1. Introducere
Aşadar, am căzut cu liftul cel nou în timpul serviciului de gardă la marea bolniţă. Mda. Două etaje doar, dar până ce liftul s-a oprit în scrâşnete de fiare, cutremurându-se dân toate ţâţânile şi balamalele, m-au trecut toate apele. Aş putea să mă dau mare umanist şi să spun că primul lucru la care m-am gândit au fost pacienţii dân camera dă gardă – în realitate, mi-a fost o cumplită spaimă că o să dau colţul, unde mai pui că muream absolut lipsit dă glorie, făcându-mă praf într-un lift. Vedeam deja forşpanele dă la teve, titrând: Medic ucis dă lift pă timp dă gardă.
Brrrrr… Orice, da’ nu la teve! Nu la amărâţii ăia, nu, nu!
În schimb, dupe ce s-a oprit liftu’ şi până am fost scos afară (a durat cam 15 minute), mi-am adus aminte de o noapte în care toată echipa de gardă chemată la un politraumatism a rămas blocată în lift. Tocmai ce venise urgenţa cea mare, o politraumă rutieră, pă la 2 dân noapte, când liftu’ cel nou a făcut, şi atunci, HÂC!
Liftu’ ăsta achiziţionat dă direcţie e un lift şmecher: luceşte, e luminos şi cochet, cu tot soiu’ dă avertizoare pă iel. Are inclusiv o chestie pă care când apeşi, sună unde-a înţărcat dracu’ iapa – adică la servis. Când a rămas toată echipa dă gardă blocată în lift, au sunat, fireşte, la servis şi ăia au zis:
– Ce spital? Mdeah, mdeah… Hai că venim!
– Veniţi, băh, că n-ajungem în camera dă gardă! Avem urgenţă, băăăăh…
– Venim, venim! Nu vă mişcaţi d’acolo!
Bineînţeles că echipa dă gardă s-a mişcat d’acolo, astfel încât a reuşit să iasă dă una singură dân lift, da’ după v’o patruj’ dă minute. Servisul a apărut după încă cinzej’ dă minute, deci la o oră şi jumate’ după solicitare, când politrauma cu pricina iera deja pă masa dă operaţie.
Aceasta a fost introducerea.
2. Bani şi protocoale
Pilda I
Acu’ v’o 10 ani am operat şi io un american. Iera un american d’ăla tare prost – un ăla tânăr, cu nişte blugi ca nişte cioareci, cu două tricouri – trei ceorapi – un ăla care se plimbă ca fraieru’ pân lume, cu gura căscată că mai sunt locuri făr’ de macdonalds.
Spun că iera un american prost pen’ că n-avea bani. Îl apucase boala pân Românica şi io îi făcusem o mică operaţie care, (hm, hm, îmi dau păru’ pă spate şi privesc în depărtare) îi făcusem o mică operaţie, aşadar, care îi salvase viaţa. Americanu’ ăla rămăsese de-acu’ fără bani, că pierduse Ultimu’ tren spre Gunhill, ăla care l-ar fi dus peste ocean, şi acu’ se uita la noi ca fraieru’ pentru că banii ăia ultimii îi luam chiar noi, românii, mai bine zis, Casa de Asigurări, chit că omul suferise de o afecţiune încadrabilă la urgenţe, deci decontată de Asigurări peste tot pă pământ.
Buuun… Şi a trebuit să fac io o listă cu toate alea de i le făcusem, operaţia inclusiv, ca să ştie Casa cât să-l taxeze pă american, cu stelele lui dă pă steag cu tot! Băh, şi vine nota dă decont. Şi mă uit, să văd şi io, cu cât plăteşte Casa dă asigurări operaţia denumită pleurotomie minimă.
Şi simt că iau foc!!!! Foc şi pară!!!!!
Pleurotomia minimă nu este ceva foarte complicat – dacă vreţi, e apendicita chirurgiei toracice numai că, dacă n-o faci la timp, pacientu’ moare, pen’ că aşa e proiectat omul: dacă nu mai respiră 5 minute, moare!
