CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.10 (penultimul)

 

 

 

 

 

Ieşind de la legaţie, Anton se strecură pe nevăzute pe lângă caleaşcă  – îl auzi pe Fane râzând alături de ceilalţi surugii care aşteptau în frig şi-n zloată, după care o luă tiptil, furişându-se pe uliţi până la birtul lui Chesaru, ăla de la maidanul Episcopiei. Decum intră, îl zări pe Grigore la masă, lângă o mahalagioaică tânără şi frumoasă.

– Hai să trăieşti, frate! Sângele apă nu se face, îi zise Anton, făcând cu ochiul spre femeie.

Grigore râse larg. Mahalagioaica, una lungă şi zdravănă de pârâia carnea pe ea, se ridică şi-o şterse cât ai clipi din ochi.

– Hai să trăieşti şi tu. Măi, frate, măi… Mi-e cam ruşine să stau p’aci pe banii matale. Îmi place să mănânc, să beau şi să vrăjesc muierile – dar o să mă plictisesc dacă mă ţii mult aşa.

– Păi, mi-e cam ruşine să-ţi dau simbrie, fir-ar să fie. Dacă ar fi după mine, ţi-aş da bani aşa, fără să faci nimic. Când e, e! – când nu e, nu e! – şi-acum e! Uite, am vorbit cu tata înainte să plecăm la franţuji. Ziceai că-ţi plac caii, nu?

– Şi-ncă ce-mi mai plac!

– Păi, atunci, ce să facem, o să cam ai grijă de caii noştri, frate, ca să nu bată la ochi… Epistolele-alea… Le-ai pus bine?

Grigore zgâlţâi ditamai tăşcălăul care-i spânzura peste umăr.

Dar Anton:

– Vezi c-aci nu-i ca la tine, în Corbii-de-Piatră! Aci, dac’o fi să fie, te face unu’ de nici nu-l miroşi… Iar muierile-s mai ale naibii ca toate!

– Marghioliţa asta cică-i muiere cu scaun la cap, se apără Grigore. E de-aci, de la birt… Şi pe urmă, Rupe-Pisici mi-a spus că mă-nvaţă el cum se trăieşte pe la voi, pân târg.

– Vezi să nu-i crească nasul prea lung, lui Rupe-Pisici, ăsta… Ei, mâine dimineaţă o să chibzuim cu luare aminte, să vedem unde pitim toate epistolele alea. Mda… Cine-ar fi zis… Să-mi apară un frate aşa, din senin…

– Mie tot mi-e ruşine, conaşule.

– Ia nu mă mai coconi atâta! Mai bun un frate de sânge decât toţi fraţii de vin pe care-i am. În plus, îmi place cum se aşează lucrurile! Parcă ar începe un basm din acela, ştii… Vine Făt-Frumos, face, drege şi pfuuh! – toate alea se pun pe calapod!

– Mama zice că nici un basm nu stă alături de păţania a mai groasă dintr-o viaţă de om.

– O cred, făcu Anton. Că zău dacă pricep ce şi cum mi se întâmplă de la o vreme-ncoace. Aşa că, un frate care m-ajută e binevenit. Bun! Aşadar, dis-de-dimineaţă, deîndată ce se crapă de ziuă, vii la noi în Podul Caliţii, spui că eşti Grigore din Corbii-de-Piatră şi că pofteşti să te tocmeşti rândaş, că tu eşti ăl de-a vorbit cu mine, da?

– Da, frate!

– Numa’ să nu te scapi că suntem fraţi şi alelalte ce le-ai mai auzit…

Grigore se înroşi niţel:

– Oi fi io dă la munte, da’ una-alta, mai pricep io.

– Bine, nu te supăra! Hai, ai grijă de tine, da’ n-o ierta pe Marghioliţa, ’nţeles? – zise Anton, ridicându-se de la masă.

– N-o iert, coane, n-o iert!

În clipa aceea, un lăutar începu să se tânguie de mama focului:

 

Uite-l cum vine la pasî,

Calcă-n câinii de pripasî,

Şi le ia muierileee

La toate beizadelileeee,

 

Canta, Canta, hoţ de omî,

Suie-i pe boieri în pomî!

 

– Ce naiba? – se miră Anton. Asta ce mai e?

