1.
Un tremur abia simţit străbătu suprafaţa apei, dar Bunăseara nu-l băgă de seamă – ochii săi căutau în văzduhul cenuşiu după pescăruşii care abia se mai zăreau. Stolul se învârtea în cercuri largi, chirăind stins, semn că dăduse de urma balenei.
– I-au luat urma? – strigă Sil din spate.
Bunăseara nu-i răspunse. Vâsli rar, abia cufundând padela în apă, iar caiacul alunecă fără zgomot vreo zece-douăsprezece braţe, după care rămase nemişcat pe marea netedă precum oglinda. Se uită de jur-împrejur, dar restul vânătorilor nu se vedeau – ca de obicei, Bunăseara împreună cu Sil o luaseră cu mult înainte şi se treziseră singuri în mijlocul apelor reci. Undeva spre apus se întrezărea linia argintie a ţărmului. Bunăseara se gândi la ai săi şi oftă.
Trebuie să prindem balena asta nenorocită, îşi zise el. Scuipă într-o parte. Saliva îngheţă înainte să atingă apa. Când naiba s-o fi lăsat gerul ăsta? – se miră Bunăseara, că el nici că-l simţise: era lac de sudoare după cât vâslise pe urma blestematei de balene.
Of, ne prinde îngheţul aici! O să ne înghesuie banchiza şi să vezi după aia chin cu balena… Se aplecă să verifice castorul de pe fundul caiacului: blana îi era călduţă şi mormăia încetişor, gata de treabă. Bunăseara zâmbi şi-l mângâie, de parcă ar fi fost Niurki, malamutul cel jucăuş de acasă. Apoi se îngriji de soluţiile nutritive care susurau, pic-pic-pic, prin tubulatura castorului.
Mda, castorul era tocmai bun! Bunăseara era tare mândru de el – îl cumpărase cu mai bine de un chintal de spermanţet, acum doi ani, de la târgul din Frontoppidan, iar castorul nu-l lăsase niciodată de izbelişte. Învârtea neobosit la elicea aia din omoplaţi de focă, oricât de rea ar fi fost marea. De vreo două ori chiar, îl scosese din rahat, când se lăsase îngheţul ăla brusc, acoperind marea cu o pojghiţă de gheaţă suficient de solidă ca să încleşteze caiacele departe de ţărm, dar mult prea fragilă ca să te lase să te întorci în sat pe picioare. Castorul lui Bunăseara fusese însă îndeajuns de forţos ca să croiască o cale prin gheaţa subţire, până aproape de sat.
Acum, însă, castorul doar aştepta: balena i-ar fi auzit murmurul, oricât de departe s-ar fi aflat.
Deodată, Bunăseara ciuli urechile. Pescăruşii nu mai chirăiau. Păreau să plutească fără scop. Aşteptau.
Apoi, un nou tremur alergă pe suprafaţa mării, urmat de un clinchet metalic, îndepărtat.
– Cutremur, sau îngheţ? – se îngrijoră Sil.
– Orice-ar fi, vreau să ucidem balena asta, zise Bunăseara, mormăind în barbă.
– Dacă dă îngheţul… – începu Sil, dar Bunăseara i-o reteză:
– Nu te mai plânge! Fără balena asta, murim de foame! Dăm colţu’, pricepi? Tu, eu, femeia ta, copiii tăi, fata mea, femeia mea, toţi ceilalţi… Toţi, pricepi?
Răsuflă adânc şi începu să iscodească în câmp după semnăturile pescăruşilor. Erau tineri, prea tineri, fir-ar să fie, aşa că bâjbâi după ei mai bine de un minut până-i descoperi. Nu-i strigă, căci se temea să nu-i sperie, mai ales că prăpădiţii păreau să vadă balena deja.
– Pun scribul pe pescăruşi, şopti Bunăseara. Nu mai scoate nici un sunet, măi Sil, că prea-s temători şi-o să se ducă dracului toată alergătura noastră. Şi, nu care cumva să-ţi porneşti castorul tocmai acum…
– M��car mi-ar fi ţinut de cald!
– Preferi să crăpi de foame?
