(leapşă primită de la Lorena)
Vă vorbeşte un ateu… Numai că sunt un ateu sceptic. O să vedeţi de ce am făcut această introducere.
Habar n-am avut cine e Niculae Ceauşescu până într-o dimineaţă de martie cam geroasă – pe bune, era negură afară şi era frig. Eram la mine acasă, fireşte, şi stăteam la o fereastră de la etajul patru care dădea înspre Sala Palatului. În stânga Sălii Palatului era un părculeţ (mai este şi acum) iar eu, habar n-am de ce, mă uitam exact la acel părculeţ când bunică-mea mi-a spus că a murit Gheorghiu-Dej.
Aveam cinci ani fără o săptămână şi ştiam cine e Gheorghiu-Dej – e una dintre cele mai vechi amintiri de-ale mele, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Pe vremea aceea copiii ştiau destul de clar cine le sunt şefii, chit că nu se dăduse drumul la cultul personalităţii.
Cu aceeaşi ocazie am aflat de Nicolae Ceauşescu, chestie care, pe moment, nu m-a impresionat cine ştie ce. Ce ţin minte cel mai bine e că pe vremea aceea, ca şi acum, eram extrem de năzuros la mâncare, motiv pentru care ai mei trebuiau să-mi cumpere parizer şi cremvurşti – singurele feluri care-mi plăceau. Pot să-ţi spun, Lorena, că şi parizerul şi cremvurştii din acei ani erau cu mult peste orice fel de naţie de mezelărie similară pe care o mâncăm în zilele noastre, fie că-i românească, fie că-i adusă de peste hotare. Pe bune că aveau gust, dom’le, aşa că parizerul şi cremvurştii aferenţi chiar că erau ceva bun pe vremea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Mă refer la anii 60, să ne înţelegem.
Tot pe vremea aia, visam să mă fac şofer. Visam să mă fac şofer din cauză că îmi adusese tata acasă un album care se intitula America – Azi. Acel album conţinea tot soiul de realizări americane ale anilor 60: autostrăzi, rachete, zgârie-nori şi, mai ales, maşini! Maşini mari, maşini frumoase, maşini teribile. Eh, văzând eu pogonul ăla de maşini nemaipomenite, mi-a dat prin minte să mă fac şofer, că tare mult mi-ar mai fi plăcut să mă dau cu ele. Cred că albumul ăla apăruse prin republica sărbătorească română când cu vizita lui Lyndon Johnson la Bucureşti, care vizită, iată în ce hal m-a marcat.
Vreau să spun că, în anii 60, mai vedeai şi pe stradă maşini americane, nu numai la televizor. Tata le spunea „rândunici”, din cauza eleroanelor de la pupa. Aşa că, iată Lorena, un alt lucru bun din acei ani. Trebuie să recunosc, însă, că nu aveam nici o rudă închisă pe la canal sau pe la Periprava/Gherla, aşa că totul mi se părea frumos, mai ales dacă vedeam o maşină mişto pe stradă.
În afara maşinilor americane, mai circulau prin Bucureşti şi nişte măgăoaie mari, socialiste. Două dintre ele erau tare bazate: mă refer la Ceaika, sovietică, dar mai ales la Tatra, o limuzină cehoslovacă. Tatra era o chestie mare, neagră, cu tablă groasă ca de tanc, lucioasă, cu spatele unduit şi cu o aripioară majestuoasă, ca de rechin – era o maşină magnifică. Cred că, şi acum dacă pui o Tatra să se ciocnească cu un Hummer, Tatra o să îndoaie Hummer-ul sau o să-l dea peste cap, chestie care mi-ar provoca o satisfacţie neasemuită.
Tatra era o maşină mişto, Lorena, pe bune! Dacă ai fi fost născută în acei ani şi dacă eu aş fi fost mai mare, te-aş fi invitat la o plimbare în acea limuzină. Te-aş fi dus la Casa Albă, restaurantul de la Şosea, cel de lângă Grădina Zoologică şi, ce crezi că ţi-aş fi oferit ca să mă dau mare?
Coca-Cola! Coca-Cola ţi-aş fi oferit, căci se găsea la sticluţe din acelea cu formă caracteristică, le ştii, alea de 250 de ml. Nu ştiu dacă ăsta era un lucru bun sau nu. Mda… În anii aceia mai erau ceva lucruri bune, unul dintre ele fiind că bucureştenii încă îşi mai cereau scuze pe stradă dacă te jenau cu ceva şi, culmea, majoritatea le lăsau pe doamne să urce primele în autobuz. Ce să spun… Cred că şi hoţii erau îmbrăcaţi la patru ace în acei ani! Ca să înţelegi cam care era atmosfera, ar trebui să vizionezi un film uşor tâmpiţel care rula în acei ani, care film, nu ştiu de ce, mi-a obsedat câteva luni ale copilăriei: Dragoste la Zero Grade. Mă rog, oricât de tâmpiţel ar fi filmul, dacă tu ai avea răbdare să-l priveşti acum, ţi-ar oferi un insight asupra modului în care se distrau oamenii în acei ani. Ai mai afla şi ce-şi doreau şi cam ce erau dispuşi să pună la bătaie (mă refer la oamenii de rând) ca să obţină ceea ce doresc.
Vreau să spun că România era oarecum patriarhală – asta dacă nu aveai rude care să se fi pus rău cu regimul sau, care doar să se fi născut rău faţă de regim. Unchiul meu, de pildă, era foarte supărat pe regim, iar eu, pe vremea aceea, nu înţelegeam de ce.