Eh, şi cam cât credeţi că era preţul unei asemenea intervenţii, după Casa Naţională de Asigurări? Vă ascult… Nu, nu atât… Nici atât… Nu….
Las’ că mai bine vă zic io! Operaţia cu pricina costa exact cât o franzelă! Casa noastră de asigurări deconta o operaţie vitală cu preţul unei banale pâini – nu dân aia cu seminţe sau colorată cu cacao, dă la Carfur sau dă la brutăriile dă fiţe, Deutchland, Deutschland über alles….
Nu-mi vine să cred şi dau telefon la Casa de Asigurări. Îmi răspunde una care vorbea pă nas, dă parcă dădea drumu’ la garnituri în Gara dă Nord.
– Păi, cu atât se decontează operaţia, dom’ doctor!
Aceasta a fost o pildă care mi-a arătat cum mă priveşte pe mine statul român. O manevră vitală costă cât o franzelă. Prin extensie, pot să afirm că aceasta este valoarea pă care statul român o conferea, pe vremea aceea, unei vieţi omeneşti: una bucată franzelă.
Sigur că, aflând că insul operat iera american, Casa s-o fi gândit că ce bine iera pă vremuri la hoteluri, când ierau două tarifuri pentru cazare: unul pentru românaşi, şi altul pentru foreigners. Dacă ar fi ţinut cont de acest precept simplu, pă care să-l transplanteze în medicină, Casa ar fi putut să deconteze viaţa românaşilor tot cu o franzelă, în timp ce pă străini i-ar fi putut taxa cu preţul adevărat al pleurotomiei minime: 500 de dolari.
Ca să închei această pildă, am să spun că pe vremea aceea, la fiecare pleurotomie intrau în sistem bani mai puţini cu diferenţa dintre 500 de dulăi şi o franzelă.
Atât primea spitalul pentru rezolvarea unui asemenea caz.
Pilda II
Acum vreo doi ani, după ce s-a apucat Casa să preţăluiască, în felul ei, actul medical, ne-a chemat tov. ministru la Palatul Patriarhiei.
Problema? Să determine comisiile de specialitate să elaboreze protocoalele de diagnostic şi tratament.
Protocoalele astea sunt o manieră de democratizare a medicinei. E momentul să aduc în discuţie aforismul ars longa, vita brevis, care este traducerea în latină a unei ziceri hipocratice.
Pe vremuri, deprinderea artei medicale era cu mult mai lungă decât o viaţă de medic, motiv pentru care harul medicului era aboslut relevant în practică. Harul, însă, este o rezultantă a hazardului: unii sunt chemaţi să înţeleagă rapid fenomenul medical, în timp ce alţii nu reuşesc s-o facă în timp util, chiar dacă sunt animaţi de cele mai bune intenţii. Aşa e medicina: e o ştiinţă necarteziană, în mare parte, explicitată şi dezvăluită prin tratate, articole şi cursuri carteziene.
Pe de altă parte, pacienţii nu pot fi lăsaţi în totalitate la cheremul hazardului care îl poate face pe un medic să deprindă practica în cinci ani, în timp ce altuia îi sunt necesari 20 de ani pentru a „simţi” un diagnostic sau o atitudine promptă. În context, dezvoltarea tehnologiei medicale a permis şuntarea a numeroşi ani de pregătire, scurtcircuitând întrucâtva simţul clinic (cel mai dificil de deprins) şi oferind un set de investigaţii care pun punctul pe I foarte rapid.
Simplificând extrem, protocoalele determină democratizarea medicinei prin aceea că oferă un ghid accesibil tuturor medicilor, un ghid de urmat pas cu pas, pentru a ajunge rapid la un diagnostic cât mai precis. Din aceste protocoale fac parte investigaţiile hi-tech, cele despre care spuneam că pun punctul pe I pentru totţi practicanţii. Prin urmare, democratizarea medicinei se referă atât la medicii care ajung să capete într-un număr de ani mai redus ceea ce, pe vremuri, nu aveau timp într-o viaţă (unii!), dar şi la pacienţii, care pot fi examinaţi în număr mult mai mare, prin lărgirea bazinului de medici capabili (citeşte: protezaţi tehnologic) să-i trateze.
