5.
Srebczak o găsi pe fetiţă aproape stinsă, zăcând între blănurile de ren. Era transpirată mai mult ca oricând, dar ochii – ciudat lucru – îi jucau, zglobiu, dintr-o parte în alta.
Vraciul se apropie de ea, nevenindu-i să creadă: trupul şi chipul Oonei reflectau starea cruntă a bolii, în timp ce ochii păreau ai altcuiva. Perduna zăcea într-o parte, frângându-şi mâinile, iar Bunăseara nu-l scăpa din priviri pe Srebczak, urmărindu-l cu dinţii încleştaţi.
Srebczak nu picepea nimic – dar vechile învăţături încă îi răsunau în minte: nicicând să nu dai impresia că te dai bătut şi că nu ştii! Dacă pacientul îşi vede vraciul neputincios, atunci boala o să-l ia mai iute.
– Ia du-te tu, Balt, după niscaiva zemuri, îi lansă el ucenicului un scrib puternic, păstrat special pentru asemenea situaţii. Oona e mai deshidratată ca oricând.
Îi gustă transpiraţia şi făcu un efort ca să nu se strâmbe: în fetiţă se simţeau germenii hidoşi care prefaţau plecarea cea mare. Dar, unde naiba erau germenii ăştia, fir-ar să fie? Unde?
Poate că e o explicaţie, totuşi, îşi spuse Srebczak, atent să nu fie citit în câmp de părinţii Oonei. Zise:
– E foarte deshidratată şi cred că s-a suprainfectat. A început, cumva, să tuşească?
Perduna spuse că da.
– Hârâie când tuşeşte şi scuipă bale urâte?
– Exact aşa face, răspunse de astă dată Bunăseara.
Măcar, asta e o infecţie, răsuflă vraciul uşurat şi trase două măsuri de sânge din trupul Oonei. Introduse una dintre măsuri într-un flaconaş elegant, prelung, închis la culoare, iar pe cea de-a doua i-o dădu lui Balt:
– Hai, du-te la rezervor. O să te prindă scribii mei din urmă ca să-ţi scrie ce ai de făcut!
Se întoarse apoi la Oona. Ah, boala asta de-acum… Asta e o infecţie! Ţie, ştiu cum să-ţi vin de hac, simţi Srebczak cum se înfierbântă. O să-mi trimit scribii pe care i-am scris zilele astea, o să-i trimit pe urmele tale, şi să văd eu dacă-mi mai scapi acum, pegră blestemată!
– Perduna… Bunăseara… – începu el. V-am spus încă din prima zi de boală că o să scriu nişte scribi mai speciali. Numai că, scribii ăştia sunt tare periculoşi. Vreau să spun că ar putea să-mi scape de sub control şi că ar fi în stare să-i facă Oonei mult rău… foarte mult rău. Cu toate astea, n-am de ales, zise el, răsuflând adânc. După câteva clipe, cuteză să încheie: Altceva, nu mai ştiu ce să fac ca s-o salvez.
Nu-i întrebă nimic. Înţeleseseră şi singuri. Aşteptă.
– Fă cum crezi că-i mai bine, zise Perduna într-un târziu.
Bunăseara încuviinţă, la rândul său.
– Poate că, zise Srebczak, dregându-şi vocea, poate că ar fi mai bine să vă duceţi în cealaltă încăpere.
– Nu. Stăm aici, orice-ar fi, ziseră amândoi într-un glas.
– Bine, spuse vraciul, ridicând din umeri, după care începu să se pregătească.
Întâi de toate trimise scribi pe urmele lui Balt – să sintetizeze în blestematul ăla de rezervor şi leacurile cele mari, cele care grăbeau sau care potoleau inima, cele care scoteau apele din trup sau care, din contră, nu le lăsau să se scurgă afară, cele care trezeau minţile cele mai prăbuşite, şi cele care băgau aer în plămâni. Mai voia, de asemenea, mult, foarte mult sânge, copiat întocmai după înscrisurile Oonei.
Apoi, scoase din taşcă uneltele cele vechi, rămase de la vracii din linia sa, păstrate cu sfinţenie încă de pe vremea când se mai făceau asemenea unelte – pe vremea de dinainte de venirea gheţurilor. Le întinse pe toate pe jos, pe o cârpă curată, scoasă dintr-o membrană transparentă, din cele ce ucideau orice fel de germeni.