Pe urmă am uitat de Ceauşescu. Încă nu-l dădeau aşa de des la TV. Asta, până într-o zi când…
Eh, eram la Breaza, în august. Stăteam la doamna Bondoc în gazdă împreună cu nişte veri de-ai mei – nu-i ştii. Pe vremea aceea, verişoară-mea, ca o reală fiică a unchiului meu ce era, înjura la comunişti cu o frecvenţă extrem de mare. Eu aveam 8 ani, deci eram în 1968. Verişoară-mea îmi tot povestea despre nişte miliţieni împuţiţi care îi opreau colegii pe stradă ca să-i tundă şi ca să le taie pantalonii evazaţi, la modă pe atunci. Mai îmi povestea despre Moody Blues, despre The Doors şi despre Beatles. Despre Phoenix şi despre Mondial. Odată, tot la Breaza, a cumpărat un MP vinyl cu o formaţie românească ce purta numele Sincron. Când se întâlnea cu vărul meu, se întrebau unul pe celălalt dacă era vreo legătură între Nowhere Man, al Beatles-ilor şi Nebunul cu ochii închişi al Phoenicşilor (scuză licenţa cu ics, Lorena, te rog…). Ea îmi spunea mereu că lucrurile erau cam naşpa dacă erai om mare… De fapt, ce spun eu… Nu trebuia să fii om mare: şi la liceu dacă erai, cică te trezeai cu tot soiul de interdicţii, cu unii care ţipau la tine, cu unii care-ţi explicau că asculţi muzică proastă etc. Eu nu ştiam în 1968 ce era aia muzică proastă: eu credeam că Los Paraguayos cântă frumos dar, când i-am zis verişoarei mele chestia asta, ea a râs de mine.
Cum-necum, însă, am reţinut că pletele şi blugii erau puşi la index. Ei bine, şi vine seara aia de august, la Breaza, la madam Bondoc acasă. I-am cam văzut eu pe ai mei că sunt cam negri la faţă, dar nu ştiam de ce. Pe la şase-şapte seara, au dat drumul la TV şi atunci am dat ochii din nou cu Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Stătea la un balcon faimos, ăla de la care avea să-şi ţină şi ultima cuvântare, ştii care, Lorena, şi tot vorbea ceva despre URSS care erau nişte oameni răi, despre nişte agresiuni armate, despre Pactul de la Varşovia, nah, chestii d’astea…
În anul acela, oricât de ciudat ţi-ar părea, eu ştiam că ruşii sunt şefii – aşa învăţasem, din aer, cred… Bănuiesc că toţi românii aflau chestia asta, fie şi numai bând apă de la robinet: ruşii erau şefii noştri. Aşa că, tare m-am mai mirat când am văzut ce zicea Nicu, Ceaşcă, Patrocle de la balconul ăla. Pe măsură ce vorbea, îi vedeam pe ai mei că se înnegresc din ce în ce – femeile, îndeobşte. Era linişte în cameră, era noapte, eram la ţară – nu se auzeau decât televizoarele vuind în toată Breaza, lansând cuvântarea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle peste livezi, curţi şi rânduri de porumb, îţi jur că aşa era, Lorena – cred că până şi câinii au tăcut în seara aia.
– Să vezi c-o să fie război, a zis bunică-mea şi, nu ştiu de ce, ceilalţi parcă abia atunci au răsuflat uşuraţi.
Eu tot nu pricepeam. La un moment dat, Ceaşcă, Nicu, Patrocle a încheiat discursul şi au început interviurile cu oamenii de pe stradă. Un pletos care purta jacă şi pantaloni evazaţi spunea că n-o să pregete nimic şi că era dispus să ia arma în mână ca să apere România chiar şi cu preţul vieţii, indiferent cine ne ataca – aşa a fost, mai întreabă-i şi pe alţii, Lorena, că nici eu, care am păstrat în minte imaginea asta cu o deosebită claritate, nici eu nu mai am curajul să cred că, nu mai departe de acum 40 de ani, românii puteau să fie şi aşa.
Vreau să spun că pletosul ăla really meant what he said, got it, Lorena?
Iar vară-mea:
– Bravo! Pe ei, pe ruşi, fir-ar ai naibii să fie ei!
Eu o iubeam pe verişoara mea, aşa că de atunci am rămas antirus – oricât de mult mi-ar plăcea filmele ruseşti, oricât de tare m-ar înfiora literatura şi teatrul rusesc, oricâtă emoţie m-ar năpădi când ascult Rachmaninov şi Ceaikovski – din ziua aceea şi până acum am rămas antirus. Aşa o să şi mor: tot un nenorocit de antirus. Chiar şi acum, când îţi scriu asta, Lorena, simt cum dau în clocot când mă gândesc la ruşi şi sper, oh, sper din tot sufletul să inventeze odată, dracului, occidentalii ăştia, să inventeze şi să pună pe picioare o economie bazată pe resurse de energie alternativă, numai ca să nu-l mai văd în veci pe unul ca Putin cum vine la reuniunea NATO de la Bucureşti, la spartul târgului, cu o mână în buzunar, păşind relativ grăbit, de parcă ar fi un dealer de heroină parvenit.
Şi acum aş vrea să-i văd jos, pricepi, Lorena? Spulberaţi, risipiţi şi întinzând mâna a îndurare, că numai belele ne-au adus…
Dar, mă excit prea tare. În aceeaşi seară, verii mei erau, şi ei, lângă mine. Iar verii mei, fir-ar să fie, erau pe jumătate ruşi! Noi, ceilalţi, ne bucuram că românii ridică, în fine, capul, iar ei se uitau (sunt doi fraţi, din care unul discuta muzici cu verişoara mea), se uitau unul la altul, aşadar, nepricepând ce aveam noi, rudele lor de sânge, cu cei din neamul din care se trăgea mama lor, adică mătuşă-mea, care era rusoaică. Mătuşa mea tăcea mâlc şi era împietrită în timp ce bărbaţii, soţul ei inclusiv, se montau şi făceau strategii de seară, nah, cam ce fac bărbaţii de când sunt bărbaţi, mai ales când sunt departe de explozii şi când încă nu le urcă la nări mirosul sângelui scurs în pământ cu hectolitrii.