Buuuun, să revenim la Palatul Patriarhiei, unde ministrul din acea vreme ne chemase să elaborăm protocoalele şi ni s-a acordat un termen de o lună şi jumătate pentru redactarea materialelor. Imediat după şedinţă, ne-am întâlnit noi, cei din specialitatea pe care cu onor o practic, şi am stabilit un deadline de o lună pentru redactare, fiecare pe ce probleme ştia mai bine, astfel încât să nu ne ducem peste 6 săptămâni cu lecţiile nefăcute la ministru.
După o lună, dau şi io telefon, ca fraieru’, la responsabilu’ pă problemă. Îi zic că am făcut partea mea de treabă şi întreb unde ne întâlnim.
– Ce parte de treabă?
– Protocoalele….
– Ce protocoale?
– Păi, alea cu diagnosticul şi cu practica. Alea despre care am discutat la Patriarhie….
– Aaaah, păi nuuuu, nu am cum să ne vedem! Vin nişte profesori din străinătate şi tre’e să…
Buuuun! După discuţie, mă văd la spital cu colegul meu dă la cardio-vascular. Tocmai venea dă la responsabilii lui de problemă. Le dusese partea lui de protocoale, gata redactate, iar acolo, discuţia decursese cam aşa:
– Ce mai faci, băi, X?
– Păi, am venit cu protocoalele…
– Care protocoale?
– Păi, alea cu diagnosticul şi cu practica. Alea despre care am discutat la Patriarhie….
– Ahaaa… Ia! Vezi, lasă-le şi tu, acolo pă masă pă undeva.
Şi au trecut de atunci mai bine de doi ani şi nimeni nu ne-a mai întrebat de protocoale. Nici ministrul pe responsabilii de specialitate, nici aceştia din urmă pe noi.
Aceasta este pilda II. Şi, ca să nu rămâneţi totalmente uluiţi, am să vă spun şi de ce nu ne-a mai întrebat nimeni nimic: în primul rând, între timp, se mai umblase la preţăluirea actelor medicale. În al doilea rând, dacă există un protocol şi dacă medicul nu-l poate finaliza din lipsa materialelor, a tehnologiei sau a unor mijloace de investigaţie, orice pacient ar putea să dea în judecată sistemul, adică statul român, că îl privează de dreptul la investigaţii şi tratamente adecvate.
În concluzie, existenţa protocoalelor te obligă, automat, la parcurgerea tuturor paşilor necesari în demersul medical, numai că, noi nu avem nici banii şi nici tehnologia necesară pentru respectarea protocoalelor pentru TOŢI pacienţii care necesită investigaţii. Cu alte cuvinte, sistemul medical (ăla care stă pă scaune, pân birouri) ar trebui să-şi recunoască public insolvabilitatea, ceea ce, doamne fe, nu se face: majoritatea miniştrilor sănătăţii au spus că sunt bani căcălău, măria ta şi că politica românească e brici.
Dar, nu ei, menegerii dân scaune dau piept cu pacienţii din camerele de gardă. Nu ei trebuie să dea explicaţii pentru că nu există una, sau alta. Şi, ca să fie clar, aici discut doar despre viciile de strategie din medicină, nu de viciile comportamentale din sistem etc. Care vicii, sunt şi ele aducătoare de necaz în acelaşi sistem, numai că, bunul simţ nu este protocolizabil decât în mediul salubru care începe cu cei 7 ani de acasă.
3. Concluziile
Lumea se enervează: pacienţi şi medici practicanţi, în egală măsură, adică tocmai partenerii care, într-un sistem de referinţă firesc, ar trebui să coopereze. De regulă, în asemenea situaţii, este chemat un arbitru. La noi, acest arbitru este presa.
