seneşalului, dând dân cap şi flectând dân şale în ritmul vorbelor dujmanului – adică, îl aproba, ce mai!
Opaaaaa – ce paştele mă-sii? Adică, pân’acu’ se întreceau la felat seneşalu’, şi acu schimbaseră penisu’? În plină luptă, băh? Când curgea sângele valuri, dân ziare până-n studiouri teve şi apoi, de-a lungul dulcelor noastre cabluri www?
Ce mama naibii…
Cert e că seneşalu’ a furat-o dă tot, iar cei doi ciraci s-au bucurat foarte în clipa aia, luând pă mulţi pân surpindere, da’ nu pentru multă vreme, că ne-am şi trezit cu iei pă scaunele înaintea cărora până mai ieri îngenuncheau. Oricum, dată fiind situaţia, pân zona bolniţei nu mai erau penisuri dă felat pentru iei, aşa că s-au apucat dă felat penisuri situate pă scaune mult mai înalte, nah, dupe cum ie obiceiul dân moşi-strămoşi.
Felaţie ministerială
Prin urmare, ce era să facă şi iei? Păi, în amintirea zilelor trecute, s-au apucat dă fiţe nasoale, da’ nasoale, băh, cum că ce-o să-i facă iei lu’ seneşalu’, care a fost un porc şi-un măgar tot timpu’, că au spus iei unde trebuie că seneşalu’ ie hoţ şi taNpit, că o să-l joace prietenii lor (noii felaţi!) pă seneşal în picioare, mă rog, ştiţi rutina, l-au făcut albie dă porci, mai ales pen’ că, susţineau iei, rânjind în gura mare, “nu se mai scoală iel dă jos, m’bou’!”.
Nu spun nici ce-au făcut iei, că poate să vede câte ceva. Nu spun nici ce n-au făcut – că pentru asta are toată lumea ochi! Cert ie că au reaprins în mine amintirile dă dinainte dă ’89, când tovii aveau fetiţe, camere dă protocol, birouri ultraluxoase deşi afară iera cam praf, eh, ştiţi şi asta, că tot aici aţi trăit şi voi.
Băh, tată, da’ să urcă într-o zi seneşalu’ pă un căluţ care ameninţa să se facă mare dă tot şi să capete culoare albă. Ăştia? – stai să vezi ce-l încingem noi pe ăsta! Stai să vezi cum îl facem! Îl belim? Îl belim, băăăăăî!
– Las’ să vezi tu cum dăm noi dă pământ cu ăsta, se lăudau ei pă la colţuri, bătându-se pe spate şi făcând cu ochiu’, că ierau mari felceri, băh, mari dă tot!
Kkt! N-a ieşit cum au zis iei, deşi felaseră pe foarte multă lume, incredibil dă multă, că se lăudau că până şi pe nuţika a blondă o felaseră, cam în acelaşi fel specific românesc în care o femeie îşi bagă, totuşi, the penis, pân cavitatea bucală a publicului călător.
Băh, da’ se face, totuşi, calu’ seneşalului ditamai armăsaru’, bre, dă intră ăsta val-vârtej în cetatea Bucalelor, stârnind praf, sunând dân zurgălăi şi trântind dă pământ tarabele dân târg, eh, cum se face, nah! O zi după, în marea bolniţă s-a lăsat liniştea. Băh, da’ ce linişte iera… Linişte mare dă tot! Iera ca-n peşteră la Polovragi, da’ fără ghid şi turişti.
Linişte. Până şi infirmierele mergeau pă vârfuri, să nu-i streseze pă foştii ciraci, actualii posesori de semnătură, viitorii… Viitorii ce? Că asta iera problema lor… Iei ierau viitorii ce, acum, că seneşalu’ ierea la loc, sus pă cal…? Eh, şi mai stătură iei o zi pă la bolniţă, se sfătuiră că alea-alea, după care plecară, amândoi, Pooook! dimpreună cu Activist 2008, plecară într-un concediu binemeritat de trei săptămâni. Îmi vine să cred că au plecat împreună, ca să se feleze unu’ pă altul, dă teamă că pă iei n-o să mai aibă cine să-i bucure.
Mda. Poate că blestemul Saftei Brâncoveanu ne-a ajuns în felul ăsta. Că acu’, pă lângă ciracii suiţi în copac, tragem cu toţi ca taNpiţii ca să reparăm una-alta. Şi-o să mai avem dă tras, că i-a apucat acum pă ciraci un chef nebun dă intrat în politică, ceea ce s-ar putea să cam coste nişte bani… preţul (ăla în euroi!) îl ştiţi şi voi, că ieu ştiu doar preţul în fire chirurgicale şi în licitaţii date dă pământ, aşa, dă poftă, ca să se creeze un circuit finaciar acceptabil!
Hm. Şi de ce, mă rog, au ei chef să intre în politică?
Păi, în primu’ şi-n primu’ rând, dă la o anumită sumă în sus, e mai bine să fii în politică pentru că e trendy. În al doilea rând, însă, Seneşalu’ ie pă urmele lor deja, că tre’ să le-o tragă, ce mama dracului, iar iei ştiu bine că singurul loc dă unde-or putea să răsufle relativ liniştiţi e parlamentu’.
Mda. Pen’ că parlamentu’ ie bun, ie mare şi mămos, ie puternic şi greţos şi le dă imunitate chiar şi la specialiştii în sucţiuni dă toate felurile.
Şi vă mai întrebaţi unde sunt banii…
Am inteles eu bine? seneshalu’ alaafost intr-o vreme pretin cu Elias?
@ inah : naucitor dar asa e-n tenis… asemanator cu ce spusesi cu curca aia care se uita in lemne.
@vio : a fost, a fost…
naucitor, dom’doctor..pur si simplu, naucitor.
🙂
gez,….e greu sa fii din protipendada…dar si neplictisitor:)))
de plictisit, nu se plictisesc deloc. nici o clipa.
senesalu= a vorbit de familia lui – asa e!
cred ca l-am vazut aseara pa senesal aseara la tv…pare in forma:) pe ailalti nu i-am ghicit ..inca.
Ca de obicei, de citit cu atentie, de stat cu ochii pe păreţi, de stuchit florinpiersiceşte, de ascuţât cuţât, de belit şoricii groşi şi neobrăzaţi, adicătelea, de-a dreptu’ năsimţiţi şi sugători ţânţăroşi de ieconomie şi bănet de la fundu’ public…Auch! Sunt doamnă! Am uitat :)!
@ marinelas : oh… staţi puţin, că presimt şi o mică prelungire a poveştii. unii au început să-şi ascută săbiile, pentru că potul e extrem de valoros. medicina a rămas ultima vacă de muls serioasă din domeniul public românesc.