Pe urmă, Ceauşescu iar a intrat într-un con de umbră. Pentru mine, vreau să zic. El a intrat într-un con de umbră, iar războiul ăla, slavă domnului, n-a mai început niciodată. Am auzit că la graniţă a fost nasol – că ai noştri au făcut pregătiri de artilerie de la Huşi până la Vişeu, că ruşii au tot trimis la avioane spre frontieră şi au tras şi ei cu tunurile doar ca să ne dea ghes, dar nu s-a lăsat cu nimic, şi mai zic, încă o dată: slavă domnului!
Sau, mai bine se lăsa cu război? Habar n-am, Lorena, habar n-am cum ar fi fost mai bine: era preferabil să intre România într-un război pierdut dinainte doar pentru a-şi forja un nume în anul de graţie 1968? Să fi fost mai avantajos să moară mii şi mii de români, doar pentru ca numele ţării tale şi-a mea să capete o aură pe care, cel mai adesea, am scăpat-o şi noi, şi predecesorii noştri, în noroaiele istoriei?
Habar n-am, Lorena – spune-mi tu cum vrei să fi fost atunci şi-ţi jur că am să te cred!
Un lucru interesant legat de această problemă. Cunosc pe cineva care s-a întors în ţară din Cehoslovacia, chiar în acele zile. A intrat în România pe la Oradea şi, câtă vreme a trecut prin Ardeal, îi auzea pe români cum vorbeau de război, că trebuie să se apere, că vroiau să meargă voluntari etc. După ce a trecut munţii, spre Bucureşti, i-a auzit, tot pe români, cum spuneau: cum să ne luptăm, domne, cu ruşii? Păi, tocmai cu ei să ne punem? Ne bat, domne, ne bat, ce rost are…
Lăsând la o parte războiul neînceput niciodată, am să-ţi mai amintesc de câteva lucruri bune din anii aceia. Frucade, de exemplu. Crede-mă, Lorena – în viaţa ta n-ai băut un suc mai gustos decât Frucade. Era românesc, eu l-am gustat prima oară într-un restaurant din Piteşti.
Bun, după ce a trecut şi faza cu Frucade, a început să se cam nasolească. S-a dus Nicu, Ceaşcă, Patrocle în China şi-n Coreea şi i-a dat prin cap să mâncăm şi să ne îmbrăcăm la comun, după cum văzuse pe acolo. Nu i-a ieşit figura, dar din clipa în care am aflat ce poftea, am început să-l urăsc şi pe el, la fel de mult ca pe ruşi. Deja aveam 11 ani, şi insul începea să mă agaseze, la fel cum mă agasau chestiile alea din care reieşea că suntem cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cu istoria cea mai greuceană de pe pământ. Cred că din cauza propagandei lor deşănţate am ajuns eu cam cosmopolit, dragă Lorena, şi cam antinaţionalist, şi cam prea tolerant cu tot soiul de minorităţi – dar asta e altă poveste. O fi având ceva şi cu faptul că am crescut izbit în plin de ideile Flower Power, aşa cum răzbăteau ele până la noi, filtrate de sita cenzurii şi, totodată, adăugite şi îmbunătăţite cu idealurile localnicilor care sunt compatrioţii tăi şi-ai mei.
Iar după încă 9 ani, lucrurile s-au stricat rău de tot, ştiu că ai prins şi tu începutul anilor 80. Uite, eu îmi amintesc perfect, de pildă, de ultima zi când am mai avut apă caldă. Nu mai ţin minte data precisă – era prin noiembrie 1980, iar eu trebuia să mă duc la o petrecere. Era cam patru după-amiaza şi m-am dus şi eu, ca tot omul care se pregăteşte de chef, să fac o baie. Îmi amintesc până şi cum cădea lumina cenuşie prin fereastra cea îngustă a băii pentru că, lucru straniu, atmosfera din acea zi era la fel de neguroasă şi de ceţoasă ca în dimineaţa din 1965, când am aflat că există un ins pe nume Nick Ceauşescu. Ei, şi stăteam eu în lumina aia urâtă şi piezişă, stăteam cu mâna sub jetul de apă, Lorena. Stăteam şi mă tot miram că nu se mai încălzea apa odată. Aşteptam şi mă întrebam ce se petrece. După vreun sfert de oră de pândă, am renunţat, dar nu a fost o renunţare pur şi simplu – ştiam (pentru că pe vremea aia nu făceai altceva decât să te aştepţi la ce era mai rău), ştiam, aşadar, că apa caldă era kaputt! Cred că mai auzisem că se petrecuse aşa ceva prin alte oraşe, prin alte cartiere, că altfel nu-mi explic cum de-am realizat că gata, nu mai avem apă caldă.
În aceiaşi iarnă, ne-au luat şi căldura. Iar apoi, bunica a început să plece de cu seară la coadă la carne – avea un scăunel de pescuit rabatabil pe care îl căra cu dânsa, ca să aibă pe ce sta când băgau ăştia carne sau zahăr la BIG, care BIG este astăzi un Megaimage. Ţi-am spus vreodată că se întâmpla ca o coadă din astea să se perpetueze şi pe durata a două-trei zile? Nu? Ah, era tare simplu: se făceau bonuri de ordine şi, pentru mai multă siguranţă, se lăsau şi scăunelele la rând, ca să existe certitudinea că cel plecat, cel învoit să se ducă şi să doarmă, fusese acolo, la coadă, de la bun început, aşa că avea dreptul la carne, ouă, ulei, zahăr, portocale…
Fir-ar să fie, ia-uite cum era să uit! Ţi-am spus vreodată, Lorena, că verişoara mea, cea care îmi povestea despre Beatles şi despre pletoşi a murit? Nu, nu cred că ţi-am spus vreodată… Ei, bine, a murit la vârsta de 17 ani, călcată cu maşina de însuşi Nicu Ceauşescu, la Statuia Aviatorilor, într-o zi de duminică, pe la orele 13.00, iar Nicu Ceauşescu nu a fost judecat niciodată pentru asta.