Odată, am operat un ins, în urgenţă, fără să ştiu cine era. Principiul first shoot and then ask e absolut normal într-o urgenţă. Fireşte, după operaţie, insul cu pricina a avut dureri şi a necesitat un suport medical mai agresiv, nah, chestii d’astea absolut curente într-o urgenţă. Acu’ io mă ştiu bine şi ştiu ce le spun pacienţilor înainte de intervenţie: le ofer ceea ce se cheamă un consimţământ informat, aşa cum fac şi o grămadă de alţi colegi de-ai mei. Bietul om pricepuse care sunt riscurile şi cam care erau paşii pe care trebuia să-i încaseze postoperator, aşa că suferea cu stoicism revenirea din anestezie.
Băh, şi cam în acelaşi timp, mă opreşte o tipesă pă culoar, care îşi începe discursul cam aşa:
– Să ştii că io sunt Icsulica dă la Antena 1 (şi-a dat şi fişa postului, ca să fie mai clar)! Ce-i porcăria care se petrece cu pacientul Igrec? Habar n-aveţi ce faceţi, vă bateţi joc dă uameni da’ las’ că vă fac şi vă dreg, vă dau pă post etc!
Acu’, după ce ai halit furtuni pă mare şi războaie civile pân ţările arabe, o biată ziaristă nu prea te mai sperie, motiv pentru care i-am întors spatele şi m-am cărat. Mă rog, până la urmă a domolit-o însuşi pacientul, care i-a comunicat ce şi cum, dar ce doream să subliniez era tocmai modul în care ziaristul român mediu înţelege să-şi facă treaba. El se ghidează totdeauna după principul first shoot and then ask, că aşa a rămas dă pă vremea când s-a inventat zicerea: şantajul şi etajul.
Ca un corolar – atitudinea ziaristului mediu este scoasă la iveală şi de lipsa de fermitate a medicilor. Recent, mama unei ziariste s-a adresat serviciului nostru. Pacienta nu avea probleme deosebite şi i s-a prescris o reţetă, fiind îndrumată la domiciliu. Atât i-a trebuit ziaristei, care, s-a apucat să tune şi să fulgere, că ea colaborează şi la nu-ştiu-ce revistă care dă ŞI reţete pacienţilor, că ştie ea mai bine ce se face în asemenea situaţii (era un fleac, vă jur!) etc. A sunat la direcţia spitalului iar cei de acolo, auzind cu cine au de-a face, au făcut presiuni pentru internarea mamei ei, deşi o astfel de procedură priva de un pat pe altcineva care putea chiar să aibe nevoie de internare. M-am bucurat teribil când medicul cu pricina nu a cedat presiunilor administrative, dar, cele două exemple de mai sus ne spun deja foarte mult despre capacitatea de înţelegere a jurnaliştilor contemporani dar, mai ales, despre lipsa de demnitate a multor practicanţi ai medicinei, mai ales a celor care au conexiuni politice. Lipsa demnităţii, v-o reamintesc, nu este ceva scuzabil, nici măcar de presiunile din mass-media.
Pe de altă parte, medicii care se dau pe sticlă în confruntările consecutive unor atari situaţii – ooofff…. Păi, mare parte dintre ei reuşesc să mă enerveze chiar şi pe mine prin modul în care expun problemele. Culmea e că mare parte dintre ei vorbesc despre probleme reale, însă modul în care o fac este absolut nefast pentru sistem. Ca să simplific, nişte inşi cu temele mereu nefăcute, ziariştii, discută cu nişte inşi preocupaţi, în primul rând, să-şi păstreze rangul de care societatea îi deposedează frecvent. Lipsa diplomaţiei pe sticlă (imputabilă multor medici televizaţi) se ciocneşte cu isteria ignară a unora dintre jurnalişti, iar cocktailul este exploziv : nervi care nu conduc la nici o concluzie.
Aşadar, n-am să trag, nici eu, vreo concluzie, pentru că sunt într-o fază mult prea subiectivă. Nu am devenit medic, recunosc, dintr-un imbold umanist, dar nici pecuniar – pur şi simplu, mi se părea singurul rol social pe care mi-l puteam asuma. Pe de altă parte, ştiu ce înseamnă (că i-am văzut pe mulţi) să practici o medicină responsabilă şi, din cauza asta, sunt prea tentat să iau partea corpului medical, în general.