– Ah, păi l-a mai zis de v’o doo ori… Vin p-aci nişte căruţaşi de la nu-ş’ ce vamă de la voi, dân târg! Ăia îl ştiau cel mai bine şi l-au pus pe nea ăsta să-l zică aşa, cu foc… Da’ zău dacă-mi venea să cred că-i despre Canta ăla care mi-e frate, chicoti Grigore. Eşti cam zvăpăiat, frate!

 

Ş-apoi dete iel de-o fatăî,

Care-l scoase de la roatăî

Care-i supse snaga toatăî

De-l lăsă singur în zloatăî

 

Canta, Canta, râd dujmaniii,

Viaţa-ţi vor şi gologanii!

 

Pân’ şi Vod-acu’ te vede

Că ţi-ascuţi hangerele,

Că ţi-au foc pistoalele

Şi că-ţi arde sângele!

 

– Să mă ia dracu’… ăştia mi-au făcut cântec, râse Anton cam strâmb. Hai mai bine s-o şterg d-aci până nu mă recunoaşte vreunu’. Ne vedem mâine dimineaţă.

Îşi luară la revedere, iar Anton ieşi din nou pe uliţă şi începu să meargă aiurea, rătăcind prin mahalale. Îl ningea, dar nu-i păsa. Se gândea la Vodă Caragea şi la vorba pe care nu şi-o ţinuse nici faţă de Colţescu ăl bătrân, nici faţă de prietenii săi. Se gândea la Iordache Olimpiu şi la ce-o să spună lumea după ce-o să afle că grecul acela va fi făcut ceea ce nu făcuse el, Anton Canta despre care, iată, umblau şi cântece de-acum. Se gândi la epistole şi la acel om care desemna de toate – te pomeneşti că fusese şi el la bal, la legaţia franţujilor? Iar cântecul lăutăresc? – se gândi el din nou. P’ăla cine-l mai făcuse? Că parcă i se păruse că versurile-l cam luau peste picior…

 

…Care-i supse snaga toatăî

De-l lăsă singur în zloatăî…

 

Na, că tot o să trebuiască să-l ucid pe Caragea, se hotărî Anton când, fără să-şi dea seama cum, se trezi prin mahalaua Doamnei, prin dosul bisericii, la doi paşi de poarta hanului Castrişoaiei. Se înfofoli mai bine în pelerina largă şi pătrunse în han. Urcă scările. Se duse la uşa Ilonei şi bătu.

– Jaa?!

Nu spuse cine e şi intră încetişor.

Îmbrăcată într-un halat gros ce-i lăsa descoperite picioarele lungi şi mlădii, Ilona stătea la masă şi scria o epistolă la flacăra tremurată a lumânării. Se întoarse brusc, privindu-l cu frică, parcă, după care ţâşni din scaun:

– Dumnezeule, ce bine că ai venit! Ce bine-mi pare că ai venit din nou! – îl îmbrăţişă ea la fel cum o făcuse cu zece ceasuri mai devreme, pe poteca ce ducea la eleşteurile Fălcoienilor. Se amestecară unul cu altul şi se îmbrăţişară şi se unduiră în felul acela de neînţeles, el încercă să facă ceea ce ştia că se face în asemenea clipe, ajunseră în pat şi se răsuciră, îşi supseră buzele şi-şi frământară limbile, se rostogoliră în aşternuturi, mârâiră şi parcă se luptară cumva, de ziceai că-s fiare ce se pândiseră anotimpuri întregi ca să intre la loc în călduri.

După o vreme, se prăvăliră ca răpuşi unul lângă altul, la fel de îmbrăcaţi ca la început, suflând din greu, buimaci, gâfâinzi şi sătui, chit că nimic nu se sfârşise.

– Ştii ceva Ilona, zise Anton după ce-şi recăpătă suflul, zilele astea am să omor un om.

Puiul de urs, care până atunci nu scosese nici pâs, dădu un mormăit greoi şi tresări, de parcă s-ar fi trezit din somn.

 

 

 

///

 

 – Dacă nu mă-ntorc, ai tu grijă de epistolele alea… – îi zise Anton lui Grigore. Dacă iese rău, ascunde-te, cu ele cu tot, până ajunge tatăl nostru aci în târg.