Ţi-am spus că o iubeam. Sunt zile când cred că dacă scriu, o fac şi pentru că au rămas o sumedenie de lucruri pe care aş fi vrut să i le mai spun, numai că n-aveam cum, fir-ar să fie, n-aveam cum, pentru că nu sunt decât un blestemat de ateu care nu crede în viaţa de apoi… Asta o să te facă să pricepi, Lorena, cele ce o să le spun mai jos. Şi nu, nu-mi pare rău pentru că le voi spune.
În ultimii ani dinainte de 89, iarna, dormeam cu două rânduri de pijamale peste care trăgeam un combinezon din prosop. Ştii ce frig era în case şi mai ştii ca dacă te trezeai cu nişte cafea adevărată, nu prea aveai la ce s-o pregăteşti, că nici gaze nu erau. Ei, trebuie să-ţi mărturisesc că, în frigul ăla, singurul fel în care puteam să adorm era după ce mă gândeam, prosteşte, cum aş comite atentat după atentat împotriva lui Ceaşcă, Nicu, Patrocle.
L-am omorât în mii de feluri, Lorena. Am tras în el cu grenade. L-am împuşcat. Am intrat cu maşina în el. I-am dat foc şi l-am aruncat din maşină în mers. Învăţam să conduc maşini rapide, în visele mele, învăţam să fiu lunetist, în visele mele, doamne, făceam orice ca să-mi imaginez, fie şi pentru un sfert de oră măcar, cum îl termin pe Nicolae Ceauşescu, zis Ceaşcă, Patrocle. Într-un fel, aşa îmi manifestam solidaritatea surdă cu restul conaţionalilor mei. Un lucru ciudat, însă: nu l-am ucis niciodată în calitate de medic. Spun asta pentru că un coleg de-al meu l-a ucis şi aşa, dupa care s-a răzgândit, numai că s-a răzgândit în felul următor:
– Să presupunem că Ceauşescu ar avea un accident, şi să mai presupunem că aş trece pe lângă el chiar după accident… Ţi s-ar părea o crimă prea mare dacă l-aş salva de la moarte? Ai mai fi prietenul meu?
I-am spus că da, i-aş rămâne prieten, dar l-am întrebat (ştii că sunt foarte curios!), l-am întrebat de ce l-ar salva, iar el mi-a răspuns:
– Mă gândesc că, dacă l-aş salva pe nemernic, ar scoate vreun post la concurs şi pentru mine…
Dialogul, ascultă-mă bine, Lorena, este absolut real. Teatrul absurd n-a fost inventat degeaba în România, chiar dacă l-a prefaţat pe Nicu, Ceaşcă, Patrocle.
Bun. Şi a venit înghesuiala din decembrie şi a venit şi noaptea de Crăciun din miezul înghesuielii. Noaptea aia am petrecut-o la Ministerul Transporturilor, clădirea aia mare din faţa Gării de Nord, unde am pus pe picioare un punct medical de urgenţă. Toată noaptea mi-am petrecut-o între cabinetul chirurgical improvizat la etajul II, parcă, şi cabinetul ministrului, unde ne tot chemau ori de câte ori se pregătea gaşca lui Ilici să difuzeze procesul lui Ceauşescu la chestia aia care se chema Televiziunea Română Liberă (mai ţii minte ce fraieri am fost?).
Nemernicii ăia n-au băgat filmul în timpul nopţii, iar dimineaţa m-a prins controlând personalul ministerului la intrarea la servici’ – deh, dacă se strecura vreun terorist printre ei? (ah, vezi tu cu ce fel de prost ai de-a face, Lorena?). Termin eu cu controlul şi mă car acasă – mărturisesc că în afară de nişte focuri de armă răzleţe, care nici măcar n-au fost îndreptate spre mine, n-am trăit nici o fază eroică în noaptea aia.
Ei, şi ajung acasă. Băh, şi dau ăia filmul. Eu eram obosit buştean după o noapte de nesomn şi abia dacă reuşeam să urmăresc acţiunea. Ca şi pe vremea când eram mic, erau nenumărate faze care mă depăşeau, sincer. Era acolo un avocat care urla, mai abitir decât procurorul, la cuplul pe care trebuia să-l apere. Se certau ca în mahala. Nicu, Ceaşcă, Patrocle băga nişte argumente care nu erau cu totul de lepădat, dar nu-l asculta nimeni. Voican se simţea Che Guevara amestecat cu contele de Saint Germain. Stănculescu îşi făcea manucura, iar Ilici – ei bine, Ilici aştepta un pic mai încolo: oh, ce să-ţi spun, Lorena, începuse rahatul pe media!
Iar după aia, l-au împuşcat. Aveam un televizor alb-negru Sport , pe vremea aia, aşa că pentru mine, Nicu, Ceaşcă, Patrocle a murit răsturnat (geometric vorbind) şi în tonuri alb-negru. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, chit că am fost un ateu sceptic toată viaţa mea dar, în clipa când l-am văzut mitraliat după mizeria aia denumită proces, chit că l-am urât ani de-a rândul, mi-a venit în minte următorul gând:
„Sângele lui o să cadă asupra noastră.”
Propria remarcă m-a cam uluit, mai ales că am formulat-o în minte fără să vreau, înainte s-o gândesc, cumva. Aşa că, am stabilit cu mine însumi că am gândit astfel doar din cauza oboselii şi m-am culcat.
Între timp, mi-a trecut oboseala. Mi-a trecut de tot, dar încă mă întreb de ce mi-a venit acel gând despre omul pe care l-am urât, l-am urât, l-am urât…
Dom doctor nu e de spus decat ca e o poveste atat de trista si de reala ca vreau s-o fac mai publica decat este deja. Daca-mi dai voie.
bineinteles ca da, dane! cum sa nu… chiar ma simt onorat…
Îţi urez un singur lucru, Sebastian:
Fiica ta, pe care o iubeşti, să aibă o viaţă mult mai lungă şi mai fericită decît verişoara pe care ai iubit-o.
