CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.11, adică ultimul

 

 

Trecuse binişor de ceasurile prânzului când Anton ieşi în drumeagul desfundat şi plin de noroaie ce ducea spre Târgul Moşilor. Pe drumeag: carete şi caleşti, negustori călări şi pe jos, ţărani cu cobiliţe, care trase de boi, nenumăraţi copii, salepgii, cerşetori, geambaşi, o grămadă de ţigani fără treabă şi câţiva popi – care venind, care ducându-se la târg.

Anton dădu să se amestece în mulţime dar, în clipa aceea, se auzi strigat:

– Antoane! Ce dracu’ faci, coane, p’aci?

Dumnezeule! Bărcănescul! Era chiar Scarlat Bărcănescu… Călare pe un murg şi vesel nevoie mare, părea să se ducă şi el înspre Târgul Moşilor. Preţ de o clipă, lui Anton îi trecu prin minte, copilăreşte, s-o ia la sănătoasa pe-o uliţă dosită din apropiere.

– Ce mai faci, Scarlate, tată?

– Uite, mă grăbesc la Ghiculeşti! N-au avut voie să vie la îngropăciune la Golescul, că ştii că i-a surghiunit Vodă din târg, da’ măcar la praznic vor să vie şi ei. Aşa că, tata s-a rugat de Vodă pentru ei, iar Vodă, milostiv, s-a înduplecat şi le-a dat voie să vie. Acu’ mă duc după ei să-i aduc.

– Le-a dat voie Caragea să vie?! – se miră Anton. După ce-au vrut să-l omoare?

– Ei, s-a mai înmuiat şi Vodă, c-au trecut doi ani de-atunci! Şi po’ urmă, au mai îmbătrânit şi Ghiculeştii, nah… Da’ tu ce faci p’aci? Unde-ai fost, c-a întrebat toată lumea de ce n-ai fost la înmormântare?

– Eh, am avut ceva pus ceva la cale c-o negustoreasă…

– Aha! Te-ai întors la coana Lucsiţa, îi făcu Bărcănescu cu ochiul. Bine că ţi-a venit mintea la cap! Lucsiţa si-gur e mai meşteră decât cocomârla aia de Ilona, pufni el în râs. Hai, că mă grăbesc… Vii la praznic, da? – mai întrebă Scarlat, dând pinteni calului.

 

– Viu, viu, cum să nu…

Îl petrecu pe Bărcănescu cu privirea după care o luă la pas, spre târg. Trecuse de mahalaua Cucului şi ajunsese prin Herasca, faţă în faţă cu Sfânta Vineri, cam pe unde se adunau caleştile, când îi auzi pe surugii vorbind în gura mare despre înmormântarea Golescului: Vodă, cică, vărsase la lacrimi de-ai fi putut să-i pui Golescului la cap şi-o salcie, că tare falnică ar fi crescut. Acu’, se duseseră cu toţii – boierii noştri, ruşii, franţujii şi turcii din târg – la praznic, la palatul cel nou al Golescului. Deja, nu mai era picior de calic prin Piaţa Mare, c-o şterseseră la ciupeală în Podul Mogoşoaiei, care în cârje, care în mâini, care târâş, de ziceai că scosese vlădica moaştele lu’ Sfântu Dumitru mai devreme cu două luni.

Anton o mai tândăli pe drum, o vreme. O luă pe lângă Curtea Veche şi intră puţin la Ciupagea, să tragă de-o narghilea. Birtaşul îl ţinea de vorbă, dar Anton, nimic! – parcă se plimba printr-un vis. Trăgea la narghilea, sorbea din cafa fierbinte şi, când şi când, se scobea prin buzunare după pistoale, de parcă uita mereu unde le-a pus.

– Ce-i cu tine, coane, că te văd abătut! – nu mai rezistă Ciupagea şi-l întrebă.

– Ia, mă duc la praznic la răposatu’ Golescu, ieşi Anton la liman, oftând din inimă.

– Mda. Am auzit şi io că a fost om tare bun.

Dar un negustor cam diliu:

– Dacă nu murea Golescul, avea el grijă de Vodă Caragea până la urmă, că nu se mai îndură să se dea dus de pe tron…

– Şi ce, băh? Barem ăsta are burta pusă la cale, pe când ăla de-o să vină-n locu’ lui o să aibă foamea-n gât!

Anton nu-i băgă în seamă. Dar Ciupagea:

– Tăceţi, băh, dreacului, nu vedeţi c-avem boier la masă?

Anton dădu să-i zică birtaşului să-i lase în pace, numai că oamenii se şi băgaseră cu gurile în castroane şi ceaune, clefăind în linişte. După o vreme, Anton plăti şi ieşi.

– Ce-i iei, băh, apărarea lu’ ăsta, auzi el şoapte în urma sa, că l-a căpiat crăcănata aia de cioroaică de nu mai ştie de el!

Anton îşi umflă nările şi dădu să se întoarcă – cum adică: crăcănata aia de cioroaică? Ilona era…

Rămase locului. Care Ilona? Ce naiba se petrecea cu el, de încă se înfuria când îi auzea vorbind-o de rău pe… fiinţa aceea? El pe cine mai iubea? – că-l omorâse, că-l văzuse că-i bărbat… Îl izbise şi-i sfârtecase faţa – de ce i se mai strângea inima când glasul îi răsuna în cap? Per lui che adoro, ch’è il mio tesoro… Şi după al cui chip jinduia acum Anton? Era mort – moartă, ştia cine şi ce era; ce mai vroia acum? Se dusese, naibii, acolo, în cămăruţa lui Ghiulbenkian, odată cu aroma de mosc ce-l supsese în penumbra vorbelor…

Vorbele? Am rămas îndrăgostit de vorbele ce-l povestesc pe… omul ăla? Sau te pomeneşti că, încă de la bun început, m-am îndrăgostit numai de vorbele ce-mi roiau în minte despre el – ea?

– Dacă s-o ’ntoarce, fugiţi care-ncotro, proşti ce sunteţi! – îl auzi pe Ciupagea, suflând furios.