Ori în această situaţie, sunt sigur că există puncte de vedere de auzit şi din cealaltă parte a bisturiului, ca să spun aşa, chiar dacă viaţa medicului începe acolo unde se termină normalul dumneavoastră.
Ioi Doamne,ce ti-e si cu lifturile noi,cit despre restul mai bine tac,ca nu vreau sa ma fac de kakao.De aici incolo o iei pe scari:)
nu, acum astept minute in sir pana vine liftul pe care il chem frumos, la interior 22……
Aha,daca se poate si asa.Eu o iau pe scari,daca nu am pacientul dupa mine,ca nu am decit 2-3 etaje
lucrez la etajul 11 si am cazut de la 11 la 9.
Ioi doamne,un adevarat erou:)
te rog sa nu mai cazi
luna trecuta am patit si eu necazul. ne-am oprit un strop mai jos de parter. sunt un pericol sicriele astea de inox,cu senzor dar cu defectare automata.
aoleu, dom’ doctor! bine ca n-ai patit nimic.
pentru restul… nu se spunea ca intr-un stat democratic presa este a n-spea putere in stat? cred ca unii iau prea in serios treaba cand e vorba de interesele proprii si uita de ea cand e vorba de interesele celor multi si marunti
nasol cu lifturile astea; e ala din poza?!
cred ca morala ar fi “nu tot ceea ce-ti ia ochii, iti ofera si garantia ca ti-i pastreaza intacti”
nu mai merg cu porcul ăla de lift! dacă o să cad, o să cad altfel. aşa voiesc, măh, did!
sicriele sunt chiar alea, danielle! cu defectare automată, ali dracului!
presa – mi-e dor de presa aia care ştia să scrie pă vremuri, între 1990 şi 2000. după aia au venit ăştia cu antenele, care oricum n-au exerciţiul cuvântului scris, şi ăia cu clicklibertateacancan, care n-au nici un exerciţiu.
moşule, liftul dân pză e lift-lift, adică treabă serioasă, nu măgar d’ăla postindustrial.
Am lucrat multi ani intr-o cladire cu lifturi mai noi si mai vechi; m-a ferit Dumnezeu, asta-i adevarul, deoarece aveam colegi care stateau blocati prin lifturi sistematic. Oameni scosi din lift prin partea de sus si chestii d-astea de cosmar. Acum s-au schimbat lifturile, le canta muzica si au pus camere de supraveghere…chelul cu tichia de aur:)
Cat despre fufe jurnaliste care se cred mari vedete, ce sa zic; daca ai vedea la cursuri de traineri, la MBA cine se inscrie ai ramane mut. Mari PR-iste niste fatutze care nici nu stiu sa spuna doua vorbe la liber, citeaza din carti propozitii intregi…
Cred ca raspunsul e undeva in zona voastra a SF-ului, in lumea mea nu l-am gasit…Se spune ca se vinde bine ceea ce se cere: imagine de top si creier mai deloc…
oh, poate ca ai sa-mi permiti sa am rezervele mele faţă de ceea ce înseamnă imaginea de top. în ce mă priveşte, am o oarece înclinaţie spre zona clasică, mai degrabă naturală, în detrimentul silicoanelor vârâte cu de-a sila prin cuiere ambulante.
Ne bucuram ca nu ai patzit nimic.
A, si inca ceva: ne bucuram ca nu ai patzit nimic.
The rest is words.
Words words words
:friends:
eh, cam pe aici se afla sistemul sanitar romanesc: intre doua caderi.
sa iesi dar ezita sa se se inchida cand o pornesti la drum.
Concluzie de etapa: lifturile sunt impracticabile. Corolar: aglomeratiune, criza de timp, transpiratie, draci, durere de cap, injuraturi.