Grigore se cam codi să răspundă. Dădu să se uite în zare de parcă ar fi vrut să prindă putere dar, cel mai apropiat deal, şi anume Dealul Mitropoliei, era mai mărunt decât colina dindărătul casei din Corbii-de-Piatră. Dimineaţa era cenuşie, cu cer umed, coborât până jos.

– Basm ziceai, făcu Grigore. Of, bine-ar fi fost să trăim păţaniile astea în sat la mine, că târgul ăsta nu prea se potriveşte cu basmele – n-am mai văzut atâta noroi de când mă ştiu.

– Şi nici atâtea jigodii, zise Anton.

– Nu vrei să-mi spui ce faci?

Anton dădu din cap:

– Lasă-mă să ies cumva din încleştare! Dacă scap, o să râdem împreună, dacă nu, o să mai facă vreunu’ un cântec despre mine. Sau, o să mă desemneze. Pân’ la urmă, tot afli tu ce şi cum.

– Tata scria în epistolă că…

– Nu sunt aşa cum şi-ar dori tata să fiu, se încruntă Anton. Ei… e mult mai bine că ai apărut şi tu p’aci, măi Grigore. Presimt aşa, că ce-or vrea ei de la noi e peste puterile şi pofta mea. Ăştia sunt oameni născuţi din cuvinte, ba chiar din desemne, şi aşa vor să-mi facă şi mie viaţa, măi Grigore. Dacă soarta ţine cu mine, bine, dacă nu, parcă n-aş vrea să ajung aidoma lor. În târgul ăsta suntem mai mult ca fiarele, frate, şi asta-mi place cel mai mult. Aici cresc copacii şi buruienile vraişte, iar apa curge la vale cum are chef – of, parcă n-aş vrea să se piardă toate astea! Păi… Ai auzit tu că-n târgul lor cel mare de la Paris au uliţele podite cu piatră? Nu cu lemn – cu piatră!

 

 

– Adică, făcu Grigore, cu cărămizi?!

– Nu, nu! Seamănă cu nişte cărămizi, numai că-s’ dân piatră! Cic-ar avea toate casele puse la linie, nici mai în faţă, nici mai în dos… Până şi bălţile sunt făcute de mână omenească prin târgurile lor, ba chiar şi râurile, iar bisericile, aud, sunt înalte de tot, mai înalte decât cei mai înalţi stejari… De ce-or fi intrând ei aşa, ca împăraţii, peste câmpuri şi păduri, poţi să-mi spui? Ce fel de viaţă mai e aia când, în loc să vezi, naibii, soarele sau luna, ţi se împiedică privirea în acoperişuri şi turle? Aşa că, Grigore, iartă-mă, dar nu prea vreau viaţă din asta cum vor ei. Una-două, pui genunchiu’-n pământ, mai faci o reverenţă, mai săruţi o mână şi tot aşa. Iar dacă ai ceva de zis – te grăbeşti să pui în cuvinte pe care le scrii, naibii, într-o epistolă, să te afle toţi, iar tu să uiţi de ele… Că mie de-asta mi-e cel mai teamă cu slovele astea: dacă scriu, o să uit ce-am scris, că gândurile îmi pleacă din minte tocmai hăt, pe hârtie! Deci… Epistolele de la tata… parcă m-aş mai gândi o dată dacă e de mers până la capăt, după cum zice el. Poate că n-o fi de mine asemenea tărăşenie.

– Ştiu io dacă-i bine să faci după capul tău? – făcu Grigore. Tata, ţie ţi-a lăsat şi epistole, şi tot.

– Da. Dar a fost om deştept şi-a avut grijă să mai aibă un fiu, râse Anton. Îmi pare rău că n-ai venit mai de mult pe aci. Tiii… Să vezi ce-am mai fi făcut noi doi prin târgul ăsta!

Îşi luă rămas bun şi-o luă pe jos, precum calicii. Era devreme. Se opri în piaţă la Sfântul Anton, se cafeli la Altîntop, supse şi-o narghilea de la el, după care o luă mai departe prin uliţa Gabrovenilor, ieşi în Uliţa Mare, de acolo trecu prin spatele hanului Şerban Vodă, iar în faţa caselor cele mari ale Bărcănescului, îşi trase pălăria pe ochi şi-şi vârî capul în gulerul pelerinei. O luă la stânga spre hanul Castrişoaiei, dar Nicu ăla de scria frumos, feciorul popii de la Biserica Ienii, îl recunoscu şi-l strigă din spatele gardului:

– Bună ziua, bună, coane Antoane!