Anton se uită în birt. Nu spuse nimic şi porni ca beat, pe uliţi. Când îşi dădu seama că va trece prin faţa hanului Castrişoaiei, simţi că-l ia cu leşin. Se întrebă ce-o să facă bietul ursac pe care-l făcuse cadou – cine-o să mai aibă grijă de el acu’? Of, of, ce minciună… să-ţi cufunzi asemenea trup în mintea şi marea de dorinţi a unei femei…

Ocoli prin spate pe la Sfântul Ioan cel Mare, ajunse pe malul gârlii şi-o ţinu aşa, mergând în gol, până la Sfântul Ilie din Gorgani. Se petrecu, pentru a doua oară în aceeaşi zi, cu Bărbucică Catargi, dar, de astă dată nu-l mai văzu, aşa că n-avu cum să-i răspundă la bineţe. Intră apoi prin spate, în grădinile Bălenilor, îl alergară nişte câini prin livada de pruni a Sărindarului, după care sări gardul, din grădină în grădină, până ce ajunse pe malul de pământ ce avea la poale balta lui Dura Neguţătorul. Stătu acolo o vreme şi se uită la lumina cenuşie a amiezii, la stufăriş şi la pădurea dinspre Cărămidari. Zări un cârd de cocori care dădeau roată ostrovului, pregătindu-se de drum lung – ordonaţi şi potoliţi, erau liberi să plece când şi unde pofteau. Of, of, ce ruşine, ce ruşine pe capul meu… – îşi plânse el de milă. Ce-o să zică lumea acum? Cum o să râdă prietenii de mine? O să ajung bătaia de joc a ultimului calic din târg, fir-ar să fie.

Asta, doar dacă nu… Doar dacă nu sting nenorocirea asta cu o tărăşenie nebunească! Una din cale afară, care să le întreacă pe toate!

Auzi un scâncet venind din vale şi-l pufni râsul: doi câini se împreunau de zor, lângă un plop.

Eh, până la urmă o luă din loc şi ieşi din nou pe Podul Mogoşoaiei, prin dreptul hanului Filaret. Merse grăbit, trecu de Puţul cu Zale şi, în sfârşit, intră în palatul cel nou al Golescului, croindu-şi calea printre cerşetori, calici şi bocitoare venite să caşte gura, că dacă le-o pica ceva?

 

– Dumnezeu să-l ierte, zise Anton când intră în salonul cel mare.

Se duse în faţa Goleascăi şi-o îmbrăţişă, după care începu să se preumble printre oameni, de parcă poruncea să meargă unui trup străin. Se asigură că avea pistolul la îndemână dar Vodă nu era nicăieri.

– Ei, ce faci? – îl auzi deodată pe bătrânul Colţescu.

Era aproape lipit de Locureanu, ăla de-l ştia toată lumea ca fiind ta’su. Anton îi privi lung. I se părea că parcă zâmbeau cumva.

– Îl aştepţi? – îl luă bătrânul Locureanu iute de tot, înainte să se dezmeticească. Că te văd cam palid la faţă… Ochii-ţi lucesc… Pistoalele din panoplia de-acasă lipseau…

– Păi, îl aştept, şopti Anton.

Colţescu oftă. Căută pe cineva din priviri dar era prea multă lume, aşa că se lăsă păgubaş.

– Aci vrei s-o faci? – întrebă Locureanu.

Anton făcu semn că da. Prin spatele lui trecu atunci Mitropolitul Nectarie – îl tot certa pe un diacon, dintre cei ce cântaseră la slujbă: cică nu-ş’ ce dracu’ făcuse cu vinul dat de pomană.

– Butoiu’ ăla trebuia să-l ducem sus în deal, la noi, tâmpitule! – sufla Mitropolitul. Unde-ajungem dacă lăsăm toată pomana pe mâna enoriaşilor?

– Da’ am crezut că doar spinările alea dă porc îs pentru noi…

– Da’ unde-ai văzut tu să meargă slana fără vin? Tâmpitule!

Se îndepărtară.

– Aha… Uite-o şi pe Smaranda, făcu atunci Colţescul, cam paraponisit. Din cauza ei vrei s-o faci chiar aci? – îl zeflemisi el pe Anton. Ca să uite că te vezi cu coropişniţa aia de comediantă? Ca să te vază toată lumea cam ce fel de om ai vrea tu să fii?

– Mai bine, îl luă şi bătrânul Locureanu în primire, mai bine l-ai omorî omeneşte, nu la praznicul unui creştin de treabă. De ce nu te duci peste Vodă la palat, să-l împuşti bărbăteşte, în iatacurile lui, sau chiar la Divanul domnesc? 

Dar Anton:

– Ce vă pasă vouă unde-l omor? Aţi lăsat totul pe mâna mea… Când a fost să tragem la sorţi cin’ s-o facă, v-a luat tremuriciul pe toţi, c-o fi, c-o păţi. Acu’, tăceţi, naibii, din gură!

– Antoane… – se înroşi Locureanu la faţă. Eu ţi-s tată, iar conul Colţescu…

– Mi-eşti tată pe dracu! De când vă ştiu, numai vă văicăriţi! Că a făcut grecul, că a dres grecul… Dar până să mă băgaţi în… Frăţia asta a voastră, ce-aţi făcut? Aţi stat numai de vorbă, întorcând-o pe toate feţele şi miorlăind, ca babele…. Ziceţi toţi că ce boieri vechi sunteţi, că ce stirpe adâncă aveţi, dar până să mă nasc io, ce-aţi păzit? Taţii voştri ce-au aşteptat? Bunicii voştri după cine-au stat? După un thessaliot venit aici s-o împuieze pe mama?

Le întoarse spatele şi se vârî în mulţime. Zgarbură ăl bătrân râdea în hohote cu Bălăceanul care, profitând că Vodă-l lăsase pe Ghika să vină la praznic, se strecurase şi el în târg. Rudeanul cam băuse. Băleanca, dacă tot o lăsase bărbat-so’ să stea bot în bot cu Sivorski la legaţia franceză, acum trei zile, se sorbea acum din ochi cu rusul, Cunningham se învârtea încoace şi-ncolo, discutând aprins cu boierul Florescu.