Luă apoi o seringă din sticlă şi şi-o vârî în venă – aşteptă niţel, până ce îşi zări scribul pe care îl scrisese în ultimele zile: înota, fără sens, prin sângele lui, dând roată creierului – mai precis, acelei părţi adânci din creier, cea care se asemuia unui căluţ de mare, cea în care se stocau toate înscrisurile vraciului. Hai, du-te acolo unde ţi-e rostul, porunci Srebczak, iar scribul se răsuci prin vâltoarea sângelui, repezindu-se de-a lungul venelor precum o orcă pe urmele prăzii. Coborî grăbit, traversă inima, apoi o luă în contracurent prin venele ce duceau spre braţ până ce găsi seringa ce-l aştepta. Odată ajuns acolo, se opri în loc, după cum îl scrisese Srebczak, care dorea să-l mai citească o dată înainte de plecare.
Era bine.
Du-te!
Scribul lunecă în seringă, laolaltă cu o măsură din sângele vraciului, iar Srebczak scoase seringa din venă şi-i injectă conţinutul în flaconul prelung în care vârâse, de la bun început, sângele Oonei.
– Uite, acum facem cunoştinţă, draga mea Oona, glumi vraciul.
– Suntem aici, zise Oona deodată, cu un glas nemaipomenit de sigur, făcându-l pe Srebczak să tresară.
– Of, Doamne, începe din nou, gemu Perduna.
– Suntem aici de la începutul începutului, rosti Oona din nou, cu acelaşi glas clar.
Srebczak o privi cu coada ochiului – fetiţa arăta la fel de pierdută, numai ochii îi jucau în cap, teribil de prezenţi.
Trebuie să mă grăbesc, îşi zise vraciul.
– Cine sunteţi voi? – întrebă el, reflex, în timp ce vâra acul flaconului într-o venă de-a Oonei.
– Te vedem ce faci, spuse Oona. Suntem şi în Oona, iar ochii ei văd pentru noi. Iar pe bolnavii din sat puteam să-i punem să te iscodească, pentru noi, cu scribii lor.
Srebczak apăsă pe piston, iar scribul plonjă în sângele fetiţei şi începu să plutească dintr-o parte în alta, precum un pui de pinguin ce nu-şi găsea rostul.
– Am simţit că ai băgat ceva în Oona. Noi suntem aici.
– De câtă vreme vorbeşte aşa? – întrebă vraciul, în şoaptă, urmărindu-şi scribul în câmp: deja, se orientase şi pornise de-a lungul vaselor de sânge, spre căluţul de mare din creierul fetiţei.
– De când am trimis scribul să te cheme, zise Bunăseara.
– Oona vorbeşte astfel de când ne-am trezit noi, sublinie şi Oona.
– Şi, îndrăzni Srebczak să continue, de câtă vreme dormiţi voi în Oona?
– De la începutul începutului.
Între timp, scribul se repezise spre căluţul de mare al fetiţei, scobind încoace şi încolo. Apoi, lansă un snop de alţi scribi mai mărunţi, de parcă ar fi fost nişte artificii, se descărcară din câmp nişte cuvinte aproape de neînţeles pentru mintea vraciului.
Apăru şi Balt, care aduse cele de trebuinţă pentru bolnavă. Dădu să zică ceva, dar Srebczak îi făcu semn să tacă mâlc. Apoi, se aşeză în mijlocul încăperii, îi făcu semn lui Balt să pună leacurile pe cârpa curată, după care se cufundă cu totul în câmp, luând calea scribilor ce rătăceau prin trupul Oonei.
– Suntem aici de la începutul începutului, zise iar fetiţa. Poţi să faci orice, vraciule: odată treziţi, nu ne mai opreşte nimeni.
Chipul lui Srebczak se acoperi de sudoare. Scribii dăduseră deja de primele semne ale infecţiei, dar vraciul ştia că germenii aceştia intraseră în Oona mai încoace, după ce boala îi slăbise trupul îndeajuns. Erau germeni din aceia, ştiuţi de orice vraci, oricât de prost ar fi fost – în nici un caz nu aceştia erau cei care vorbeau!
– Dă-mi zemuri din acelea, pentru balele verzui, măi Balt. Amestecă-le, după cum te-am învăţat, cu niscaiva picături care fac inima să alerge – să bată aşa, precum dă din coadă un delfin speriat. Şi vezi, spune-mi când începe să-i scadă febra!
Balt încuviinţă, fără să privească la părinţii Oonei, după cum bine îi şedea unui învăţăcel. Prepară licoarea pe îndelete, pătruns de importanţa faptului că Srebczak îl lăsa, pentru prima oară, să umble de unul singur cu uneltele rămase de dinainte de venirea gheţurilor.
– O s-o faci bine, Srebczak? – întrebă Bunăseara.