Anton se făcu că nu-l vede, fapt ce avea să cântărească în orele următoare, după ce firul întâmplărilor se va fi depănat până la sfârşit.

Trecu apoi în grabă pe lângă casa Agăi Niculaie Villara, cel ce nu se dezlipea de anteriu deşi-i plăcea să stea în clădire nemţească, frumoasă. Ciudat: lui Anton i se făcuse o sete cumplită, dar, chit că-i ardea buza după o bragă, trecu pe lângă bragagiul din colţ fără să-l bage în seamă.

Ce mai tura-vura, se duse la Castrişoaia şi-o luă pe Ilona la plimbare, aşa cum făceau de obicei.

Era sâmbătă, 28 septembrie, pe la ceasurile zece din dimineaţă. La ora aceea, Vodă Caragea însoţea convoiul mortuar al Golescului, care tocmai pornea din faţa Bisericii Dintr-o Zi.

Pentru Anton, era oricum prea devreme.

O luă cu Ilona pe jos spre mahalaua Colţei şi ieşiră în Caimatei, trecând peste podul lui Ceamur, unde îi văzu Iancu Zgarbură din careta sa. Din ce avea să mărtutisească acesta prietenilor apropiaţi, Anton cu Ilona păreau plini de voie bună, deşi priveau cam tâmp şi râdeau cam prea tare – în plus, cică Anton îi culesese femeii nişte năsturei mici şi verzi dintr-o tufă ce creştea pe lângă gardul lui Stan, măcelarul, ăla care-a avea gardul proptit chiar în lemnăria podului.

Intraseră apoi în Armenească, se grăbiră când Anton îl văzu pe Bărbucică Catargiu care se învârtea pe acolo (acesta nu-i văzu), după care traseră – unde altundeva? – la taverna lui Ghiulbenkian. Vizavi de tavernă: chef mare, turcesc, cu meterhanea şi narghilele de-ale lor, la care se adăugau podance şi vin de-al nostru, că aci n-aveau turcii cadiu să stea toată ziua cu ochii pe ei. Anton recunoscu printre ei pe un oarecare Mustafa, unul forţos tare, cu care se luptase de mai multe ori pe maidan, împărţind victoriile la küres.

Ca mânat de-o presimţire, nu-i dădu nici ăstuia bună ziua, deşi se aveau bine.

 

 

Camera pe care o arvunise Anton la Ghiulbenkian se afla undeva la primul cat, în capătul unui culoar îngust care, mai târziu, a fost preschimbat într-un fel de pridvor. Era o încăpere măruntă, cu un pat îngust, cu măsuţă, cu sobă scundă de teracotă, frumos emailată cu albastru (franţozeşte) şi cu un dulap cam şui. Când au ajuns ei acolo, Ghiulbenkian deja le făcuse focul, lăsându-le pe masă şi o carafă cu Negru de Drăgăşani vechi de dooj’ de ani, că aşa-i dăduse Anton poruncă.

Ca un făcut, taverna era goală la ora aceea – toată lumea era peste drum, chefuind cu turcii care se şi apucaseră să frigă un miel în groapa săpată în curte. Turcii, cam deşelaţi de vin, se tot foiau încoace şi-ncolo, descărcând pistoalele când şi când, că aşa făceau ei la bairamuri.

La început, Ilona se cam codise dar, după primul pahar de Drăgăşani, începuse să zâmbească toată, după cum avusese Anton impresia, de ziceai că tot trupul prelung îi ţinea loc de surâs. Simţind ei doi că de data asta aveau să se vadă după cum era scris, mai amânară o vreme ceea ce amânaseră şi până atunci, cu multă pricepere şi aplicaţie, ezitând să se apropie unul de celălalt, discutând despre muzică şi despre grădini, despre Krakowia şi despre Imperiul Austriac, despre politicale şi despre crima pe care Anton o pomenea din ce în ce mai des – fără a preciza, însă, cine avea să fie ucisul.

Dar, nici Ilona nu stăruise să afle pe cine voia Anton să ucidă. Îl întrebase doar dacă era pregătit s-o facă, iar el îi răspunsese:

– Aş zice că oricând, numai că trebuie să aştept momentul potrivit.