– Mă, începu Colţescul, o fi ăsta fie-tu, dar…

– Nu-i fie-miu, mă, n-ai auzit? – se holbă Locureanu cel bătrân. L-am crescut ca pe copilul meu, am avut grijă de el şi de curva de mă-sa, că numa’ cine n-a vrut, n-a avut-o, iar el?! El?! L-ai auzit, nu?

– L-am auzit, coane… Linişteşte-te…

– L-am adus la noi, în Frăţie, să fac om din el, m-am pus chezaş pentru el în faţa matale, continuă Locureanu, înroşindu-se din ce în ce.

– Potoleşte-te, coane, se uită lumea la dumneata…

– Să se uite, domne’, să se uite! Ce? Crezi că nu ştiu ce zic toţi despre mine? – ridică el glasul.

– Hai să ieşim, coane, hai să ieşim că ne privesc cu toţii!

– Să ne privească, n-auzi? – dădu Locureanu să mugească, numai că bătrânul Colţescu îl trase cu forţa de braţ, ducându-l în curte. Să ne privească! Să se uite la mine, că acu’ mă duc la Vodă să-i zic că pramatia de fie-miu se pregăteşte să-l miruiască! Că a luat pistoalele de-acasă şi că…

– Da’ taci, naibii, odată, că tot asta voiesc şi eu să fac! – îi suflă Colţescul.

– Ah… da? – se potoli Locureanu, ca prin minune. Vrei şi mata să-l pârăşti?

– Păi, da… Că zilele-astea am mai croit ceva la planul nostru… Iar după ce l-am văzut acum pe Anton, cât ne urăşte şi ce gură-spartă…

– Aşa, aşa… E la fel ca mă-sa, blestematul! În plus, are sânge de grec, ce vrei? Sânge de curvar grec! Îl bag în paştele mă-sii de nu se vede, pricepi, coane Colţescule? De nu se vede! Io, cu gura mea, îl spun lui Vodă…

 

– Gata, gata, hai, ia şi matale un vin, ceva, şi hai la Vodă. Şi-a bătut el, Anton, şi-a bătut el joc de fie-mea cum a vrut până acum, da’ azi a-ntrecut măsura! Păi, ne spune el, nouă, ce şi cum? Off, ce chin pe capul dumitale, coane Locurene, cu aşa pui de cuc în casă…

Între timp, Anton ieşise în curte. Se uita peste tot după Vodă, dar Vodă, nicăieri. Atunci, îl întrebă pe Iancu Zgarbură dacă ştie ceva.

– Păi, a promis că vine, îi făcu acesta cu ochiul. Plângea pe mormântul Golescului de ziceai că acu’-acu’ îl lasă toate alea… Tre’ să vină, da-l ştii cum e!

Mai trecu ceva vreme, timp în care Anton se uită după caretele Mitropolitului care ieşiră din spatele casei pârâind, se mai văzu cu unul cu altul, le vorbi de parcă era de pe altă lume, îl văzu până şi pe domnul Gherghy care se strecura prin mulţime privind în dreapta şi-n stânga, uluit, ba o zări chiar şi pe domnişoara Dilly, care-i trase deîndată un cot lui Steinfels, prim-amorezul trupei.

Râseră amândoi şi dispărură printre ceilalţi.

Or fi ştiind că Ilona e bărbat? – se întrebă Anton, simţind cum i se înmoaie picioarele. Or fi ştiind că…

– Ai venit, până la urmă? – auzi el deodată glasul Smarandei, care se repezi la el şi-l apucă strâns de amândouă mâinile. Ce-ai făcut, Antoane, ce-ai făcut?

– Am promis c-o s-o fac, Smarando! Toată lumea ştie că am promis şi-acum sunt toţi cu ochii pe mine… Îi simt. Mă fac de râs dacă nu-l omor!

– Nu de Vodă vorbesc… – se tângui ea. Umblă un zvon, Antoane, că Ilona cică ar fi moartă…

Anton încremeni. S-a aflat deja? Câte ceasuri or fi trecut de-atunci?

– Şi, reluă el în şoaptă, ce mai spune zvonul ăsta?

– Că s-ar fi omorât. Că s-ar fi dus, sărăcuţa, de una singură în mahalaua Armenească, că ar fi arvunit o cămăruţă la unul, Ghiulbenkian, şi că acolo s-ar fi împuşcat. Iar lumea spune că e numai şi numai vina ta… Că nu trebuia s-o ameţeşti… Că femeile astea austriece sunt prea simţitoare şi că nu-s’ obişnuite cu hăndrălăii noştri… Că ai înnebunit-o de cap, că i-ai făcut tertipuri de-ale noastre… E adevărat, Antoane?

– De unde să ştiu eu? N-am fost cu ea în Armenească.

– De ce minţi? Nicu ăla mic al popii de la Biserica Ienii te-a văzut când ai plecat cu ea de la Hanul Castrişoaiei. Cică vă duceaţi spre Sfântul Sava…

– Ne-am despărţit până s-ajungem la pod, la Ceamur. Ne-am certat, iar io i-am spus că… – Anton se opri, brusc. Auzea lumea din jur de parcă ar fi trăit, toată, într-o cameră alăturată, imensă, uriaşă, cuprinzând în ea meleaguri în loc de mobile, oceane şi lacuri în loc de podele şi cerul cel nesfârşit în loc de tavan. Tot de-acolo i se părea că se ridică şi glasul lui – îndepărtat, gata să vorbească despre nişte întâmplări din alte tărâmuri, petrecute printre alte feluri de oameni. Te-am minţit, Smărăndiţo, şopti Anton după câteva clipe. Eu… am ucis-o, dar nu mă pune să-ţi spun ce şi cum. Eu am greşit totul, de la bun început. Cât despre Vodă, nu mai am de ales – la cum a fost ziua asta, nu-mi rămâne decât să-l ucid, aşa cum am promis tatălui tău şi tatălui meu şi tuturor celorlalţi din Frăţie.

Iar Smaranda:

– Ai… tu ai ucis-o?