– De boala asta ştiută, da!
– Noi nu suntem boală, spuse atunci Oona. Nu ştii ce suntem noi, Srebczak. Nici nu ştii unde să ne cauţi.
Vraciul nu răspunse. Scribii săi transcriau deja în câmp alergătura licorilor preparate în rezervor, care se strecurau în cele mai ascunse lăcaşuri ale trupului Oonei. Păreau nişte roiuri de ţânţari, din cei ce trăiau numai o zi, când era soarele mai dulce – roiuri bezmetice care zburau dintr-o parte în alta, care se acuplau pentru câteva clipe pentru ca apoi să zboare din nou şi iar să se acupleze şi apoi…
– Oona se încinge, maestre, îi şopti Balt în ureche.
– Noi nu suntem boală, Srebczak, zise Oona şi, de astă dată se ridică în capul oaselor, ca trasă de o putere nevăzută. Leacurile tale îi fac rău fetei, nu vezi?
– Srebczak! – strigă Perduna.
– Nu mai pot s-o ţin, maestre, zise Balt. Avea glasul speriat. Nicicând n-am mai văzut aşa o fierbinţeală.
– Vâră-i licoarea care dă apele afară, porunci Srebczak, văzând că Oona începe să se cutremure. Dar, repede de tot, cât poţi de repede!
– Ce faci, Srebczak? – scrâşni Bunăseara. Eşti sigur că e bine ce faci?
– Sunt sigur! Nu vezi că a început să le fie frică?
– Noi nu suntem boală. Suntem dincolo de puterile tale. Nici nu ştii cine suntem şi unde aşteptăm!
– Hai, odată, Balt, hai odată!
Degetele ucenicului tremurau, dar reuşi să injecteze licoarea care dădea apele afară din trup – puuufff!
– Acum, înmoaie-o, Balt! Adoarme-o! Ca şi cum am vrea să-i coasem o rană adâncă.
Of, Balt, acum să te văd dacă meriţi să-mi fii învăţăcel, că-n tine mi-e nădejdea, îşi zise vraciul şi se lăsă în voia scribilor. Pe cei mici, care luptau cu infecţia, îi lăsă în pace, că ştiau şi singuri ce au de făcut. În schimb, căută semnătura scribului pe care-l scrisese special pentru Oona – cel care acum se întindea bătrâneşte în creierul ei, în căluţul ei de mare,
de parcă ar fi fost un năvod minuscul ce dorea să-i înfaşe toate celulele, gata să le sugă.
Gata să le transcrie.
Oona se cutremură din nou, zgâlţâită de un frison solemn, prelung, de ziceai că toate oasele aveau să-i sară din încheieturi. Scribul azvârli primele imagikonuri în mintea lui Srebczak, mai întâi vagi, neclare, ca văzute prin cel mai des viscol.
– Mă doare, Srebczak, mă doare, strigă Oona, din adâncul rărunchilor, cu însuşi glasul ei, de astă dată.
– O omori, Srebczak! – se apropie Bunăseara de vraci.
– Lasă-mă! Ştiu ce fac! – zise Srebczak şi, în clipa aceea, imagikonul se limpezi, devenind clar precum gheaţa proaspătă. În imagikon, vraciul zări tavanul igloo-ului şi simţi respiraţia precipitată a Oonei, precum şi mirosul diareei, aşa că-şi dădu seama că trebuia să-i poruncească scribului să-l ducă mai în urmă – cu cel puţin o săptămână mai în urmă.
Oona începu să se zbată.
– Ooooh, Srebczak! Mă doare rău, Srebczak! – răcni ea, tot cu glasul ei, după care continuă, plat şi fără patimă: Cum crezi că poţi să ne găseşti când suntem aici de la începutul începuturilor? Cum?
– Dar cine sunteţi voi, blestemaţilor? – izbucni Perduna.
– Suntem călăreţii voştri, iar voi ne sunteţi cai. Suntem paraziţii voştri, iar voi ne sunteţi gazde. Ce ştii tu, Srebczak?
– Nu ştiu decât ce văd, se înfurie vraciul, nerăbdător, dar scribul parcă îl simţi, căci scoase la iveală alt imagikon – în faţă se vedeau crevasele cele mari de la apus, văzute de ochii Oonei, care mergea cu greu prin zăpadă, spunându-şi: nu trebuie să mă opresc, nu trebuie să mă opresc, căci dacă merg drept înainte, odată şi odată voi ajunge înapoi în sat, întorcându-mă din partea cealaltă.