– Ştiu cum e, spusese ea, rămânând pe gânduri câteva clipe. Şi eu am ucis odată.

Aşa că i-a povestit cum ucisese ea, numai că ea nu se folosise de pistol, ci de hanger.

– Şi… pe cine ai ucis tu? – s-a grăbit s-o întrebe Anton.

– Nu-ţi spun decât dacă-mi spui şi tu pe cine vrei să ucizi.

Pe Anton îl ameţi şi mai şi căutătura ei sălbatică, aşa că se apropie de ea.

– Eşti sigur că vrei asta? – îl întrebă ea din nou, după cum îl tot întrebase pe Anton în ultimile zile. Eşti sigur că vrei să mergi până la capăt?

El se jură că da, că era gata să meargă până la capăt. Cică doar asta aştepta.

– Şi o să mergi până la capăt orice s-ar întâmpla?

Da. Anton era decis să meargă până la capăt indiferent ce s-ar fi întâmplat.

– O faci, cumva, pentru că trebuie să ucizi? – mai întrebase ea.

– Poate că da. Poate că nu, se jucase el, că doar nu era să recunoască tot ce-i trecuse prin cap de când o cunoscuse.

Se apropiară aşa, uşor, pentru că nu mai aveau de ales şi se încercară unul pe altul fără grabă – în nici un caz nu doreau să păţească ceea ce mai păţiseră deja: să simtă că dau în clocot şi că se aprind precum flăcările din lemn de brad, rătăcindu-şi gesturile şi vorbele, copilăreşte. Cică Dumnezeu lăsase treaba asta spre înmulţire – oamenii o stricaseră şi aşa, preschimbând-o în plăcere, darămite s-o risipească în îmbrăţişări şi atingeri sterpe chiar şi pentru diavol?

Se sărutară, aşadar. Se strânseră în braţe şi se lipiră unul de celălalt, numai că femeia asta nu era ca toate celelalte: se tot răsucea şi-şi tot dădea ochii peste cap, de parcă era o pisică uriaşă, ceva. Îşi arăta dinţii şi gâfâia gros, precum râşii după ce-i plesneai cu săgeata în ceafă şi, tot precum râşii, dar în călduri, se punea în coate şi-n genunchi şi-şi frângea spinarea, târându-se pe duşumeaua lucioasă fără ruşine şi fără teama c-ar putea s-o audă careva.

Face ca cea mai josnică podancă, se aprinse Anton, văzându-i trupul arcuit, cu muşchi ce parcă torceau, sfârâind încetişor. Îi desfăcu rochia în spate şi-şi lunecă mâinile în faţă, încercând să-i cuprindă sânii, dar ea se răsuci precum o anghilă şi-l cuprinse cu braţele şi cu picioarele – se mişca de parcă s-ar fi căţărat pe el, târându-se odată cu el pe podea, muşcând şi mârâind. Ochii îi luceau, îi surâse, iar îşi dădu ochii peste cap şi iar mormăi, după care îi conduse palmele peste sâni, unduindu-se. Nu-l lăsă să-i simtă sfârcurile decât pentru o clipă mult prea scurtă, căci iarăşi se răsuci, târându-se până la măsuţă precum o jivină încinsă.

– Acum, spuse ea, vom bea câte un pahar de vin. Tu-ţi vei ţine ochii închişi şi o să mă laşi pe mine să am grijă de toate, bine?

Anton, care sta în genunchi pe duşumea, spuse că da, bine. O auzi cum toarnă în pahare, o simţi cum se apropie, se simţi acoperit cu faldurile călduroase ale rochiei ei, îi cuprinse coapsele încordate, îi simţi aroma îndelung ocultată după care, ghemuit, primi paharul acolo, între picioarele ei…

– Bea. îi spuse Ilona. Bea-l până la capăt!

Îl bău. Se trezi, aproape deîndată, cu alt pahar în mână.

– Bea!

Îl bău. O auzi şi pe ea cum bea, plescăind zgomotos, precum cea din urmă ţărancă. Apoi, băură tot aşa, pahar după pahar, pe nerăsuflate, până ce se termină carafa. Anton simţi cum îi amorţesc buzele. Îşi înăbuşi un râgâit. Ce-o fi vrând? – se întrebă. Poate că aşa-i place să înceapă, îşi spuse şi dădu să se ridice, să-şi vâre capul între coapsele ei, dar Ilona deodată se dete înapoi, punându-se în genunchi în faţa lui. Buimac, Anton fu luat prin surprindere şi fu cât pe ce să cadă în patru labe.