Sil înghiţi în sec. Îl zări pe Bunăseara cum se încruntă, îi simţi scribul cum se strecoară printre semnăturile de toate felurile din câmp, după care îi auzi pe pescăruşi: prinseră a chirăi în cor, în acelaşi fel cu toţii, în timp ce zborul lor circular păru să se supună, treptat, unui calapod – de acum, dădeau roată unul după celălalt, conduşi de Bunăseara şi de scribul său. Apoi, Bunăseara îi făcu semn lui Sil să pornească.
Prinseră să vâslească, încet-încet, îndreptându-se spre locul îndepărtat deasupra căruia zbura stolul. Sil îşi pregăti şi el scribul, lansându-l precum un prepelicar grăbit printre miriadele de semnături ale câmpului: cote, spoturile aşezărilor, pachete meteo, semnăturile celorlalţi vânători, discuţii între tălmaci, muzică, imagikonuri, vorbe de duh – până ce dădu şi el peste pescăruşii trimişi să ia urma balenei. Oh, da! Nenorociţii! Erau tineri şi prea puţin dresaţi dar, până la urmă, făcuseră treabă bună, amărâţii!
Sil se lăsă în voia scribului care, fără grabă, îi transcrise în minte imaginile văzute de pescăruşi din înaltul cerului. Pe de o parte, vedea în tonuri mult mai lucitoare, mai bine desenate şi înregistrând mai ales mişcările bruşte dar, pe de altă parte, câmpul vizual îi era mult mai îngust. Se relaxă, aşteptând ca scribul să ia în stăpânire toţi pescăruşii, timp în care îşi spuse o rugăciune scurtă, cât să se obişnuiască să privească precum păsările. Aşa fusese mereu: tatăl, bunicul, străbunicul său – aşa făcuseră şi ei, de când se ştiau pe gheţuri.
După o vreme, Sil zări balena. Prin ochii pescăruşilor.
Se cufundase în adânc, la peste 20 de braţe, după cum măsură scribul.
Sil o vedea cum înoată bezmetic, îngrozită, ştiind că cei doi vânători o hăituiau… Nu trecu mult şi Bunăseara dădu un ordin scurt scribului său, iar pescăruşii deodată se prăvăliră în picaj spre luciul apei. Imaginea balenei se şterse pentru o clipă, dar scribul lui Sil se calibră din mers. Vânătorul simţi că îl ia cu ameţeală, privind în adâncul mării cu toate perechile de ochi ale stolului care se repezea nebuneşte spre ţintă. Făcu un efort să nu suprapună imaginile scribului cu imaginile pe care i le ofereau propriii săi ochii, îl văzu pe Bunăseara cum începe să padeleze grăbit, se luă după el, auzi şfichiuitul aerului printre aripile pescăruşilor amestecându-se cu clipocitul grăbit al padelelor…
Oh, da! Vânez! – simţi Sil cum îi dă sângele în clocot şi, fără să mai aştepte ordinul lui Bunăseara, scoase dintre picioare tolba cu saramură în care se zvârcoleau peştii-ac. Ziceai că-s un cuib de şerpi, îi veni lui Sil în minte un gând;
un gând descărcat din câmp, mai mult ca sigur, căci el n-avusese cum să vadă şerpi vreodată.
– Oh, nemernica! – strigă Bunăseara şi, deodată întoarse caiacul, padelând din ce în ce mai puternic.
Sil se lăsă în voia scribului său şi văzu cum balena, simţind parcă apropierea vânătorilor, se repezea la suprafaţă venind direct spre ei. Pescăruşii îşi opriră şi ei picajul, plutind la rasul apei, nescăpând balena din ochi.
– Io arunc peştii după ea, măi Bunăseara!
– Aruncă-i, aruncă-i odată! Io-i păstrez pe-ai mei pentru când ajunge aproape de noi!
– Io arunc peştii şi dau drumul şi la castor!
– Fă cât zgomot vrei, că de-acum, ne-a văzut!
Sil deşertă în mare peştii prelungi şi tari, îngheţaţi precum nişte ţurţuri –
mai apucă să-i vadă cum se scutură precum câinii abia ieşiţi din apă, dezghiocându-se din saramura îngheţată, după care se repeziră în adânc, unduind cu vioiciune.