Atît…
poate ca suna usor “simplu” insa am fost foarte emotionata pe parcursul lecturii.
francezii care se intelg a fi foarte atasati de romani prezinta in cadrul unor documentare retrospective (bazate pe material de arhive) romania compromisa si devastata de totalitarism si post -comunism respectiv ( coruptie) .
sigur, adesea sunt superficiala cand ma aventurez in generalizari . habar nu am cat de potrivnica este o asemenea prejudecata (incerc sa o relativez din timp-in-timp) cuiva care de fapt isi doreste un minimum de bunastare la nivel national si mai ales raspandita in toate domeniile sociale .
aş vrea şi eu să pricep ce şi cum, de unde şi până unde s-a ajuns aici, de ce suntem aşa şi nu altfel, aş fi fericit cu două-trei generalităţi sustenabile – realitatea e că habar n-am nici de ce, nici cum, nici pentru ce – habar n-am de ce suntem aşa şi nu altfel.
mi-e clar doar că nu mai vreau să fie ca înainte de 89. era mult prea rău. dar nici nu pot să mă prefac că toţi anii aceia au fost goi şi fără de efect, şi nu numai în ce mă priveşte.
Maine e pe post Dom doctor. Am o intrebare, m-am hotarat sa fac un site pentru bloggeri, care sa adere benevol, fara plata, sustin eu cheltuielile administrative. Alegem cetatenii, daca vor, posteaza si pe site-ul respectiv, si incercam sa facem o presa alternativa, Cum suna? Trebuie sa ma consult cu cineva.
presa alternativa sună AL NAIBII DE BINE!!!!!!!!
i’m in! numai că, n-aş fi în stare să mă ţin de-un program, că-s’ cam haotic. în plus, tre’ să lucrez şi la spital şi, dacă o fi la fel de rău ca în ultimile trei săptămâni, n-apuc să mai scriu decât aiureli.
ideea mi se pare, însă, super!!!!!
Nu am cuvinte pentru povestirea asta.
Dar la presa asta alternativă şi eu demult mă gândesc.
care program? 50 de insi scriu cand au timp, nimeni nu traieste din asta. singura indatorire e sa pui bine eticheta. facem un plan, am deja un site si am platit un an gazduirea, putem s-o facem si-n america, e mai libera, vedem noi. ideea e să facem ceva, amatoristic, care sa actioneze paralel cu presa. fara obligatii. o sa se gaseasca suficienti care sa adauge content zi de zi.
domnule doctor, mi-ai adus in fata ochilor amintiri pe care le credeam sterse. n-am prins decat 9 ani din perioada comunista. dar eram destul de mare cat sa stau o parte din timp la cozile pentru ulei si zahar pe cartela. si la lapte de la 6 dimineata, cand dadeam schimbul parintilor care trebuiau sa mearga la servici. iar crenvustii erau cei mai buni!
cand infiintati site-ul acela de presa alternativa faceti, va rog, un link pe undeva, sa pot ajunge si eu pe acolo. multumesc
voluntariat la presa paralela – da! (nu stiu de ce naiba, dar monetarismul imi da, de la o vreme, senzatia ca duce, cu necesitate, la coruptie).
si parca nu as folosi termenul “amatoristic” – alternativ mi se pare mai fericit 🙂
o idee abandonată de mult (sunt sigur că s-a mai făcut cândva, de altcineva) – cum ar fi două articole, faţă în faţă, pe acelaşi subiect, susţinând puncte de vedere diametral opuse?
Superb! Maestre, eşti ceea ce se numeşte – ştiu că e clişeu, dar nu găsesc alt termen: “artist al condeiului”. aerul pe care îl expiri se transformă în literatură. şi nu te măgulesc gratuit – nu aştept să scoţi un post la concurs pentru mine 😀 – pur şi simplu, scrii magnific.
Povestea asta (trista si atat de frumos scrisa) mi-a adus aminte de multe lucruri, prea multe pentru un comentariu, dar o sa pomenesc totusi doua:
– Prima noapte in noul apartament, in ianuarie 85. Peretii aratau superb, varul sclipea in lumina becului. Sclipea fiindca era inghetat, in casa n-aveam decat 2 grade!(Peste vreo 2 luni, cand am ajuns la 9 grade, ni s-a parut atat de cald, am foat atat de fericiti!)
– Benzina adusa de la Bucuresti, cu trenul, intr-o canistra plata, de 10 litri, care incapea perfect in valiza…
sarumana, lorena – textul acesta nu ar fi existat daca nu mi-ai fi dat o leapsa atat de placuta…
vero – chestia cu temperatura din noul apartament am uitat-o, pe bune ca am uitat-o…. :)) cati n-or fi trecut prin gerul din prima noapte petrecuta in casa lor, of, of…
funny… tot la breaza… tot in 68… tot…?
pai… nu e funny! nu vezi cum ne urmarim unul pe altul, de ani de zile? 🙂
1. Mincarea a ramas EXCEPTIONALA in Romania pina la sfirsitul anilor ’70. Aproape totul, chiar lucrurile ieftine, ‘pentru saraci’, erau extraordinar de gustoase si curate. Si de foarte buna calitate.