Anton făcu semn că da. În clipa aceea, intră şi Bărcănescul pe poartă, deschizând calea Ghiculeştilor care zâmbeau într-o parte şi-n alta, de parcă erau acolo, la ei, în Tei, la vreo promenadă, ceva.

– Ne-a gonit el, Vodă Caragea pe noi, din oraş, da’ acu’ dracu’ l-a luat! – zise bătrânul Ghika de cum se dădu jos din caleaşcă.

– Ce? Ce vrei să spui?! – se strânse lumea în jurul lui.

Iar Ghika, zâmbitor nevoie mare:

– Am plăcerea să vă anunţ că Vodă Caragea a părăsit târgul Bucureştilor în ascuns… A lăsat vorbă că se duce la casa domnească de la Brebu, dar slugile lui spun că a luat cu el ce avea el mai de preţ prin casă…

Se făcu mare tărăboi. Lumea se repezi afară, în curte, dar pentru că Ghika poftea să intre, se buluciră cu toţii înapoi, în palat.

Cum? Când? Unde?

– Acum un ceas şi jumătate, au ieşit cu tot alaiul şi au luat drumul Braşovului… Doo’ştrei de caleşti şi carete, proclamă Ghika pe scările palatului, triumfător precum un faraon. Doo’ştrei!

După care, intră în salonul cel mare ca să-şi prezinte condoleanţele.

Buimac, Anton rămase de unul singur în curte. Podul Mogoşoaiei se goli, şi el, în scurtă vreme: chiuind, calicii şi cerşetorii o luaseră devale, spre Sărindar, ducând vestea din gură în gură. Numai un singur olog mai stătu o vreme în mijlocul uliţei, privind îndelung la Anton.

Apoi, o luă şi el, cu chiu cu vai, spre ulicioarele ce duceau spre Biserica Ienii.

 

///

 

Şi-acu, io ce să fac? – se întrebă Anton.

Ca mânat de altcineva, se duse în spatele palatului. Se pornise o stropeală măruntă. Îl zări pe Fane în mijlocul surugiilor, vociferând de zor. Caii deshămaţi fuseseră lăsaţi de izbelişte şi prinseseră a se preumbla prin curte, păscând şi bălegându-se care pe unde nimerea, în timp ce în caleştile abandonate ploua de zor, fără să-i pese nimănui. Singurul care nu vorbea era diaconul certat de Nectarie, Mitropolitul – el se spetea cu nişte săcotei pe care-i arunca, unul după altul, într-o caretă.

Anton se învârti ce se învârti până ce dădu cu ochii, în sfârşit, de unul dintre caii săi. Îi făcu semn lui Fane:

– Pune-o şa p-ăsta, c-acu’ trebuie să plec.

– Conaşule, da’…

– Pune şaua pe el că te-amestec cu gardurile lu’ conu’ Golescu! Mai iute, mai iute!

Boscorodind, Fane se apucă de treabă. Anton se trase sub o streaşină – şi-aşa avea să-l ude ploaia mai rău decât pe-o murătură în ceasurile ce urmau.

Deodată, Anton auzi un glas cunoscut:

– Ai făcut-o de oaie, boierule!

Era Filotim, calicul.

– Tu ce mai vrei, mă? Iar mi-ai adus carte?

– De astă dată, nu! Mai durează niţel până ce-s gata desemnele… Io vorbeam de curva-bărbat, de Ilona aia, pe care l-ai ucis în Armenească, rânji calicul. Un căpitan cu doi ceauşi de-ai Agiei au fost la Ghiulbenkian, să cerceteze… Unul dintre ceauşi a chemat cioclii, iar căpitanul cu ăl’lalt ceauş au plecat aţă la casele măriei tale, boier Antoane! Toată lumea spunea că doar domnia-ta ar fi putut s-o ucidă.

– Şi tu i-ai crezut?

– Io ţi-am spus ce cred ei, boierule, că d-aci înainte ştii şi singur ce-ai de făcut…

– Şi tu ştii ce-am io de făcut?

– Rupe-Pisici spune să nu ne mai forţăm să aflăm ce faci, că tot o să vedem desemnele alea până la urmă. Ochii noştri-s peste tot, coane Antoane.

– Ochii ca ochii… da’ de desemnat, cine o face?

– Parcă noi ştim? Noi doar îi spunem lui Rupe-Pisici ce şi cum am văzut fiecare, iar el îi spune celui cu desemnele. Pe acela, cu mâna pe suflet îţi zic, nu l-am văzut decât de la spate, când venea sau când pleca de la staroste… E om ca toţi oamenii numai că ştie să se strecoare prin târg pe nevăzute, ca un calic – deşi n-arată a calic. Şi aci dacă s-o afla, n-aş putea să-ţi spun care e.

– Eh, n-ai putea… Ţi-e teamă de Rupe-Pisici, că-ţi ia beregata dacă vorbeşti.

– Nu de Rupe-Pisici mi-e teamă. E taina prea mare. De când a venit omul ăla în târg, Rupe-Pisici şi-a pierdut somnul. Şi, când adoarme, totuşi, strigă prin somn şi ne cheamă-n ajutor.

– Coane Antoane, strigă atunci Fane, coane Antoane! E gata calul, boierule!

Îl aducea uşurel de căpăstru – era un roib căruia, dracu ştie de ce, îi spuseseră Postelnicu’. Înalt şi cu crupa zdravănă, fornăia încetişor şi ziceai că râde, privind la Anton. Clipea rar şi liniştitor, după cum au caii obicei.

– Azi ai noroc, Fane, spuse Anton, sărind în şa. Dă acum fuga acasă şi zi-i lu’ rândaşu’ ăla nou, Grigore îi spune, zi-i să ia calea Braşovului, după mine! Şi mai zi-i să omoare calu’ sub el, numai să vină degrabă… Ai plecat?

– Da’ ce fac cu coana Safta şi cu boierul, boierule?

– Ai plecat? – îl fulgeră Anton cu privirea.

Anton se întoarse să-l mai întrebe ceva pe Filotim, dar calicul dispăruse. Anton îmboldi calul şi ieşi în curtea din faţă, însă calicul nu era nicăieri.