– Aici e, mormăi vraciul în barbă şi luă scribul în stăpânire. Ziua asta o vreau, cu gândurile toate pe care o să mi le găseşti! Iar tu, măi Balt, înmoaie-o bine, căci am ajuns unde trebuie!
Scribul căută încoace şi încolo, deschizând imagikon după imagikon pe care le azvârli în mintea vraciului, gata-gata să-l înece. Srebczak o văzu pe Oona cum pleacă din igloo, pe furiş, o văzu cum îşi face bocceluţa, o zări cum fură una şi alta pentru drum, o simţi cum face planul fugii, o auzi cum îşi spune că dacă merge drept spre apus o să se întoarcă în sat dinspre răsărit.
De unde vin gândurile astea, Dumnezeule! Vreau să văd de unde vin gândurile astea!
– Trebuie să plec, zise Oona deodată, ca la începutul bolii. Eu trebuie să plec, repetă şi, cât era de slăbită, se smulse din braţele lui Balt. Trupul îi era slab şi acoperit de sudoare, cu pielea atârnând ca la bătrâni, dar se azvârli din pat cu iuţeală, precum o vulpe de zăpadă încolţită.
– Oona! – strigă Perduna.
– Pune mâna pe ea, Balt, că acum e în grija noastră! N-o lăsa să fugă!
Învăţăcelul se aruncă după fetiţă, prinzând-o de picioare.
– Ce-ai cu mine, Srebczak? – se tângui Oona cu însuşi glasul ei. De ce mă doare aşa, Srebczak? Tată! Mă doare de nu mai pot, tată!
– Lăsaţi-o în pace! – strigă Bunăseara, strângând din dinţi. Ce-i e scris îi e scris, bun sau rău, numai lăsaţi-o în pace!
– Ba o să mă laşi să-mi termin lucrarea, se răţoi vraciul la Bunăseara. Ştiu cum să dau de boala ei, pricepi? Ştiu! Ad-o încoace, Balt! Iar voi doi, ajutaţi-mă dacă vreţi să v-o scap!
Oona începu să se zbată ca o fiară, muşcând şi zgâriind – dar cei patru adulţi reuşiră s-o aşeze la loc în pat. Balt se ocupă din nou de licorile ce susurau, pic-pic-pic, în trupul fetei, dându-i răgaz lui Srebczak să se lase în voia scribului.
– A început să-i scadă fierbinţeala, anunţă Balt deodată, însă vraciul nu-l băgă în seamă: scribul coborâse cu încă nişte zile în urmă, în ceea ce părea a fi un vis de-al Oonei – dacă aş pleca drept spre apus…
Gândul ăsta vreau să-l văd! De unde vine? – lansă Srebczak porunca în câmp, iar scribul se prelinse de-a lungul axonilor Oonei, năpădind căluţul ei de mare de parcă ar fi fost un val molcom supt de zăpada afânată, topindu-se în adâncul celulelor ei precum o pată de grăsime ce sfârâia în tigaie.
– Tati, tati, ce-mi face Srebczak? – se tângui Oona ascuţit. De ce mă doare aşa de tare, tati…
– Nu luaţi seama la ea, scrâşni vraciul. Sunt atât de aproape…
În clipa aceea, Oona se înmuie toată.
– Srebczak mă omoară, mami… Mă omoară…
– Vraciul vrea să-ţi facă bine, Oona, îngăimă Perduna.
– Mă doare, mami, mă doare aşa de rău…
Respiraţia îi deveni gâfâitoare. Inima începu să-i bată tot mai slab. Apoi, căscă gura larg şi dădu ochii peste cap.
– Cu mâna mea te ucid dacă… – scrâşni Bunăseara.
– Hai, Balt, zise Srebczak, grăbit. Scoate toată apa din ea şi bagă-i sânge pe partea ailaltă! Hai, Balt, hai, că n-or fi ăştia mai dibaci decât noi!
– Dar dacă-i scot toată apa şi-i bag sânge în loc… – îndrăzni ucenicul să-i amintească lui Srebczak ceea ce Srebczak, însuşi, îi spusese că nu trebuie să facă niciodată.
– Fă cum îţi spun eu, scrâşni vraciul, că nu de trupul ei mi-e frică! Scoate toată apa din ea şi pune-i sânge pe partea cealaltă!
Oona se întinse ca un arc. Imagikonul încă afişa visul ei straniu, iar scribul se abătu atunci asupra gândului ei precum un cormoran asupra unui peşte lânced.
Fetiţa dădu un răcnet neomenesc.
– Inima, maestre! S-a oprit! – şopti Balt în urechea lui Srebczak.