2. In 68, fiind mai mare ca tine, eram deja intr-o gashca de liceeni si studenti. La 2-3 zile de la tarashenie, s-a organizat o manifestatie de protest impotriva intrarii cu tancurile in Cehoslovacia, in fatza ambasadei URSS, pe Kisellef (care acum s-a transformat in ambasada Rusiei). Participantii, in marea lor majoritate, erau pustimea Flower Power. Multi proaspat veniti de la 2 Mai, din vacantza. Ai fi zis ca oamenii acestia erau in consens cu politica oficiala, dupa discursul lui Ceausescu. Dupa citeva zile, toti au fost chemati la diverse organe, cei care erau studenti au avut probleme MARI la facultate. Unul dintre ei, cu a carui sora eram foarte buna prietena, aproape a ramas repetent, ca avea o restantza pe toamna si nu l-au lasat sa intre in examen. Cine mai stie azi chestiile astea? Si cine sa judece momentul adoratiei fatza de ceausescu in ’68 in functzie de TOATE elementele sale componente?
asta ca sa nu mai vorbim de intalnirea dintre Ceasca si Drozdenko, ambasadorul URSS la Bucuresti, la scurta vreme de la cuvantarea cu pricina, dupa care Ceasca a pus batista pe tambal…
Extraordinara povestea… Eu nu am avut experienta comunismului intr-un mod atat de acut si direct – la revolutie aveam abia 12 ani – dar m-a fascinat (si inca ma fascineaza) subiectul. Si o sa continue sa ma fascineze atata vreme cat oameni crescuti si formati in perioada respectiva or sa ne fie conducatori.
Aşa a fost.
mi-a fost greu sa decid sa pun comentariul, tinand cont de partea tragica a postului, insa mi se pare ca textul de mai jos reflecta foarte bine realitatea acelor ani:
“Un nene sta pe balcon si se uita la bulevard. Pe bulevard trece o coloana mortuara. O doamna din cortegiu, probabil sotia decedatului, jeleste:
– Vasileeeeeeee!! Vasileee, unde te duci tu, la intuneric si la frig!!
Domnul de pe balcon se intoarce panicat si urla catre nevasta lui din casa:
– Nevasta!!! Incuie repede usa, ca nebunii astia vor sa aduca mortul aici!”
bancul e bun, c. nu e nici o problema. ca sa fiu mai tintit, cred ca verisoarei mele i-ar fi placut.
Uite ce inseamna adevarat talent literar. Degeaba incerc sa povestesc eu (si am multe de povestit) “Ce verde era valea mea” ca nu ma ridic la inaltimea acestui articol.
Am scris acolo ca in 68, cand am facut de garda ca sa apar laboratorul, in curtea caruia erau doua tunuri cu teava lunga, antiaeriene (lucram atunci pe langa Baneasa) ma intrebam ce naiba as putea sa fac eu daca vin rusii? Am scris mai multe despre acel 68. Nu stiu daca am scris ca sefii nostri din Departament (pe langa Leonida) aveau si arme pe care erau gata sa le foloseasca in caz de..
Si la ideea cu presa alternativa a lui Dan am aderat inca de la inceput.
Tu esti impricinatul si de aici? 🙂
http://atelier.liternet.ro/articol/7057/Sebastian-A-Corn/Sihastru-in-urbe.html
sar’na, Vio! cine a trait atunci isi aminteste mai bine. nu tin cu comunistii, doamne fe, dar situatia e putin mai complexa si nu suporta doar o simpla eticheta…
tot io sunt si sihastrul din urbe, alma…
lorena – nu reusesc sa intru pe link si sunt in graba, da’ las’ ca ma uit io!
Povestea e induiosator de frumoasa si stau si ma intreb: chiar asa de rau ne era? Si-atunci mi-am amintit de lumina care se stingea si toata lumea urla iar mie parca mi se oprea inima in loc. Ne-am luat din afara lanterna cu tuburi de neon, ne saturasem de lampa si lumanare. Uite pentru ca ma faci sa plang de ce-mi amintesc te tin vinovat.
Si cu povestea cu verisoara cred ca ne-ai naucit pe toti, pe mine cu siguranta; imi pare foarte rau, cate mai aduna omul in el.
Buna seara d-le doctor, trebuie sa recunosc cu mina pe inima ca am citit ,cu multa placere cele citeva rinduri(si nu putine la numar) pe care le-ati asternut cu o dibacie de” chirurg” si care mi-a confirmat – inca o data – CA ISTORIA O TRAIM NOI , CLIPA DE CLIPA DAR O RESCRIU ALTII DUPA CUM LE ESTE INTERESUL. Nu se poate judeca o etapa din viata unei natiuni bazindu-te doar pe ultimii ani, ci trebuie analizata toata perioada, cu bunele si relele sale.
ce poveste! domnu’ doctor m-ai facut sa-mi aduc aminte de alte vremuri. traiul asta de zi cu zi ne-a indepartat de ceea ce a fost odata. dar citind povestea ta mi-am dat seama ca amintirile mele sunt inca vii, nu s-au atrofiat intr-un colt intunecat al mintii mele. sunt atat de vii incat parca dor…
cand apare situl cu presa alternativa sper sa ne anunti si pe noi. e o idee interesanta.
Mama lor… 🙁
Fara cusur radiografia acestor ani. Suntem de-un leat, cum se zice, asa ca am trait exact aceleasi vremuri. De bomboanele cubaneze iti mai amintesti, doctore? Sau de vacantele la mare, din anii 77-80, cu o bruma de bani, dar cu distractie maxima? De caprioarele, iepurii si fazanii atarnati in fiecare an, inainte de Revelion, in fata la Leonida, ca sa fie festin la masa de Anul Nou? Sau cum ne imbulzeam la magazinul de la “Coada Calului”, magazinul “comertului exterior”, de unde cumparam cristaluri cehesti, parfumuri frantuzesti si alte cosmeticale de marca? Au fost si ani buni…pana au inceput politrucii sa lucreze vartos la umflarea lui Ceausescu, sa-l transforme in tatuc, sa-i perie creierii, aducandu-l la stadiul de paranoia. Si toate astea doar in schimbul unor efemere privilegii.