– Ţi-am spus că o să am grijă de toate, îi reproşă Ilona şi se apucă iar să-l sărute, să-l muşte şi să-l zgârie – îi rupse cămaşa, îl zădărî, se retrase.

– Ilona… – începu Anton. Aşa nu… nu ştiu dacă…

Ea îi răspunse, înghiţind în sec:

– Mi-e atât… de teamă… Dacă nu suntem… pregătiţi… Lasă-mă… pe mine… Ştiu ce fac. Ştiu bine… ce fac.

Iar înghiţi în sec. Se tot uita într-o parte şi-n alta, de parcă nu ştia ce să mai facă. Până la urmă se hotărî să se aşeze în coate şi-n genunchi, cu spatele la el.

– Dă-mi… dă-mi mâna… lasă-mă pe mine… hai…

O ascultă, abia reuşind să nu zvâcnească din şale. Mâinile li se întâlniră între coapsele ei. El dădu s-o caute după cum ştia, dar ea îl conduse cu putere în… spate. Anton îi simţi parfumul de mosc şi se întrebă dacă la asemenea femei aşa miroseau măruntaiele.

– Aşa trebuie… aici, aici vreau, se rugă ea, numai că era prea mult pentru Anton care îşi smulse mâna din strânsoarea ei şi se repezi acolo unde…

Încremeni. Preţ de câteva clipe crezu că băuse prea mult. Că e ea altfel.

Apoi, se prăbuşi în spatele ei – buf! – în fund. N-avea cum să fie într-atât de diferită! – se holbă el. Era doar…

– Blestemat nenorocit! – se ridică Anton, cu venele de pe gât umflate, gata să-i plesnească. Ilo… – dădu el s-o strige, dar îşi dădu seama că fiinţa din faţa lui n-avea cum să poarte numele acesta.

– De-asta spuneai că n-ai cum să mergi până la capăt? De-asta? Ţi-ai bătut joc de mine! – urlă Anton, făcând spume la gură.

Ilona (încă îi vom spune aşa) se ridică, înghiţind în sec. Pletele îi acopereau faţa, iar pieptul vânjos îi juca grăbit – îşi trecu mâinile prin păr, dezvăluind un chip turbat de tristeţe şi, pentru o clipă, Anton se simţi rupt între dorinţa de a împăca fiinţa ce avea un asemenea chip drag şi furia clocotitoare ce-l făcea să caute cea mai apropiată armă. Apoi, îi zări rochia ridicată în faţă, cu faldurile albe, de dantelă, atârnând de-o parte şi de alta a ştremeleagului sculat.

– Bleste-mat nenorocit! – simţi Anton cum ia foc şi-i repezi un pumn în faţă. Zi-mi cum te cheamă, ca să po’ să te-njur mai bine, pederast împuţit!

– Mă cheamă… Ilona… – zise fătălăul, acoperindu-şi gura însângerată cu amândouă palmele.

Sângele i se prelinse printre degete.

Anton se repezi asupra lui şi-i trase un pumn în ceafă – nu lovi cu toată puterea, căci încă avea senzaţia că loveşte o femeie.

– De ce-ai făcut asta, Cristoşii şi grijania mă-tii de scopit nenorocit?

Trosc! – izbitura îl aruncă pe fătălău de-a berbeleacul în patul îngust. Picioarele lungi i se dezgoliră. Anton le privi cu dorinţă pentru o clipă scurtă, dar apoi mugi ca un urs. Îl lovi cu piciorul în faţă, aproape zdrobindu-i ţeasta de perete.

– De ce-ai făcut asta?

Iar fătălăul:

– Te-am… iubit… te… iubesc… acum, gata… s-a terminat.

Era buimac. Tot dădea să se ridice, dar braţele i se înmuiaseră de tot. Până la urmă, se prelinse în genunchi, lângă pat.

Iar Anton:

– M-ai iubit?! Tu?! Un blestemat ca tine iubeşte?

Fătălăul se uită la Anton şi-şi şterse borşul care îi năclăia buzele plesnite. Îi zâmbi strâmb:

– Tu nu m-ai iubit?