– Las’ c’o pornesc eu din nou! Tu numără-ţi bătăile inimii tale şi spune-mi când ajungi la o sută.
Mişcă mai repede, scrib împuţit, porunci el în câmp. Mişcă odată! Ia urma gândului!
Scribul se cufundase adânc, în celule, scotocind după semnătura gândului ciudat: porneşte drept către apus şi… Îi găsi vibraţiile profunde, adunate într-un snop de molecule împachetate precum un ghem dezordonat, în chiar inima celulelor, scris acolo de când…
Caută, caută, caută, porunci Srebczak, iar scribul se răspândi din nou în celule, precum un banc de peşti care fora citoplasma, strecurându-se printre reticule, membrane şi corpusculi, oscilând printre sarcini ionice şi cili vibratili.
– O sută, maestre!
– Încă douăzeci, Balt! Te rog!
Scribul se strânse din nou asupra ghemului dezordonat, năpustindu-se asupra lui, transcriind moleculele în grabă, furându-i semnăturile, înghiţindu-le – porneşte drept spre apus şi, odată şi odată, te vei întoarce în satul tău dinspre răsărit.
– Douăzeci, maestre, zise Balt cu glas tremurat.
– Acum, bagă-i licoarea care trezeşte din morţi şi biciuieşte-i inima! Fără economie! Şi vâră-i maţul ăla în gât şi aspiră-i balele toate! E copil şi rezistă.
Balt apăsă pe pistonul seringii rămasă în zestrea lui Srebczak încă de dinaintea gheţurilor. Descărcă apoi unul dintre flacoanele aduse de la rezervor, pe cât de repede putea. Oona tresări. Scribul se retrase înapoi în sângele ei – putea să se dizolve de acum: transcrisese deja în câmp semnăturile gândului straniu, iar Srebczak le citea, din nou şi din nou, nevenindu-i să creadă.
– Cum merge fetiţa, Balt? întrebă vraciul după o vreme, lăsându-se să cadă pe spate în mijlocul camerei.
– E bine, maestre, zău că e bine, se bucură tânărul învăţăcel, privind cu ochii mari la maestrul său. I s-a dus şi fierbinţeala, inima bate cu putere, iar pe beregată nu mai hârâie deloc… E chiar bine!
– Ai… salvat-o, Srebczak? – întrebă Perduna.
– Nu ştiu. De trăit, va trăi, dar nu ştiu dacă am salvat-o, zise el, obosit şi ieşi din încăpere, târâş, prin tunelul cel scund.
6.
De câteva zile încoace, lui Srebczak îi era din ce în ce mai frig. O fi din cauza oboselii, îşi spuse el în timp ce intra, pentru ultima oară, o ştia, în igloo-ul lui Bunăseara. Se aşeză într-un stup adânc, acoperit cu fulgi de pinguin, şi oftă. Preţ de câteva clipe, vraciul şi Bunăseara se priviră lung, fără o vorbă.
Srebczak simţi că începe să-l scuture un frison, aşa că-l rugă pe Bunăseara să încălzească stupul mai tare. Apoi, scoase din buzunar un deget de iarbă tocată fin – poate că era adusă din satele de pe gheţurile estice, cele despre care îi vorbise Eudocles. Îşi răsuci o ţigară. Trase un fum. Se bucură de el.
Acum, după ce îşi trimisese scribii cei noi în sângele lui Bunăseara, ba chiar şi al lui însuşi, Srebczak căpătase certitudinea că ceea ce zărise în străfundul celulelor Oonei era adevărat. De altfel, Bunăseara pricepuse şi el, aşa că nu mai îndrăznea să întrebe nimic. Când şi când, din încăperea alăturată se auzea Oona care vorbea cu glasul acela care nu era al ei – sau, mai bine zis, care avea să fie al ei de aici înainte. Perduna spunea că era bine şi aşa. Măcar aşa.
– Cu toate astea, spuse Bunăseara deodată, nici tu şi nici eu nu am făcut încă… o să-i mai spun boala asta.
Srebczak ridică din umeri. Cine ştie câte lucruri uitaseră, cu toţii, dintre toate cele care se ştiuseră înainte de venirea gheţii. De pildă, habar n-avea de ce ei doi, şi alţii ca ei, nu făcuseră boala. Habar n-avea ce se mai putea face cu acei acizi nucleari care, cândva, poate că nici nu purtaseră numele acesta. Puteai să-i tai? Puteai să scoţi ce era rău în ei? Legendele ziceau că, odată, oamenii învăţaseră cum era să nu mai moară deloc, şi cum să pună carnea să facă ceea ce până atunci numai pietrele şi fierul făcuseră – numai că după aceea venise gheaţa ca să-i pedepsească pentru trufia lor nemaipomenită.