Extraordinar ce m-am regasit in paragrafele despre Acel 1968! Atunci locuiam in Brasov. Tata, ofiter de artilerie, a plecat intr-o zi de acasa si n-a mai venit. Noi, copiii, am vazut ca lipseste valiza mica, din lemn, de sub cuierul de pe hol. Acolo era locul ei, in permanenta. “Mama, iar a avut tata alarma?!. Da”, asta a fost tot ce am aflat de la mama atunci, a doua sau a treia zi de la plecarea tatei. Dar tata nu a venit nici dupa o saptamana, nici dupa doua. Imi amintesc ca incepuse sa-mi fie dor de el si mergeam la scoala cu poza lui in sortulet. Seara, plangeam amandoi copiii langa mama, care si ea lacrima pe ascuns. Cand s-a intors tata a fost sarbatoare mare. Parca era Paste sau Craciun. L-am auzit, intr-o noapte, spunandu-i mamei: “am fost la un pas de razboi”. Eu cred ca tata stia ce spunea. A murit insa in 1984, cand n-avea decat 54 de ani, privandu-ma de atat de multe adevaruri.
Scuze, doctore, pentru lungimea acesti text, dar chiar m-a marcat povestirea ta. O sa o recomand si eu la mine pe blog.
of… valiza de lemn si poza din sortulet.
of… am “vazut” faza, dupa cum ai scris-o… of ce nasol!
uite, o chestie din asta sintetizeaza un razboi si-o spaima intreaga!
stiati ca povestea fetei calcate de Nicusor s-a musamalizat si datorita unui membru al familiei fetei, pe care l-am cunoscut personal si care a beneficiat de avansarea in cariera si in posturile de conducere pe care si le-a dorit? Si care a murit misterios, “ajutat” sa faca infarct la o deplasare in interes de serviciu peste granita? cred ca imediat dupa ’90 si parca era undeva in Germania…
Nu era membru al familiei noastre. Era un securist care si-a pus cenusa in cap, recunoscand ca a transmis toate discutiile din familie ofiterilor care il dirijau.
eu intelesesem ca era un fel de unchi…
oricum avea un caracter mizer…
am inteles ca pina la urma tot securisti de-ai lui l-au aranjat, probabil sa nu toarne ce nu trebuie
imi pare rau si am scris aici mai ales pentru ca de curind am citit cum cineva, parca Serghei Mizil, il scotea basma curata pe Nicusor in legatura cu accidentul si m-am revoltat…
va doresc numai bine
huh ! ce ti-e si cu ” limba ” asta pretentioasa a lui hans-peter hempel ca nu vreau sa-l amintesc pe ala de il “strigau” ( “nemtzii tzigani”) heidegger ups … rromi creca pardon ! ( apropos ,nu mai avem voie sa comandam “tzigoiner-jnitzal” numai “rroma-jnitzal” ) 🙄 😆
ma bucur ca ti-am descoperit site-ul Florin! iti recunosc scrisul, ideile, totul… descrii cu atata limpezime ceea ce am trait noi la vremea aceea… ce bine ca ne mai amintim, nu avem voie sa uitam nimic: desi copiilor nostri le este greu sa inteleaga, poate Letitiei si mai greu decat copiilor mei, trebuie sa povestim, sa ne aducem aminte… chiar dac ei nu pot intelege cum am rezistat noi in asemenea conditii fara sa ne revoltam, fara sa ne cerem drepturile, fara sa luam antidepresive. Ca de fapt eram fericiti si ne iubeam si ne simteam bine si schimbam idei si citeam mult, lucruri pe care ei, copiii nostri, din pacate nu le mai fac, sau le fac in f mica masura. Poate ca Letitia va fi altfel, e inca mica si are multe de aflat si poate ea va evolua altfel… sper sa fii mandra de ea si sa-ti aduca multa bucurie!
mda, domnule doctor, pacat ca trebuie sa rascolim mortii din somnul lor, macar nu mai acuzati ca Nicusor n-a patit nimic…
http://www.whoiswho-verlag.ro/strony/x/300.php?day=sa&lng_PersID=RORO0300093&pg=1
Pentru noi astia mai tinerei.. asternutul sloavelor despre vremurile de inante de ’89 sunt foarte pretioase. Multumesc pentru ca ai mai adaudat o farama la puzzle-ul din neuronul meu.
Toata stima..
P.S. are dreptate fata cand spune ca scri oarte bine.. 🙂
Mda, Mare”Gras”, ai reusit sa ma umpli de lacrimi…
Aaaaaaaaaaaaaa…… am uitat:
si eu il “omoram” cu un aeromodel radio ghidat plin de trotil
Trebuie sa recunosc, nu v-am descoperit pana la “scrisoarea deschisa pentru d-l ministru”. Felicitari, scrieti foarte bine, parca vedeam cu ochii mintii scenele descrise de dumneavoastra! Si mi-aduc aminte ca, desi il uram pe Ceasca, atunci cand l-au impuscat am gandit: “Ce pacat mare cade pe umerii nostri!”
Doctore, esti mare! Sa ni te tina Dumnezeu ca asa Roman n-am mai vazut de mult!
…foarte fain scris…..o mica corectura(daca imi e permis)…era PepsiCola…nu CocaCola….
Acum, in 2011, dupa ce s-au cernut un pic consecintele scrisorii,iar in politica mecanismele au devenit ceva mai clare-cred ca nimeni nu mai are iluzii- nu ti se pare ca ne intoarcem iar la sfarsitul anilor ’80? Dar intr-o varianta mai cruda. Existand posibilitatea plecarii, cei mai multi care nu suporta sistemul, ies din el, pur si simplu. Si atunci, e mult mai usor de strans menghina inauntru si de controlat tot. Ceea ce vad eu foarte clar e reintoarcerea la conducere peste tot a impostorilor, analfabetilor, lichelelor. S-a refacut sistemul de control perfect. Iar cei care erau in spate la comanda in ’80 sunt si acum tot acolo. Cu aceleasi scopuri si aceleasi mijloace. Dar cu munca mult usurata de ultimii anii de indobitocire prin distrugerea scolii si inlocuirea ei cu non-valorile promovate de televiziune si internet, manipularea desantata a presei, tot tacamul. Cum a ramas cu presa alternativa?
absolut de acord!
