4.
Când viscolul a încetat, după mai bine de o săptămână, Srebczak se ocupase deja de 29 de bolnavi, dintre care cinci muriseră. Boala îi luase pe toţi în acelaşi fel: fiecare îşi pregătise, în ascuns, câte o bocceluţă cu cele de trebuinţă pentru un drum lung şi, deîndată ce prinsese ocazia, dăduse să fugă din sat, încotro vedea cu ochii. Niciunul nu apucase să se îndepărteze prea mult, însă: boala îi pusese jos, care prin dreptul crevaselor mari de la apus, care în timp ce încerca să iasă cu caiacul în marea liberă de la răsărit, care pe gheţarii curgători ce se întindeau către sud.
Odată aduşi înapoi în sat, trecuseră cu toţii prin febră şi transpiraţii, ameţeli, diaree şi o somnolenţă stranie, din care se trezeau doar ca să îngaime câte ceva despre faptul că trebuiau să plece la drum. Vraciul îşi trimisese scribii din sânge în sângele tuturor, suferinzi şi sănătoşi deopotrivă, dar nu reuşi să descopere în niciunul dintre săteni semnăturile unei infecţii.
Apoi, după ce viscolul s-a oprit, carcasa a început să dea şi ea semne de boală: fanta de la intrare se înfierbântă peste măsură şi dădu drumul unui lichid urât mirositor, gălbui şi fierbinte, care topise zăpada, adunându-se într-un şanţ lung de mai bine de 15 picioare.
Srebczak îşi dădu seama că doar el şi cu Balt n-aveau cum să facă faţă bolii – aşa că îl rugă pe Moscune să-i cheme în câmp, la sfat, pe vracii din cele mai apropiate sate. Nu mică le fu mirarea, însă, când ceilalţi vraci le spuseră că treceau, şi ei, prin aceleaşi încercări. Unii ziceau că boala cuprinsese până şi stupii ce încălzeau igoo-urile, ba chiar şi castorii şi luxoforii, şi că-i lovea, fără deosebire, şi pe bătrânii cei mai slabi, şi pe vânătorii cei mai vânjoşi. Iar un vraci de pe o gheaţă îndepărtată povesti că până şi rezervoarele fuseseră atinse de suferinţă şi că satul lui se răspândise în cele patru vânturi, în absenţa nutrienţilor care-i ţineau laolaltă pe vânători.
– Eu cred că epidemia asta se transmite chiar prin câmp, spusese acest din urmă vraci, un bătrân pe nume Eudocles, a cărui semnătură îl arăta ca pe un bărbat scund, cu priviri jucăuşe, obişnuit cândva să se veselească din plin. Din câte am aflat eu, epidemia asta a început pe gheţurile cele mai îndepărtate, de la est. Cei de acolo au crezut că au de-a face cu o boală uşoară, din cele pe care le opreşti cât ai bate din palme cu nutrienţii şi cu leacurile sintetizate de rezervoare. Eh, tu ştii bine, însă, continuase Eudocles, că ăia din est sunt, mai ales, mari negustori: fiind ei singurii cu ceva pământ şi cu mlaştini printre gheţuri, cresc pe acolo ierburi şi frunze agăţătoare, aşa că sătenii de peste tot îşi trimit caiacele cele mari ca să cumpere de la ei. Iar blestemaţii ăia n-au spus nimănui, nimic, dorind să facă negoţ, mai departe, fără oprelişte. Ei, şi acum, ţine-te bine! Toate astea te-ar face să crezi că negustorii au luat boala de la sătenii din est şi că au răspândit-o peste tot, numai că eu am aflat că epidemia a cuprins celelalte sate înainte ca negustorii din caiacele mari să se fi întors pe gheţurile de baştină. De fapt, epidemia a început cam în acelaşi timp, peste tot… Vezi de ce spun că boala se transmite prin câmp?
Srebczak îl ascultase pe Eudocles cu luare aminte. Însemnările lui din câmp vorbeau de asemenea epidemii, care mai cuprinseseră întreg întinsul gheţurilor, dar era prima oară când auzea că o boală ar putea să se transmită prin câmp.
– Şi, îl întrebă el pe Eudocles, ce anume din câmp duce boala dintr-o parte în alta?
– Semnăturile! Chiar semnăturile!
– Semnăturile sunt doar înscrisuri, măi Eudocles! Eu n-am auzit niciodat�� ca nişte înscrisuri să dea boli, mai ales nişte boli care să se asemene întocmai cu nişte infecţii.
– Ia spune, măi Srebczak, îl luă atunci bătrânul Eudocles ca pe un copil, dacă mă apuc eu acum să-ţi spun că mâncarea ce-mi place cel mai mult e maţul puturos de balenă, plin cu căcat, ţi se face greaţă?
Srebczak pufni în râs, dar încuviinţă.
– Şi dacă îţi trimit prin câmp un imagikon cu mine însumi, la un foc de bălegar proaspăt, prăjindu-mi maţul acela, n-o să-ţi fie şi mai greaţă?
Srebczak încuviinţă din nou. Iar Eudocles:
– Ei bine, ăsta e tot un înscris. Iar greaţa nu-i decât o boală mai mică. Un pui de boală, ce mai!