Blestematul! – se înfurie Anton şi, neavând la ce să mai stea, o porni în galop spre drumul Braşovului. Când să treacă de cişmeaua lui Mavrogheni, însă, fără să-şi dea seama cum, deodată îşi aminti de… paharul din care băuse vin după ce-l ucisese pe fătălău. Mână calul din ce în ce mai repede, strecurându-se printre gorunii bătrâni de la marginea târgului, doar-doar ar da ochi mai repede cu alaiul lui Vodă, numai că gândul la pahar deveni tot mai stăruitor, până ce ajunse să-l zăpăcească cu totul, astfel încât, oriunde ar fi privit, numai acel pahar vedea.

Apoi, zări şi petele de sânge de pe pahar. Erau în număr de trei – cele trei urme ale degetelor sale, policarul, arătătorul şi mijlociul, degetele cu care ţinuse paharul după moda cea nouă, venită de la franţuji, care spunea că inelarul şi degetul mic trebuie răsfirate în evantai când sorbi din pahare.

Pe la Fierăstrău, lăsă calul să meargă la pas. Îşi scutură capul. De-acum, nu mai zărea decât cele trei pete, aidoma unor colosale ferestre mânjite cu sânge prin care privea la copacii din jur. Dintr-o tufă se auzi un fâlfâit grăbit – un sturz speriat se repezi în sus, printre crengi, dar Anton îl zări tot prin petele de sânge ale paharului.

 

Atunci, îşi dădu seama că petele aveau un desen ciudat. Linii – multe linii curbe, unduite frumos, una lângă cealaltă, precum inelele unui trunchi de copac retezat. Le asemui cu o ureche, aşa cum se desenau, una după alta, una după alta, una după alta.

Îşi privi apoi buricele degetelor, căutând să vadă acele linii îndeaproape. Mâna dreaptă… Mâna stângă… Din nou dreapta… stânga…

Urmări liniile cu luare aminte şi-şi dădu seama că cele de la mâna dreaptă nu se asemuiau cu cele de la mâna stângă. Şi atunci, dacă nici măcar dreapta cu stânga lui nu semănau între ele – era ăsta semn că buricele degetelor erau altele de la om la om, precum chipurile?

Anton nu cunoştea cuvântul amprente. Nici de Buenos Aires nu auzise vreodată – oraşul în care mai aveau de trecut aproape 80 de ani până când Juan Vucetich avea să se folosească, cel dintâi, de amprente pentru a identifica un criminal. Nu ştia nici că pe vremea lui Hammurabi se luau amprentele ucigaşilor, nici că în Kitay trăise un oarecare pârcălab, Kia Kung Yen pe numele lui, care recunoştea hoţii după amprente, nu citise nici Jami-al-Tawarikh, în care se amintea acelaşi lucru, nu auzise nici de Malpighi şi nici de Purkinje – bărbaţi însemnaţi, care îşi dăduseră seama că amprentele erau unice, irepetabile, marcă şi sigiliu.

Ce ştia Anton, însă, era că la orice judeţ, cine nu ştia a scrie şi nici pecete n-avea, punea pe hârtie degetul înmuiat în cerneală.

Sunt urmele mele, îşi spuse. Sunt precum urmele unor paşi şi se află pe paharul acela, rămas în cămăruţă la Ghiulbenkian. Calul fornăi scurt şi se scutură, vesel.

Anton nu mai stătu pe gânduri: crima lui avea să fie doar una – aşa că scoase cel de-al doilea pistol din pelerină şi descălecă. Se duse la marginea drumului, privi într-o parte şi-n alta, după care luă pistolul în mâna stângă, îşi împreună cele trei degete de la mâna dreaptă şi le ridică în faţa ochilor.

Sbrafff! – carnea şi oasele degetelor îi înfloriră pentru o clipă mult prea scurtă. Simţi arsura năprasnică, apoi văzu sângele izbucnind în fuioare.

– Blestemată Ilona, icni el, încovoindu-se. Fiinţă blestemată!

Scăpă pistolul pe drum. Se apucă cu cealaltă mână de cioturile degetelor şi se prăvăli în genunchi. Răcni de durere, de furie, de ciudă.

Ce clipă fusese aia în care îl văzuse pe comediant pe scena Cişmelei Roşii? Cum de se plămădise clipa aia, dintre miliardele şi miliardele de clipe ale vieţii fătălăului, plecat din Krakowia, migrat prin Imperiu, ajuns la Vienna şi de acolo la Bucureşti, şi cum de se amestecaseră cu clipele de nenumărat ale lui Anton Canta, bătăuş şi boier, hăndrălău care se caftea la eleşteu cu başbuzucii, care răsturnase femei de toate naţiile prin aşternuturile mahalalelor, un neterminat care, uite, primea epistole şi desemne de la necunoscuţi…?

– Monsieur Canta? Vous vous sentez bien?

Anton răsuci capul. Baronul de Segonzac se apropia de el. Era călare pe un cal sur, cam slab. În spatele lui: Prasad, călare şi el.

– Frate, îi spuse indianul.

Iar baronul:

– V-am spus că Prasad e un om foarte inteligent. A învăţat o sumedenie de cuvinte în limba dumneavoastră.

– Ce vrei, baroane?

De Segonzac se scotoci sub redingotă. Scoase un plic gros, foarte gros – semăna, mai degrabă, cu o ploscă pântecoasă – şi i-l arătă lui Anton, zâmbind.

– Aş fi putut să mă prefac că n-am primit nicicând această misivă, zise el. Aş fi putut s-o păstrez numai şi numai pentru mine. Oh, la, la, mais vous perdez votre sang à flots… – exclamă baronul. Tenez! – mai zise el şi-i întinse lui Anton batista.

Anton făcu semn că nu-i dorea batista. Postelnicu’ fornăi uşor şi, apropiindu-se de Anton, îl împinse uşurel cu botul. Numai că, de astă dată, îl privea speriat – Anton ar fi pus mâna în foc că Postelnicu’ era speriat şi că, dacă ar fi avut gură să vorbească ar fi întrebat: dar ce se întâmplă stăpâne, ce-i cu oamenii ăştia? Ce naiba vor de la matale?

– Ce naiba vrei, baroane?