Pufnind, Sil începu să vâslească pe urmele lui Bunăseara, după care împunse în castor cu vârful botinei, trezindu-l la viaţă. Castorul mormăi gros şi începu să se umfle precum un foale, învârtind de zor la elicea din spatele caiacului.
N-apucară să se îndepărteze prea mult, că balena ţâşni din apă, zburătăcind pescăruşii în toate părţile, iar lui Sil i se revărsară în minte zeci de imagini disparate, până să apuce să se desprindă de scrib. Îl zări pe Bunăseara, cu coada ochiului, cum îşi azvârlea peştii în apă, apoi îl simţi cum lansează încă un scrib în câmp.
Sil fură o privire peste umăr. Balena se apropia, stârnind vâltori, mai repede decât cel mai iute castor care propulsa un caiac. Sil îşi lansă şi el scribul pentru peşti, grăbit, iar gerul umed al apelor îi cuprinse mădularele cât ai bate din palme. Cu toate astea, scribul încă nu lua peştii în stăpânire. Sil îl simţea acolo, în mare, iscodind peştii-ac, fără să facă nimic altceva.
Ce naiba? – se întrebă.
– Peştii! Nu mă ascultă! – strigă el la Bunăseara.
– Fă-i să te asculte, fir-ar să fie, că fără ei suntem morţi!
Înjurând, Sil îşi mişcă scribul într-o parte şi în alta prin câmp, căutând semnăturile peştilor. Simţea marea îngrozitor de rece, simţea umezeala, numai că de văzut nu vedea nimic, de parcă scribul căpătase o voinţă a lui care-i dicta să nu facă nimic.
– Măi, Bunăseara! Scribul meu nu vede peştii!
– Nu te prosti, Sil!
– Al naibii Moscune, înjură Sil. Eu i-am zis că scribul ăsta face figuri, dar el mi-a zis că e totul în regulă. Hai, odată, scrib împuţit!
Deodată, în mintea lui Sil se revărsă un caleidoscop de imagini tremurate, sparte în mii de bucăţi şi, în clipa următoare, începu să vadă prin apa cenuşiu-verzuie. Răsuflă uşurat. Apoi zări umbra balenei cum se năpustea prin mare, drept spre ei, după care simţi alunecarea ca de săgeată a peştilor-ac prin undele îngheţate, de parcă i-ar fi fost degete, mâini, ochi şi urechi – niciodată nu ştiuse cu ce să compare animalele pe care scribii îi luau în stăpânire pentru el.
Acu’, parcă ar fi piele, îşi zise Sil când scribul peştilor înregistră încă un tremolo la suprafaţa mării. Pescăruşii se ridicară brusc, speriaţi de acea ciudată clătinătură a apei. Iarăşi se auzi clinchetul îndepărtat.
– Of, îngheaţă marea, măi, Bunăseara!
– Nu te mai tângui! Vezi de peşti, că-n ei ne e scăparea!
Sil n-avea nevoie de sfaturi. Cârmea cu padela fără să se mai uite înainte, parte din mintea lui fiind preocupată să menţină caiacul pe traiectoria dorită, în timp ce restul gândurilor îi însoţea pe scribi: cel din pescăruşi îi arăta balena care se repezea prin apă,
iar celălalt ghida peştii-ac spre umbra cetaceului, din ce în ce mai repede.
Auzi scâncetul ascuţit al balenei când primul peşte-ac i se înfipse în burtă, forând cu botul prelung şi ascuţit prin pielea mai groasă de o palmă. Repezi încă un peşte în flancul balenei, şi încă unul, descărcând cu iuţeală sacii cu venin, numai că balena era prea mare ca să fie răpusă cu una, cu două.
– Ochii! – îi strigă Bunăseara, îngrozit. Ochii, măi Sil, că ne prinde din urmă!
Sil puse stăpânire cu totul pe scribul peştilor. Iscodi balena din lunecarea răsucitoare a peştilor-ac, se frecă de pielea ei zgrunţuroasă, şerpuind mai repede şi mai repede – ah, îi zări unul dintre ochi, mare cât un fund de focă obeză.