– Adică, tu vrei să spui că în câmp sunt înscrisuri care ne pot îmbolnăvi? De ce n-am aflat până acum de ele? Cum de-au ajuns acolo?
– Tu pui prea multe întrebări, iar eu nu sunt în stare să-ţi răspund la nici una măcar. Eu nu ştiu decât atât: dacă o epidemie se întinde fără ca oamenii să se apropie unii de alţii, înseamnă că boala umblă pe alte căi decât cele cunoscute. Nu prin aer, nu prin apă, nu prin atingere. Ce ne mai rămâne? Câmpul, măi Srebczak! Câmpul, cu semnăturile lui! Uite, o să-ţi pun acum o întrebare ajutătoare: la voi au venit ceva străini în ultima vreme?
– Nu, recunoscu Srebczak. Dar, ia zi-mi! Bolnavii tăi… au spus ceva anume înainte să se îmbolnăvească?
Eudocles pufni în râs:
– Toţi bolnavii au spus ceva anume. Acelaşi lucru. Că vor să plece şi să meargă drept înainte, pentru că ştiu ei bine că se vor întoarce de unde au plecat, după ani şi ani! Tu cum crezi că mi-a venit ideea că totul se trage de la semnăturile din câmp?
– Asta e tare ciudat! Cine să le fi băgat în cap aşa ceva?
– Eşti mai tânăr decât mine, Srebczak. Tu încă mai ai un sat în jurul tău. Poate că, într-o bună zi, o să afli ce se petrece. Ce pot să-ţi zic e că, împreună cu tălmaciul meu, am intrat adânc de tot în câmp, şi-am căutat cotele tuturor satelor, semnăturile tuturor aşezărilor şi spoturile tuturor carcaselor de releu…
– Şi? – întrebă Srebczak, puţin invidios pe vraciul cel bătrân.
– Of, Srebczak, Srebczak, zâmbi Eudocles, îngăduitor. Ars longa, vita brevis! Sunt mai bătrân decât tine, aşa că n-am avut de ales: m-am gândit mai repede şi mai profund, tocmai pentru că vroiam să aflu şi eu ceva… Măcar să desluşesc cum a început epidemia asta.
– Şi ce-ai aflat?
– Îmi promiţi că, dacă afli mai mult, o să aminteşti în însemnările tale şi de bătrânul Eudocles, care a cercetat molima asta cel dintâi?
– O s-o fac, de ce să n-o fac? – se amuză Srebczak. Dar cine-o să-şi mai amintească de noi dacă nu reuşim să stăvilim boala?
– Îţi mai vând un secret. Dacă simţi că se duce totul de râpă, scrie şi tu pe hârtie toată păţania asta. Hârtia, crede-mă, n-o să piară la fel de uşor ca şi câmpul. Boala asta poate să ucidă oamenii, carcasele, tot! Hârtiile, însă, dacă vor fi puse la adăpost, o să supravieţuiască. Hai, să nu te mai fierb, schimbă Eudocles vorba. Ce vroiai să aflu? Am aflat ceea ce ştiam: că toate satele şi toate gheţurile şi toate mările sunt aşezate după cum ne-au spus bătrânii, adică pe o tipsie uriaşă.
Chiar nu-mi dau seama cui i-ar fi putut da prin cap o asemenea năzbâtie – auzi tu… să pleci într-o parte pentru că te vei întoarce din partea cealaltă! Crede-mă, însă, că acum ştiu bine ce vorbesc: am văzut toate satele, în câmp. Chiar în clipa asta, spotul satului tău e mai aprins decât celelalte şi pot să spun, cu siguranţă, că ne despart vreo patru sute de zile de mers cu caiacul.
– Ai văzut cumva – simţi Srebczak un imbold nestăvilit de a întreba – ai văut cumva şi unde se termină tipsia asta pe care stăm cu toţii?
– Da. La încă vreo sută de zile mai departe către apus faţă de satul tău. De ce întrebi?
Srebczak nu răspunse deîndată. Gheţurile şi marea, o ştia la fel de bine ca toată lumea, erau plate, pentru că altfel s-ar fi scurs totul în gol. Numai că… pe ce stăteau gheţurile şi apele?
Fir-ar să fie! El era vraci şi trebuia să vindece oamenii, animalele, carcasele şi restul uneltelor, Bunăseara era căpetenie şi trebuia să aibă grijă de sat, vânătorii erau vânători şi aduceau de mâncare, Moscune era tălmaci şi se ocupa de câmp, Poti repara de toate – ce nevoie era să ştie careva cum erau toate gheţurile şi apele şi pe ce stăteau?
– Întreb, răspunse Srebczak într-un târziu, pentru că acum îmi dau seama că n-am întrebat, niciodată, pe nimeni, chestia asta.
În seara aceea, vraciul Jaţilor îl chemă la el în igloo pe Moscune şi-i povesti cele aflate de la Eudocles. Îl lăsă pe Balt să se ocupe de unul singur de bolnavi, iar el îşi petrecu noaptea alături de tălmaci, în căutarea semnăturilor care ar fi putut să dea boala.