Oamenii cei vechi făcuseră toate astea ştiind cum să lucreze cu acizii aceia. Acizii aceia… Nucleari. Poate. Da. Scribul meu îi vede, dar eu nu ştiu nici cum să-i numesc, se posomorî Srebczak.
Hm… Cu toate astea… Cu un scrib învăţat anume… ai fi putut să-i tai pe acizii aceia nucleari. Puteai să-i tai şi să cauţi gândurile celorlalţi, împachetate printre moleculele ce alcătuiau ghemul acela nesfârşit şi dezordonat. Mda. Un scrib scris cu măiestrie ar fi descoperit acele gânduri străine, care aşteptaseră milioane de ani în însăşi temelia vieţii, şi ar fi putut să le scoată de acolo, până ce nu puneau stăpânire cu totul pe tine. Până ce nu deveneai ei – cei care aşteptaseră de la începutul începuturilor, cei care se manifestau acum precum o boală, gata să te ia în stăpânire, de parcă ar fi fost, şi ei, scribii altcuiva.
Numai că, fir-ar să fie, Srebczak văzuse deja: vicleni, ei aşteptaseră printre acele părţi de acizi care te ţineau în viaţă – cuibăriseră printre moleculele care îţi învăţau inima să bată, care îţi transformau plămânii în foale, care te făceau să-ţi doreşti fii şi fiice, care…
Şi totuşi… totuşi…
– De ce zâmbeşti? – întrebă Bunăseara.
– Ia spune-mi, începu Srebczak, tu crezi că Oona mai este ea însăşi?
Bunăseara înghiţi în sec.
– Eu cred că nimeni, niciodată, n-a fost el însuşi. Blestemaţii ăştia au fost mereu cu noi. În noi. În animale. În… plante, în gâze, în crustacee, în alge, în tot. Ne-au parazitat de la bun început, de dinainte de gheţuri, de dinainte de zilele calde, de dinainte de tot, de dinainte de primul corpuscul care a trăit cu adevărat. Cred că au fost aşa, ca o penumbră care ne-a urmărit mereu.
– Ah, făcu Srebczak. Vrei să spui că nu prea merită să scăpăm de ei… Că noi şi ei…
– Eu aş vrea doar s-o am pe Oona aşa cum era ea acum o lună, i-o reteză Bunăseara. Te simţi în stare să mi-o dai la loc, aşa cum era?
De afară, din sat, se auzeau zgomote din ce în ce mai puternice. Câinii lătrau, vânătorii strigau unii la alţii – ce mai, se pregăteau de plecare, după cum hotărâseră cu o noapte înainte. Plecau toţi cei care puteau să umble, sănătoşi şi bolnavi, deopotrivă. Nu rămâneau decât cei mult prea bolnavi, ceea ce reprezenta o bizară simetrie, căci obiceiul Jaţilor dintotdeauna fusese altul: când simţeai că moartea-ţi dă ghes, părăseai igloo-ul, murind de unul singur în afara satului.
– Aş putea să ţi-o dau la loc, zise Srebczak după o vreme, dar preţul ar fi foarte mare.
– Plătim oricât, spuse Perduna, ieşind de-a buşilea din tunelul scund care ducea în camera Oonei. Nu-i aşa, Bunăseara? Am plăti oricât, nu-i aşa?
– Nu ăsta e preţul la care mă refeream, clătină Srebczak din cap.
– Ce vrei să spui?
Srebczak se cufundă în gânduri. Cu un set de scribi bine scrişi, cu cei mai buni scribi, ar fi putut s-o ia pe calea acizilor nucleari ai Oonei. Dacă ar învăţa să citească semnăturile celorlalţi, ar vedea cât anume din acizii ăia blestemaţi sunt ei şi cât e Oona. Apoi, dacă i-ar scoate afară pe ceilalţi…
– Cred că dacă aţi face un alt copil, m-aş pricepe să-l fac să fie Oona. Preţul, însă, ar fi însăşi Oona, cea care stă în camera cealalată. Nu am cum să-i scot pe ceilalţi dinăuntrul ei fără ca ea să nu… mm… pricepeţi…
Perduna şi Bunăseara se priviră lung. Niurki scânci şi se duse în camera fetiţei – se auziră clefăituri repezite, semn că o lingea pe Oona pe faţă. Balt strigă din faţa igloo-ului:
– Hei, Bunăseara! Maestre! Nu veniţi? Hai, că porneşte tot satul la drum!