– Deocamdată, să vă înmânez această scrisoare. Mărturisesc că nu m-am putut abţine şi că m-am uitat peste ea, dar, e teribil de voluminoasă. E un rotulus veritabil… Donc, nu i-am parcurs decât tablourile de la început şi primele rânduri scrise.

Iar Anton:

– Şi cum vi s-a părut?

– Judecaţi şi singur, îi întinse el plicul. Oh, vedeţi să nu pătaţi hârtia cu sânge.

– Ia aminte, frate, grăi Prasad, fără să i se clintească un muşchi.

De Segonzac păru să se enerveze, căci se răsti la indian într-o limbă pe care Anton n-o pricepea. Cu toate astea, Prasad abia atunci zâmbi.

Cu chiu cu vai, Anton deschise plicul, scoase manuscrisul şi se apucă să-l desfăşoare. La început, era acoperit, cum altfel, cu schiţe desenate în fugă.

El, la bal la franţuji. El, împreună cu Ilona trecând peste podul lui Ceamur. Anton, rupând o floare pentru Ilona. Ei doi hârjonindu-se. Focul de armă. Apoi, un fel de stâlp, care n-avea legătură cu nimic şi sub care era scris Ilona lingam.

– Prasad îmi spune, simţi baronul nevoia să intervină atunci, Prasad îmi spune că acest lingam, care este al lui Shiva, nu are legătură cu ceea ce ne-ar trece nouă prin minte.

– Habar n-am cine-i Shiva. Iar Prasad habar n-are ce-mi trece mie prin minte.

Privi mai jos. Anton, mâncând la Ciupagea. Anton, stând de vorbă cu Locureanu şi cu Colţescu. Şi tot aşa, până la ultimul tablou, alcătuit doar din nişte linii ce păreau să nu arate nimic – o simplă mâzgăleală. Dedesubtul lor scria: şterge bine hârtia ca să vezi ce-i aici, dar n-o face decât când eşti singur.

 

– Ce crede Prasad despre liniile acestea? – întrebă Anton, în zeflemea.

– Nu crede nimic. Am şters hârtia din răsputeri, dar nu a apărut decât ceea ce vedeţi şi dumneavoastră.

Anton puse scrisoarea pe genunchi şi îşi trecu mâna stângă peste hârtie. O dată, de două ori… apăreau alte linii, şi alte linii… De Segonzac mână calul până lângă Anton şi privi peste umărul lui.

– Oh, mon Dieu, dar cum aţi făcut?

– Aşa, îşi mai trecu el mâna peste hârtie.

Şi atunci, văzu. Văzând, trecu mai jos, cu repeziciune, doar-doar n-ar vedea de Segonzac ceea ce văzuse Anton. Acolo, dădu peste un şir de slove pe care le putea citi:

 

Dacă Anton Canta trăieşte în carne şi oase şi dacă cineva scrie povestea lui Anton Canta, şi dacă altcineva, citind povestea, o desemnează în tablouri, şi dacă altcineva, văzând-o desemnată în tablouri, face cântece din ea, şi dacă altcineva, ascultând cântecele, o povesteşte prin viu grai altcuiva – atunci cine l-o fi desemnat pe Anton Canta să trăiască în carne şi oase şi care dintre toţi cei ce se numesc Anton Canta este viu cu adevărat?

Cel din slove? Cel din desemne? Cel din cântece? Cel din carne şi oase, sau cel repovestit prin viu grai? 

 

Strânse rotulusul, îl vârî la loc în plic şi închise plicul. Acum, nu trebuia decât să câştige ceva vreme – să dea timp să se petreacă păţaniile văzute în cel din urmă desemn, după cum fuseseră schiţate. Doar aşa putea să iasă la liman.

– Domnule Canta… Şi noi avem o grămadă de hârtii ca cele pe care le aveţi dumneavoastră. Am putea să facem atât de multe împreună dacă am cădea la învoială!

– Deocamdată, trebuie să mă achit măcar de înţelegerea pentru care am bătut palma.

– Nu mai e nevoie. Caragea a plecat şi n-o să se întoarcă niciodată în Valahia. Capugiul lui Mahmud e pe drum spre Bucureşti şi-l va înscăuna pe omul dorit de noi. Acele lucruri s-au aranjat bine mersi, Monsieur Canta.

– Nu mă interesează că s-au aranjat, făcu Anton, urcându-se în şa. Am motivele mele ca să-l ucid pe Caragea.

– Uite, frate! – spuse Prasad atunci şi, mânând calul, se apropie de Anton. Şi eu am primit scrisoare. Aici. Chiar în cetatea ta. Poftim!

Erau tot câteva schiţe, numai că îi reprezentau pe de Segonzac şi pe Prasad. Ultima schiţă era, la fel ca în scrisoarea lui Anton, un noian de linii din care abia dacă se desluşea ceva. Numai că sub ele, spre deosebire de scrisoarea lui Anton, nu scria nimic.

Iar Anton:

– Voi aveţi calea voastră. Eu o am pe-a mea, dădu el s-o ia din loc.

– N-aţi privit cumsecade la ultima schiţă din scrisoarea noastră, domnule Canta, zise baronul. Dacă aţi fi făcut-o, v-aţi fi dat seama că n-aveţi cum să plecaţi!

Se auzi ropot grăbit de copite, iar dintre copaci apăru Grigore Canta, mânându-şi calul nebuneşte.

– Vedeţi…? – zâmbi Prasad. Ceva ce seamănă cu asta, arătă Prasad spre Grigore, ceva ce semăna cu întâmplarea asta aţi văzut şi în scrisoarea dumneavoastră şi, la fel, am desluşit şi eu în scrisoarea mea. Noi doi, tu şi cu mine, trebuie să fim ca fraţii, după cum tot încearcă baronul să te facă să pricepi. Să ne uităm împreună peste scrisori. Tu, eu, domnul de Segonzac. Ba chiar şi acest om care vine, dacă vrei tu. Domnule Canta, înţelege odată că nu eşti decât visul celui care te scrie…

– Eşti un prost, băh! Io nu-s’ visul nimănui! Ştiţi şi voi asta, dar nu pricepeţi cum de se potrivesc lucrurile: desemnele, scrisorile, slovele – pe-astea nu le pricepeţi, că de-aia umblaţi după mine cu limba scoasă.