– Grăbeşte-te! – răcni Bunăseara.
Sil repezi doi peşti în ochiul balenei care slobozi un geamăt ascuţit, zvârcolindu-se şi stârnind o volbură sfârâitoare, în timp ce scribul trăgea îndărăt restul peştilor, cu gând să aştepte următoarea poruncă a lui Sil. În clipa aceea, peştii lui Bunăseara se năpustiră şi ei, unul după altul, înspre coada balenei, descărcând sacii de venin în muşchii spinării, doar-doar ar paraliza-o. Preţ de o clipă, lui Sil i se păru că balena se cutremură, dar nu era decât apa care îngheţa brusc, pătrunsă de gerul cumplit. Între timp, peştii lui Sil dăduseră roată cetaceului şi ajunseseră în dreptul celuilalt ochi – se azvârliră în el, îl perforară şi-şi descărcară veninul, iar balena slobozi, în sfârşit, geamătul în triluri care îi anunţa moartea.
– Sfinte Dumnezeule, se lăsă Bunăseara pe spate, abia răsuflând, în timp ce balena se răsucea prin mare, bătând fioros din coadă şi împroşcând jeturi de abur amestecat cu apă. Hai, c’am răpus-o!
Sil se chirci, sprijinind fruntea de padelă. Aproape toţi peştii îi muriseră. Se lăsă în voia scribului din pescăruşi, numai că păsările zburau care încotro, ameţindu-l de tot. Atunci, îşi rechemă scribii din câmp şi rămase doar cu el însuşi, înregistrând numai susurul unei melopee îndepărtate, emise în câmp de cine ştie cine ce necunoscut.
– Am avut noroc, măi Bunăseara, zise Sil, privind la balena care începuse să tresară în spasme îndelungi, lansând tremolouri molcome în apă. După o vreme, balena deodată păru ca îngheaţă, iar doi pescăruşi mai curajoşi se lăsară, chirăind, pe spinarea ei.
– Mare noroc, sosi după o vreme răspunsul lui Bunăseara. Mare noroc. Acum, hai să-i chemăm pe ceilalţi, să vedem cum târâm fiara asta după noi. Îi chemi tu, Sil?
– Îi chem, surâse tânărul.
N-apucă bine să-şi trimită scribul în câmp, pe urmele tovarăşilor de vânătoare, că le şi auzi strigătele îngrijorate.
– Ce e? – întrebă Bunăseara când îl văzu cum se schimbă la faţă.
Sil se codi să vorbească, dar căutătura lui Bunăseara îl făcu să zică repede-repede:
– Trebuie să te grăbeşti să ajungi în sat, măi Bunăseara! Srebczak ne trimite vorbă că fiică-ta a căzut bolnavă, la pat!
***
Don doctor foarte tare. Cand e episodul urmator? Mi-aduce aminte de o povestire in care navele spatiale erau conduse de pisici, pentru reflexele lor, faceau minte comuna cu pilotul uman. O stii?
@ dan : nu, nu mi-o aduc aminte… episodul urmator vine maine, cel tarziu poimaine… 🙂
Of, dom doctor, ce pacat ca plec si tocmai m-a anuntat fi-mea ca n-a reusit sa instaleze broadband acasa, cica sunt sperante peste doo saptamani…
De mult n-am citit o poveste SF care sa-mi produca asemenea placere!
Partea buna e ca o sa o citesc cap-coada, da’ amintirile din copilarie, cand abia asteptam sa treaca luna si sa vina nr urmator din Colectia SF a revistei Stiinta si Tehnica nu-mi dau pace, parca retraiesc nerabdarea si curiozitatea asteptarii.
Varsta, deh, am inceput sa dau in mintea copiilor!
@ vio : las’, mai bine să redăm în mintea copiilor! parcă eşti mai viu!
fain, dom’doctor. inca n-am dat de asa aparate. nu c-ar fi vastissima cultura mea sf 🙂
@ lolitta : mai stai umpic! 🙂
ce misto e scris. pfuu. asta e diferita de foiletonul celalalt, ca stil. vreau si eu scrib din asta!
@ puck : si eu vreau un asemenea scrib! offfff, ce-mi mai lipseste!