– Cât de sigur eşti că o să reuşeşti? – întrebă Bunăseara.
– Nu ştiu. Pot doar să încerc. Pe de altă parte, de unde să ştiu dacă n-o să mă îmbolnăvesc şi eu, între timp, de… ei?
De afară se auziră bicele şi hămăitul vesel al malamuţilor ce porneau la drum. Vânătorii chiuiră. Tălpicile săniilor scârţâiră în zăpadă.
– Haideţi! – strigă Balt, din nou. Sil i se alătură şi el:
– Haideţi, haideţi odată!
– Luaţi-o înainte, le strigă Bunăseara. Mergeţi, că vă prindem din urmă.
– În altă ordine de idei, plusă Srebczak, privind în blănurile întinse pe jos, dacă e s-o copiem pe Oona în scribi, în întregime, acum ar trebui s-o facem.
– De ce spui asta?
– Pentru că cei bolnavi nu rezistă la drum. Am spus-o şi aseară, dar nu m-a ascultat nimeni. Aţi văzut şi voi că, de fiecare dată când un bolnav a vrut să plece, boala l-a pus jos înainte să meargă prea mult. Ceva, şi eu nu ştiu ce – să fie ceilalţi? – nu-i lasă să plece. Sau, poate că e boala prea puternică? Sau o fi având legătură cu carcasa, cumva? Habar n-am. Nu ştiu decât că nici un bolnav n-a reuşit să părăsească satul şi să rămână viu.
– Cât de sigur eşti de lucrul ăsta?
– Puţine sunt lucrurile de care sunt sigur. Pe acesta l-am citit în scribi, însă.
– Păi, se scărpină Bunăseara în creştet, nici dacă rămânem aici, cu bolnavii, Oona n-o să supravieţuiască.
– Oona n-o să supravieţuiască nicicum. Ei sunt în ea, spuse Srebczak, privind într-o parte. Se ridică din stup şi scoase din taşcă un flacon înalt, care semăna cu un luxofor. Aici sunt parte din scribii pe care i-am scris zilele astea, continuă el. Nu e greu să-i folosiţi, aţi văzut cum se face, mai ales că am lăsat toată tubulatura în venele Oonei, iar scribii ştiu singuri ce au de făcut. Puteţi s-o transcrieţi în întregime pe Oona aici, în aceste flacoane. Şi cu asta, v-am spus tot ceea ce trebuia să ştiţi. De acum, nu mai e treabă de vraci.
Îi privi lung pe cei doi, după care puse ochii în pământ şi, fără să-şi ia rămas bun, se grăbi să iasă din igloo. Era dimineaţă, soarele abia ce răsărise şi nu bătea vântul. Era o zi tocmai bună de plecat la drum – iar Srebczak avea un chef nemaipomenit să vadă dacă, mergând drept spre apus, avea să regăsească satul venind dinspre răsărit.
Poate că într-un fel, deja sunt bolnav de ei, îşi mai spuse, şi se duse spre sanie.
Sfârşit
ei shi dupa o tura de "exorcistul" ai ajuns la final. apropo de ragnarok: hai simbata la chef la pl shi o sa vb in detaliu. totodata o sa bifezi shi chestia cu consola pe kre ai ratat-o in tabara.
ionutz! multzam fain de invitatie, dar in weekend imi scot tabelele cu operatii pentru doctorat! hai ca vb la tel.
cum sfarsit?!
e grav. tre s-o iau la recitit, c-am ramas cu ochii in soare 🙂 dupa ce ca am stat cu rasuflarea oprita sa vad daca se salveaza fata, o lasi in coada de peste?
tu vrei sa faci si intoarcerea epideemiei, zi drept 🙂
nu, nu vreau sa fac intoarcerea epideemiei. iar sfarsitul nu e deloc in coada de peste. parintii trebuie sa aleaga cumva : citeste cu atentie ultimele trei-patru paragrafe.
@ altmarius : sunt absolut onorat de oferta dumneavoastră. am să vă contactez. mulţumesc foarte mult.
pai ne lasi asa?? nu pot sa spun cu ochii in soare, ca am citit tot si am priceput tot. nu e neterminata, doar ca ne-ai stirnit rau. nu se poate sa nu mai ai tu ceva p-acolo, (cred ca scrii si cind dormi) si o sa ne dai inc-un biscuit, dupa ce termini doctoratul.
te-asteptam, cuminti.
@ april : mi-era teama ca, desi din zona, nu ai înţeles. ceea ce ar fi însemnat că EU ieram de-a dreptul neclar şi prea abscons, ceea ce nu-mi place. nu-mi MAI place.