În câmp, însă, nu dădură decât peste semnăturile cunoscute. Găsiră, bineînţeles, şi acele imagikonuri false, cele care te duceau pe căi greşite, afişând cote iluzorii, imagini mincinoase şi păţanii care n-avuseseră loc niciodată – imagikonuri dintre cele folosite pe timp de război – dar Moscune le ştia bine pe toate: nu ele erau cele care puteau să răspândească boala.
Cu toate astea, Srebczak se apucă să le cerceteze şi pe acestea: le transcrise în scribi şi le vărsă apoi în doi-trei câini rămaşi sănătoşi, după care lăsă câinii de capul lor, iar el se apucă să vadă de bolnavi. Trecu o săptămână, iar câinii cu pricina nu făcură boala. În schimb, alţi câini se îmbolnăviră, iar oameni şi mai mulţi. Ciudat lucru, însă, animalele se însănătoşiră, unele dintre ele chiar şi fără ajutor din partea celor doi vraci.
Nu şi oamenii, însă. Nu şi oamenii. Pe măsură ce boala cuprindea tot mai mulţi săteni, cei care se îmbolnăviseră primii deveneau din ce în ce mai agitaţi, spuneau tot mai des că trebuie să plece, se luptau cu cei din jur, după care cădeau într-o prostraţie soră cu moartea, însoţită de febră, transpiraţii şi diaree, din care Srebczak şi Balt îi scoteau doar cu mare greutate… Cât despre bolnavii care reuşeau să se strecoare afară din sat, pentru a fugi, boala îi punea jos degrabă, înainte să se îndepărteze prea mult, răpunându-i pe toţi, indiferent cât s-a străduit vraciul cu ei.
Aşadar, în acea săptămână muriră încă doisprezece săteni, dintre care nouă fuseseră cei ce încercaseră să plece.
Apoi, boala păru că se domoleşte, până într-o bună zi când, Srebczak se trezi cu un scrib de-al lui Bunăseara care îl chema degrabă la Oona.
– Ce-a păţit? – întrebă Srebczak. Vrea să plece din nou?
– Nu, măi Srebczak! A început să vorbească altceva! Nu mai spune că pleacă, spune cu totul şi cu totul alte lucruri… Zici că e… Hai, vino repede că nici eu, nici Perduna nu ştim ce să facem!
***
cer ingaduinta de pe acum ca atunci cand se termina sa pot pune cateva intrebari. ca tare ma mai minunez de ceea ce poate sa inventeze mintea matale.
Erau ceva cercetari, nu mai stiu pe unde, care analizau transmiterea informatiei pe Internet din punct de vedere epidemiologic.
Uite ca am si dat de el: http://www.cscs.umich.edu/~crshalizi/Dawkins/viruses-of-the-mi…
Imi place mult povestioara asta, parca mai mult decat cea anterioara. E o lume pe placul meu; abia schitata, dar consistenta si cu muuult loc in care sa-ti folosesti imaginatia: de unde vin jatii; cine au fost stramosii lor; cata informatie s-a pierdut in negura veacurilor si cata a fost deformata de interpretarile urmasilor…
Pentru episodul viitor ma astept ca jatii cu Bunaseara in frunte sa o ia spre marginea lumii 😉
@lolitta : cu mare placere, oricand.
@laur : multzam fain. mersi mult muuult si de link.
Foarte tare, abia astept episodul urmator.
episodul urmator o sa aiba doua capitolase, mda. o sa fie usor mai lung, deci. dar n-am cum sa-l sparg in doua, ca se duce fluxul.
@ laur : excelent linkul! trebuie studiat pe indelete!
asa domn’e.
m-am bucurat sa gasesc blocul asta la adresa de internet indicata indirect de niste locatari din www.
cind eram mic si citeam si scriam sefe cu mina stinga sebastian corn (florin chirculescu, parca, nu?), era auctorele care ma surprindea cel mai mult. unu, prin prolificitate (nu deschideam bine jesefeu ca ma si izbea un text nou) si doi prin driblingurile narative (era un corpus texti plin de boli, de ciuperci si de tot felu de insemne care aveam un timp greu sa le descifrez). deci m-a bucurat sa vad ca mai exista si mai scrie corn.
dar nu m-0a bucurat in schimb sa ii vad insemnarile de jurnal dela bucale, scrise cu pa, da, ba, fuarte si umpic, care, ce se intimpla, suna prea mult a cacademia catavencu pentru gustul meu, oricit de autentice or fi ele.
salut
@ambra : mersi de una, de alta. in ce priveste dialectul muntenesc, cred ca o sa mai stau putin cu el… ma amuza, pe de o parte, iar pe de alta… cum Dumnezeu sa scriu despre niste patanii pur dambovitene?
ce se intimpla cu vindecatoru asta? e in curs de aparitie, sau deja iexxxista pe ravturi>?
@ Ambra Blu : Vindecatorul e pe rafturi. A aparut prin aprilie, al Cartea Romaneasca.
Pentru cei (inca) interesati am facut linkul mai mic, pentru ca wordpress asta nou l-a cam mancat:
http://tinyurl.com/virusesofthemind