Înainte de a începe aş dori să povestesc o scurtă anecdotă:
„După câteva momente furtunoase de tandreţe Vasile îi spune prietenei lui:
– Maricico eşti divină! Fata întorcând pe toate părţile vorbele lui Vasile îi răspunde
după un timp privindu-l galeş:
– Ba io cred că suntem de vină amândoi!”
Îmi cer scuze că o iau atât de departe şi uneori spusele mele par a cădea ca bâta în baltă urmând căi atât de întortocheate pentru a comunica câteva lucruri simple. Mai ales că uneori am fost lăudat pentru oralitatea stilului şi uşurinţa în exprimare. Bine poate nu chiar atât de oral precum Creangă deşi fac tot ce pot ca să îl copiez: m-am îngrăşat, mi-am lăsat barbă şi acum aş dori să îmi cumpăr o puşcă pentru a trage după ciorile care seara de seară mă exaspereză cu croncănitul lor uşor rasial.
Recunosc spăşit că am citit mai întâi „ Leapşa Lorenei – NICU, CEAŞCĂ, PATROCLE..” , asta acum trei ani şi undeva în mintea mea s-au sedimentat informaţiile despre epoca lui Ceaşcă. Ele existau fără îndoială în mintea mea dar nu atât de ordonate şi nici atât de frumos scrie. Am citit apoi şi alte subiecte pe acelaşi blog – împins de frumuseţea scriiturii am cumpărat şi cărţile pe care le-am găsit – dar între timp subconştientul lucra la turaţie redusă procesând informaţiile din primul post. Din când în când ochii minţii mai vedeau câte un episod, câte un fragment din vremurile revolute dar încă nimic nu se mişca în mintea mea. Apoi, anul trecut în vara, am fost la Băile Felix şi acolo, în apa termală a ştrandului care îmi aducea aminte de supa primordială am scris în minte acest roman:
http://sergiusomesan.wordpress.com/romanul-apocalipsa-dupa-ceausescu/
E greu de crezut dar chiar aşa s-a petrecut. Subconştientul meu scria de zor romanul în timp ce eu supravegheam tentativele de a înota ale fetiţei mele de cinci ani – supraveghere mai mult simbolică pentru că avea vesta umflată la maximum şi apa părea destul de sărată ca să nu te poţi îneca decât cu mari eforturi. În jurul meu era plin de coacervate ungureşti care din nu ştiu ce motiv erau fără sutien şi aveau slipii verzi. Din când în când luam fetiţa în braţe şi atunci veneau buluc să îmi spună ce fetiţă minunată am. De a doua zi mi-am cumpărat din talciocul peren din spatele ştrandului o pereche de ochelari heliomaţi ca să pot privi în voie la … elementele de decor care îmi luau ochii. Cum soţia nu suporta apa caldă nu i s-a părut ciudat că eu nu suport lumina puternică. Terminasem în gând capitolul zece când m-am gândit să aduc o uşoară îmbunătăţire sorţii şi curenţilor marini ( ar fi trebuit să zic ştrandali? Nu cred că apare aşa ceva în DEX!). Cu mişcări uşoare, aproape imperceptibile împingeam fetiţa în direcţia dorită apoi strigam alarmat:
– Isabela, ai grijă să nu o loveşti pe tanti!
Am pus numele fetiţei după numele personajului din prima mea povestire premiată „ Să n-o săruţi pe Isabel” dar se pare că este un nume destul de folosit în Ungaria astfel că fetiţa era întâmpinată cu bucurie şi cu un potop de vorbe ungureşti pe care eu, născut în Reghin fiind, se presupune că ar fi trebuit să le înţeleg. Cuvintele cheie în această frază sunt „ se presupune”. Singurele cuvinte ungureşti pe care le învăţase în adolescenţă nu se cuveneau să fie folosite într-o baltă atât de caldă şi nu cu o fetiţa de cinci ani atât de aproape.
După ce contactul era realizat fetiţa mea îmi spunea uimită:
– Auzi tati, tanti asta vorbeşte ALTFEL! Discuţia continua în română şi fetiţa învăţa bucuroasă primele cuvinte ungureşti ( ea învaţă bucuroasă orice) iar eu asistam la lecţii cu ochii bine protejaţi de ochelarii heliomaţi. La sfârşit, când fetiţa se plictisea îşi spuneau la revedere, se pupau, se luau în braţe – am o fetiţă tare lipicioasă – apoi cu un gest dezinvolt, de cele mai multe ori Isabela îşi proptea mâinile în sânii interlocutoarei şi îşi făcea vânt mai departe spre noi victime. Mă uitam lung la sânii care tresăltau pe valuri apoi, după câteva secunde lungi, mă depărtam uşor hotărând că nici măcar Benny Hill nu ar face ce îmi trecuse mie prin minte.
Şi uite aşa în zece zile de bălăceală şi de ungureală – nici ăsta nu-i în DEX – am scris cele 25 de capitole ale romanului. Anul acesta, cu speranţa că voi face un nou salt calitativ şi voi scrie un nou roman cu mult mai mare şi mai frumos, voi încerca să ajung în Austria mai ales că tot pe blogul acesta am găsit itinerarul. Şi începând de mâine voi juca la loto.
Povestea are şi o urmare ca toate poveştile care se respectă. În data de 23 noiembrie, 2012 era pregătită lansarea lui la standul editurii Vremea din cadrul târgului de carte Gaudeamus când, cu numai o săptămână înainte de lansarea avut loc acest accident:
http://codlea-info.ro/accidentat-pe-trecerea-de-pietoni-a-scapat-ca-prin-urechile-acului/
Deşi nu prea cred în coincidenţe de data asta sper din tot sufletul să fi fost totuşi numai o coincidenţă.
Şi cum mă pregătisem cu vreo 50 de volume să le dau în timpul lansării prietenilor – şi celor ce urmează să îmi devină prieteni sper – nu îmi rămâne stimate Sebastian Corn decât să vă rog să îmi scrieţi pe adresa somesan_sergiu@yahoo.com unde anume să vă trimit volumul cuvenit ca vector zero al acestui roman.