Mi-ar placea sa pot face o prezentare a cartii Vindecatorul pe blogul altmarius. De asemenea, as putea prelua unele pasaje, care vi se par semnificative pe blogul altmariusliterar, unde, daca ati dori, ati putea capata statut de colaborator. Pot fi contactat la adresa de mail specificata;
Toate cele bune
altmarius
bey cornule eu am o idee crez io benefik pt toata comunitatea aiasta d-acilea: ia pune matalutza primul matalutza romantz, la de l-ai scos la olimp, dar in forma initziala nu aia tiparita. k e km aceeashi atmosfera shi recuzita shi rezolvi shi problema hiei cu doamna ta cititoare ;))
shi pentru k shtiu k-tzi plac shi locurile shi pozele frumoase (dar shi pentru cei care te citesc shi impartashesc aceste vicii) iata ceva frumos. scuzoaiele mele pt cei kre shtiu pozele:
http://www.submitarchive.com/upload/pictures_from_the_sky.php…
john, pupa-ţi-aş tălpile! faine poze, mei!
acu’, romanu’ dă la olimp. e dân altă viaţă. io te ştiu că ieşti mai iexperimental şi mai am un text iexperimental da’ ţi-l dau numa’ ţie. textu’ să chiamă "ciumei din tren îi spuneau comă". da.
da’ lasă-mă să scap naibii dă comisia dă doctorat!
şi după ce-ţi dau textu’ ăla ixperimental, o să mă apuc io să scriu un bildungsroman, că am văzut că nu prea avem d’astea!
hi hi hi hi!
Nu-i neterminata dom doctor dar e prea scurta. N-am mai urmarit seriale de ani de zile. Io-te ca mai facut sa astept cu tremurici serialele matale. Bafta la scolire.
sar’na, dan!
dc mey din alta viatza? shi dc zici tu k al e experimental? k are vîna narativa serioasa ;))
@ ionutz : aşa am auzit şi io, că ar avea ceva vână narativă…
@ lolitta : poate că oi fi fost şi eu mai neclar… mersak de urări! ayi am intrat p’aci doar ca să câştig timp înainte să fac liste cu criionu’ pă hârtie…. bleaaah!
@ lolitta : păi, oona a suferit ceva transformări. la fel şi srebczak. iar oona se pregăteşte, la sfârşit, ca să zic aşa, să sufere transformarea fundamentală, care transformare fundamentală îi va fi oferită chiar prin intermediul alor ei, dacă aceştia se vor hotărî s-o facă.
tare faine pozele. vreo doua par tablouri, nu poze.
am spus in coada de peste ca na, pe mine la scoala m-au invatat ca personajele principale sufera unele transformari de-a lungul povestirii. iar la sfarsit aceste transformari sunt destul de evidente. acu daca personajul principal e epideemia, sa inteleg ca pana la urma dispare cu moartea tuturor celor afectati o data cu indepartarea din sat? sau ca va exista oricum, pentru ca e (din cate am reusit sa inteleg eu) parte din structura adn?
e bun cand ai toate cunostinetele necesare in domeniu un asa final, ca-ti da punctul de plecare pentru a construi ipoteze. dar pentru cei umanisti, asa ca mine, de formatie, e oleaca mai complicat 🙂
acu m-am lamurit 🙂 asa-s eu, mai grea de cap, ce sa fac ?!
mai asteptam, dom’ doctor, din productia proprie.
spor la doctorat intre timp
@ vio : pai, da! au revenit intr-un fel de epoca a fierului in care singurele device-uri functionale sunt cele organice. pe gheata, si cu acces minim la resurse de energie fosile, m-am gandit ca numai o tehnologie bazata pe organice te mai poate scoate la liman.
o sa-l citesc pe mc auley. am ramas in urma cu productia sci-fi recenta.
ma rog. am scris acest text cu o anumita viza, apropo de ceea ce se numeste, indeobste, hard sf.
Dom Doctor, sa fiu io a mai grea de cap din parcare? Am citit cam pe nerasuflate, m-a apucat tarziul chiar si dupa Greenwich, cei din viitorul matale fantastic au uitat de relele lumii, de razboaie si egoisme si acu au gustat din fructul oprit si vor reveni, din epoca ghetii si a bioionicii, in epoca fierului? Si sigur n-ai citit Paul Mc Auley, cel f premiat? Nu ca as banui ceva inspiratie, ci un fel de inotare in acelasi camp imagistic.Ha, pana si codul asta incepe apocaliptic cu 666, si sigur nu mai Tehnocrati de vina!
a m mancat un E: nu mai E Tehnocrati de vina!