Buff! – Anton îl lovi cu piciorul în burtă. Fătălăul se încovrigă. Un val de sânge se revărsă pe duşumea.

– Mă doare… zău!

– Câine ce eşti! – îi strigă Anton şi-l apucă de ciuf, dându-i capul pe spate. Îi veni să-l scuipe, dar nu-i trase decât o carabă, aşa cum obişnuia să-i lovească pe calicii prea căpoşi. Tu?! Să mă iubeşti pe mine?! Tu, mă?!

Dar fătălăul:

– Şi tu m-ai iubit… Dacă nu te-aş fi lăsat să mă atingi ca azi… m-ai mai fi iubit şi acum… Prost am fost!

– Trebuia să-mi spui! – izbucni Anton din nou, lovind pe unde nimerea. Trebuia să-mi spui! Nici că se putea înşelăciune mai mare ca asta, porc de scopit blestemat ce eşti! Nici că se putea minciună mai mare ca asta!

Fătălăul se acoperi cu braţele, încasând loviturile fără să strige, până ce Anton obosi şi se lasă să cadă în scaun.

– De ce m-ai înşelat în felul ăsta? De ce, fir-i-al dracu’ cu cine te-a ouat? De ce, sta-ţi-ar stâlpii la cap?

Fătălăul se adună de pe jos şi se puse pe marginea patului. Scânci precum o femeie. Îşi dădu pletele pe spate cu un gest care-i răvăşi inima lui Anton.

– De ce, mă, de ce? De ce?

Fătălăul se şterse de sânge. Apoi:

– Dacă nu te-aş fi minţit… ai mai fi simţit vreodată o dragoste ca asta, Antoane? Spune… Ai mai simţit vreodată asemenea dragoste?

Nu-şi dădu seama decât prea târziu că tocmai asta n-ar fi trebuit să spună.

– Ce… ce-ai spus?! – se holbă Anton, repezindu-se asupra redingotei şi scotocind după pistoale.

– Nu, făcu cel ce-şi spunea Ilona, străduindu-se să se ridice. Nu face asta…

– Ce-ai spus, scopit nenorocit?! – şuieră Anton şi se năpusti asupra fătălăului.

Îi simţi parfumul greu, de mosc. Îi zări zâmbetul rătăcit, dinţii întredeschişi, îi simţi răsuflarea care aducea atât de mult cu cea a femeilor. Îl apucă de ciuf şi-l zgâlţâi din toate puterile:

– Cum ai spus?!

– N-o să afli nicicând, şopti fătălăul, înciudat, nicicând n-o să afli… ce-ai pierdut… pentru că n-ai mers azi până la capăt!

– Taci, blestematule! – răcni Anton şi-l plesni cu ţeava pistolului peste faţă.

– De ce… de ce să tac? Ţi-a făcut, vreodată… nevastă-ta sau altcineva… ce ţi-am făcut eu azi?

Anton luă foc. Apăsă pe trăgaci. Chipul fătălăului înflori, sângele îi împroşcă perna, iar trupul i se înmuie, prăbuşindu-se în pat. Ciudat lucru: ştremeleagul încă-i era falnic dar Anton îşi luă imediat privirea de la el – ah, de ce n-ai fost femeie? – se trezi el că se întreabă. Adulmecă. Mirosul de mosc se stinse, aspirat în boarea sărat-acrişoară a pulberii arse.

Ceea ce fusese Ilona se afunda ca într-o apă, parcă. Ca şi cum se retrăgea între faldurile de aer ale zilei. Ziceai că se topeşte în sobă, în masă, în scaune şi pat – tras în fuioare, odată cu mirosul de mosc.

 

 

Anton încremeni şi trase cu urechea. Dintr-o curte apropiată se auzea cotcodăcitul unor găini. De peste drum, se ridica muzica meterhanelei şi chiotele turcilor care, până atunci, parcă doar aşteptaseră să vadă ce se petrece în încăpere.

Or fi auzit ceva? – se întrebă Anton şi se duse la masă, păşind pe vârfuri. Duşumelele scârţâiră. Unul dintre paharele cu Negru de Drăgăşani mai avea ceva vin înăuntru. Anton se aşeză pe scaun. Sorbi vinul cât ai clipi din ochi. Când puse paharul la loc, lângă carafă, văzu urmele de sânge pe care le lăsase pe sticla lucioasă a paharului.