– Dacă ne-am pune în minte, interveni baronul, am putea ca, împreună, să dăm peste cel ce face schiţele… Aţi văzut că hârtia… hm, hârtia pe care scriu ei este tare deosebită. Scrisul, la fel. Oamenii care ştiu asemenea lucruri ne pot rezerva surprize deosebite, nu credeţi? 

– Nu, făcu Anton, şi-şi mână calul în întâmpinarea lui Grigore.

– Hai noroc, frate! – hăuli Grigore. Mi-a zis Fane să viu, şi-acu’, uite-mă!

– Hai, bine-ai venit, făcu Anton.

– Ai-ai-ai… ce-ai păţit, Antoane? – întrebă Grigore, văzându-i mâna însângerată. Ai-ai-ai… Cumva, oamenii ăştia…

– Nu, nu, nu, zise Anton. Ei n-au nici o legătură cu rana mea.

Îl privi lung pe Grigore. Apoi se uită la calul lui. Era năduşit tot şi abia mai sufla. Postelnicu’, în schimb, bătea din copită, nerăbdător. Anton vârî scrisoarea în coburii şeii.

– Nu ne faceţi prezentările, domnule Canta? – zâmbi baronul.

– Parcă voi nu l-aţi şti.

Îl îmboldi pe Postelnicu’, iar acesta prinse a se roti. Necheză uşor şi se vârî în calul lui Grigore.

– Uf, săracu’ de tine, făcu Anton şi descălecă. Îi săltă copita, privi la caiele, şi se apucă să scobească, de parcă vroia să-l scape pe Postelnicu’ de-o piatră înfiptă sub potcoavă. Apoi, deodată, scoase din pelerină pistolul cu care puşcase în cămăruţa lui Ghiulbenkian şi-l aţinti spre baron.

– Grigore! Treci pe calul meu şi pleacă! Pleacă şi să nu te mai vadă nimeni din târgul Bucureştilor, niciodată!

– Monsieur Canta! – exclamă de Segonzac. Dar putem să ne înţelegem, mon Dieu!

– Ce vrei să faci, frate? – se chiorî Grigore.

– Ia calu’ meu, Grigore, tai-o d-aci şi nu mai întreba nimic!

– Frate…

– Pleacă, n-auzi? Ţi-am zis că epistolele nu-s’ de mine! Aţi auzit şi voi, da? – îi întrebă pe baron şi pe Prasad. Epistolele şi slovele voastre nu mă interesează nici cât negru sub unghie!

– Domnule Canta, făcu baronul, împăciuitor.

– Nu mai spune nimic, coane, făcu Grigore atunci şi, deodată sări pe Postelnicu’. În clipa aceea, Prasad îşi repezi calul spre Anton, dar acesta sări într-o parte:

– Stai locului, că-ţi împuşc bunătate de baron, mă!

Grigore scoase şi el pistolul, aţintindu-l spre indian:

– Stai, dracu’, liniştit, că n-ai bătut atâta drum ca să te-omor io aici!

– Domnilor, domnilor…. Nu se pune problema qu’on s’empoigne comme des chiffonniers… Ne putem înţelege! Toţi am avea de câştigat!

– Du-te, odată, Grigore! Dispari d-aci! Şi nu mai aştepta pe nimeni, pricepi, pe nimeni! Epistolele trebuie să-ţi rămână doar ţie.

– Frate… eşti singur… cum naiba să te las… ăştia-s doi…

– Du-te, mă, du-te dracului, odată, că acu’ ai văzut şi cum se termină cu mine! – scuipă Anton vorbele.

Grigore dădu bice calului şi-o luă în galop spre târg. Se opri puţin mai încolo şi privi peste umăr.

– Pleacă, n-auzi!

Grigore îşi potrivi cuşma pe frunte şi-o şterse fără să mai privească în urmă. De Segonzac strâmbă din nas.

– Mă dezamăgiţi, domnule Canta. Dacă voiaţi să fiţi mai veridic, ar fi trebuit ca măcar acum, la sfârşit, să schimbaţi pistolul cu fratele dumneavoastră. Cel pe care-l ţineţi în mână, am văzut-o din prima clipă, e mânjit de pulbere la gura ţevii. Numai fratele dumneavoastră ne-a mai ţinut în loc. Acum, o să trebuiască să-l vânăm pe el, aşa că, haideţi să ne înţelegem. Nu e nevoie să curgă sânge.

– Credeţi? – făcu Anton, făcând un pas către baron.

– Domnule Canta, aţi avut o zi infectă, ştiu, dar haideţi, fiţi rezonabil.

– Cât de rezonabil să fiu? Am văzut foarte bine ce reprezenta ultimul tablouaş, spuse Anton şi continuă să avanseze spre baron, cu arma goală aţintită spre el.

– Domnule Canta, îmi repugnă să trag într-un om lipsit de apărare, făcu de Segonzac, scoţând, la rându-i, pistolul din redingotă.

Era o armă ciudată – mică şi scurtă, dar cu o ţeavă extrem de groasă. Anton surâse şi apucă armăsarul baronului de dârlogi.

– Aici, aici, îl chemă alături pe Postelnicu’. Poate că n-o să trageţi… Cel puţin, aşa ar trebui, dacă e să mă iau după ultimul desemn din scrisoarea mea…

Cu chiu, cu vai urcă în şa. Până la urmă, puse pistolul la loc în pelerină. Se uită la cei doi.

– Ştiţi ce doresc, nu?

– Nu. Din păcate, zâmbi baronul cu amărăciune, nu ne-am priceput să ştergem ultima schiţă, aşa cum aţi făcut dumneavoastră… Chiar nu vă interesează să aflaţi cine ştie atât de bine cum şi în ce fel se petrec lucrurile, astfel încât să deseneze nu numai ce s-a petrecut, dar şi ce anume se va petrece?