O fi fost paharul meu, sau al ei? – se întrebă în timp ce-şi ştergea degetele pe îndelete. Aşa făcea şi după ce spinteca porcul de Crăciun.

Se uită la Ilona şi i se făcu chef să tragă dintr-o narghilea. N-ar fi trebuit să-i spulber faţa cu glonţul, îşi spuse, nu faţa ar fi trebuit să i-o spulber. Scopit blestemat!

Auzi un ciocănit discret în uşă. Se uită pe fereastră, gata să sară, dar uşa se şi deschise, scârţâind.

– Coane Antoane… ce naiba faceţi?

Era Ghiulbenkian.

– Am făcut tărăboi mare? – întrebă Anton, sfârşit.

Parcă-i venea să plângă cumva. Nenorocitul ăla de pederast… nici măcar nu se apărase! Nu lovise, nici măcar nu înjurase, nu făcuse nimic!

Doar aşteptase.

– Dumnezeule, coane Antoane… – puse Ghiulbenkian mâna la gură. Se apropie de trupul mortului. Ai omorât-o?

– Uită-te mai bine la ea, jupâne…

Armeanul se cutremură. Se uită pe geam. Apoi se uită la mort – din ureche încă i se prelingea o şuviţă de sânge.

– Atunci, bine că l-ai omorât! Nici ca muiere nu-mi plăcea, da’ aşa…

– S-a auzit ceva de jos?

– Jos nu-i nimeni. Eu eram peste drum, la zaiafet, şi doar mi s-a părut că aud ceva… Ăilalţi erau ocupaţi să trăznească şi să bubuie, cu flinte şi puşti, care cu ce nimerea, aşa că nu s-au prins de nimic, conaşule! Of, of, of, ce-ai făcut în casa mea… – se plânse el deodată, de parcă abia atunci şi-ar fi dat seama de toată nenorocirea.

– Las’ că iau totul pe mine, îl potoli Anton. Şi-aşa, ziua mea nu s-a încheiat.

Dar bătrânul:

– Ba n-o să iei nimic, că şi tu cu tatăl domniei-tale m-aţi ajutat când cu ruşii ăia acu’ un an…

– Lasă.

– Nici un lasă! Comedianta asta, o ştia toată lumea, era o nemernică. Nici nu ştii ce te plângea lumea-n târg, conaşule! Mai bine c-ai omorât-o, diavoliţa… Pfuah, îşi dădu seama Ghiulbenkian. Cu atât mai mult cu cât era bărbat! Păi, îi sclipiră lui ochii, se mai face judecată dacă ai omorât un nenorocit d’ăsta?

– Se face oricum, se posomorî Anton.

– Şi n-o să ţie nimeni cont că eşti boier, iar el doar un comediant care se dădea muiere?

– E supus austriac, jupâne, iar Moravek a tovarăş cu Vodă, iar Vodă abia aşteaptă un prilej să mă înfunde. Aşa că, nu mai am de ales, făcu Anton.

– Astea-s prostii, se trezi Ghiulbenkian la viaţă. Te-a văzut careva când ai venit încoa’?

– M-or fi văzut, de un’ să ştiu eu?

– Te-or fi văzut, da’ unu’ n-o să te vândă pe matale când la mijloc e nemernica asta! Auzi tu: băr-bat! – scandă Ghiulbenkian. Apoi: Ştii ceva? Ia ia-o matale p’aci, pân spate, că te ştiu că eşti hăndrălău şi poţi să cobori pe geam! Du-te-n trebile matale, şi las’ pă bătrânul Ghiulbenkian să le desfacă! Curva asta, ţi-o spun eu, a venit aci cu un negustor de… – se opri brusc. Nu e nevoie să ştii matale cu cine a venit ea aci să se fută! Şi nici eu! Hai, du-te, conaşule, şi las’ pe mine!

– Jupân Ghiulbenkian… – încercă Anton, dar armeanul se duse la fereastră şi-o deschise.

– Vezi că grădina din spate dă în drumeagul ce duce la Plumbuita, la mănăstire, conaşule. Ia să te văd! Eşti curat pe mâini? Tiii, da’ ce monzoleală v-aţi tras, exclamă bătrânul privindu-i veşmintele, de nici nu ştia ce să mai facă: să râdă, sau să fie serios?

 

 

–//–