– Nu. Acum, trebuie să plec. Dacă vă promit că n-o să trag în dumneavoastră, îmi daţi pistolul acesta? Ca să fiu sincer, arma dumneavoastră îmi pare mai interesantă decât toată hârţogăria de care-am scăpat.

De Segonzac se uită la Prasad. Iar acesta:

– Domnul Anton Canta este liber de-acum. Rotulusul stirpei lor se află, deja, la fratele domniei-sale.

– Îţi dau pistolul, făcu baronul, mâhnit. Ştii, îl primisem de la Împăratul meu, à Sainte Hélène, il y a un an et demi…

– Înseamnă că e cea mai nimerită armă ca să ucid un domnitor, fie el şi pe fugă, spuse Anton.

Luă arma din mâna baronului, se înclină, şi-şi împunse calul cu călcâiele. Se afundă în pădure, în galop. În scurt timp, dispăru după un cot, dar nici Prasad, nici baronul nu se clintiră.

– Mda, făcu baronul după o vreme. Aş vrea să mai privesc odată schiţele pe care le-ai primit. Vreau s-o… hm, şterg pe ultima dintre ele, după cum a făcut domnul Canta. Hm, domnia-sa nu s-a purtat deloc cu hârtia aşa cum m-aş fi purtat eu.

– Canta nu-i obişnuit cu hârtiile, remarcă Prasad şi-i înmână baronului scrisoarea.

De Segonzac privi cu atenţie la ultima schiţă. Îl desluşi pe Grigore care venea cu calul către ei, prin pădure, îl ghici pe Anton cum porneşte spre târgul Ploieştilor, dar, de-aci încolo nu mai pricepu nimic – erau doar acele linii fără de sens care se pierdeau în nişte slove fără cap şi fără coadă.

Baronul şterse ultimul desen cu toată puterea, după cum îl văzuse pe Anton că face – ziceai că netezea o bucată de stofă. Abia atunci reuşi să vadă ce se năştea dintre linii: Anton Canta năpustindu-se asupra alaiului lui Caragea, ţinând în mâna stângă pistolul cu care trăsese singurul glonţ posibil în chipul celui ce-şi spunea Ilona Steclaci. Galopând, Anton avea pulpanele pelerinei ridicate, iar pistolul baronului se ghicea şi el, undeva în urmă, căzut în colbul drumului şi fumegând.

– Oh, exclamă Prasad, Monsieur Canta nu are nici cea mai mică şansă.

– Nici nu şi-a propus să aibă vreo şansă, comentă de Segonzac. Un om bizar, acest Canta… În învălmăşeala aceea, toată lumea o să creadă că a tras şi cu pistolul cu care ne-a ameninţat pe noi. Nu înţeleg de ce vrea asta, la fel cum nu înţeleg nici de ce s-a împuşcat în… degete… Parcă numai degetele îi erau rănite, nu?

– Numai degetele, făcu Prasad. Primele trei degete de la mâna dreaptă.

– M-da… Mergem pe urmele lui, ca să vedem dacă lucrurile se petrec întocmai ca în desen?

Iar Prasad:

– Eu cred că nu vrei decât să vezi dacă Anton n-o să scape şi de data asta.

Şi cu asta, plecară să prindă din urmă alaiul lui Vodă Caragea.

 

///

 

Aici se încheie povestea lui Anton Locureanu, zis Canta, aşa cum am aflat-o de la fiul lui Raul Ghiulbenkian, proprietarul cafenelei dosite din strada Popa Rusu. Nimeni nu ştie precis ce s-a petrecut cu Anton după ce s-a repezit asupra alaiului lui Vodă, dar, cel mai probabil a fost ucis. Cert e, însă, că nici un registru nu menţionează nici decesul şi nici înmormântarea sa. Nu ştim dacă actul său nesăbuit a fost aflat de rudele şi prietenii săi, după cum nu ştim nici ce s-a mai bârfit pe seama sa după încheierea acestei întâmplări. După cum spusese Prasad, Anton nu mai avea importanţă: rotulusul nu mai era în posesia lui aşa că povestea nu ne mai spune nimic în acest sens, chiar dacă bucureştenii or mai fi discutat despre ciudatele păţanii, preţ de câteva săptămâni, după cum aveau obicei.

Se ştie, însă, că la scurt timp după ce s-au consumat aceste întâmplări, Ghiulbenkian a pus un nou nume tavernei, şi anume Ursul Levantului. Cei care au trăit pe vremea aceea spun că, la numai trei zile după moartea celui ce-şi spunea Ilona Steclaci, în curtea lui Ghiulbenkian a apărut un pui de urs, care nu s-a lăsat niciodată dus de acolo. 

Nimeni n-a priceput de ce-a dorit Anton să scape de cele trei amprente care l-ar fi incriminat – cei mai mulţi spun că, prin cine ştie ce mecanism bizar, ar fi avut o nemaipomenită intuiţie, chiar dacă aceasta era lipsită de urmări practice în ce-l privea. Unii spun că Anton ar fi dorit să dea cu tifla celor care, cândva, ar fi fost dispuşi să-i ia urma pornind de la paharul din cămăruţa lui Ghiulbenkian. Aceştia din urmă cred că, simpla primire a epistolelor, l-ar fi făcut pe Anton (fiinţă suspicioasă, în fond) să înţeleagă că nici un act petrecut pe lumea aceasta nu e lipsit de urmări, numai că firea sa, prea înclinată spre pragmatism, a interpretat acest lucru de parcă el ar fi fost buricul pământului: nici o crimă nu rămâne nedesluşită, nici chiar dacă cel ucis este un pederast.

Zburându-şi degetele, Anton Canta ne-a împiedicat pe toţi să facem afirmaţii clare în ce priveşte crima lui. Numai că, în egală măsură, degetele lui zdrobite fiind exact cele ale căror urme se aflau pe pahar, suspiciunea oricui a fost ridicată la cote maxime.

Dar, aşa era Anton Canta şi, ca el, o grămadă din cei ce alcătuiau poporul lui: îi bănuieşti mereu de cele mai rele lucruri, dar niciodată nu poţi să probezi că au făcut una sau alta. Aşa sunt ei – preocupaţi să se acopere cu o armură alcătuite mai ales din cuvinte.

 

–//–