Exista si cateva aspecte pozitive ale situatiei pe care as dori sa le mentionez punctual:
1.pai cum mama naibii ar tine structura aia de rezistenta in curs de consolidare a municipalului daca ar navali pe etaje cu repeziciune si fara metoda toata multimea aia care trece prin paza de la poarta ca prin branza? Ei? Vedeti ca nu stiti?
Pai de aici rolul de baraj al lifturilor!
2. In ultimele luni am dat jos cca 4 kile de grasime fiind nevoit sa folosesc ca mediu de locomotie predominant: SCARILE! (nasol ca intre timp s-au mai prins si altii si se aglomereaza si p-acolo)
In incheiere: bine ca sunteti teafar, dom’doctor. Io pana acu’ n-am cazut cu liftu, dar nici n-am de gand.
ah, Claude, ai dat in gat cine e marea bolnita… :)))))))
Mais je ne comprends pas…
Care gat???
Io zisei de lifturile din bolnita aia de o cunosc. Acestea ma baga in boala, drept e, dar trupul mi-l poarta far’ de gres, caci nu l-au prabusit in gol. Bag sama ca alea din bolnita domniei voastre, chiar mai periculoase sunt!
🙂
bine ca s-a terminat cu bine.. cu un lift am picat si eu odata, e drept ca ne urcasem mai multi decit putea duce si, pentru ca eram si un pic piliti, am inceput sa sarim in ideea ca poate porneste. si a pornit.. in picaj, tot pe vreo doua etaje, de la 10 la 8. evident eram piliti pentru ca plecam de la un chef, a nu se intelege ca eram in liftul unui spital 🙂
revenind la lifturile spitalelor, intr-un anumit spital din Iasi lifturile erau mai mult oprite in timpul zilei, pe motiv ca sunt folosite abuziv :). medicii mergeau cu liftul pentru transport marfa, pacient pe targa etc (pentru ca nu existau circuite separate pentru targi, materiale etc). noi rezidentii fiind considerati "mai putin medici" urcam pe scari, asta daca nu cumva aveam bafta sa dam peste un medic specialist care sa ne ia cu liftul. o singura data am indraznit sa chem liftul ala fara a fi cu cineva "mai mare". si avea liftul ala o sonerie de aia ca de macara, iar usile le deschidea o tanti care era pe post de cerber, tanti care evident mi-a facut morala ca de ce o deranjez, cind eu sunt "doar un rezident". am parlamentat un pic fara rost, ca in final eu tot pe scari am plecat, iar ea cu liftul chiar spre etajul unde aveam si eu treaba (pentru ca in timp ce discutam chemase cineva liftul la etajul cu pricina).
privind retrospectiv pot spune ca probabil cei de la conducere se gindeau la siguranta noastra, a rezidentilor.
despre protocoale… majoritatea sunt deja scrise si ar fi bine daca ar putea fi aplicate si in RO.. dar cind totul se invirte in jurul tehnologiei si a banilor e cam greu sa le iei pe cele de afara. cum vad eu lucrurile: finantare, investitii in infrastructura, preturi reale pentru ca si interventiile din RO sunt reale, si apoi protocoalele de afara aplicate si in RO.. deh, vise..
americanul ala, chiar si sarac, ar fi fost fericit si cu un pret de 500$, pret care in US cred ca nu i-ar fi acoperit nici macar cazarea in spital.
imi vine sa rid cind aud planul lui McCain referitor la asigurari: sa dea fiecarei familii 5000$ cu care sa isi cumpere plan de asigurari(vorba vine sa dea, e legat de impozitarea de la final de an fiscal)
pai de cele mai multe ori pentru o asigurare buna angajatorul plateste in jur de 1200-1300$ pe luna pentru angajat (de fapt pentru familie, adica in suma asta intra si asigurarea sotiei/sotului angajatului).
deci cei 5000$ propusi de McCain ar zbura imediat..
ah, oui, oui!!!!
:))))))))))))
Ai dreptate, sunt perfect de acord, dar din pacate traim in epoca in care valorile s-au inversat; de aceea nu intelegem cum a ajuns prostia si lipsa de profesionalism sa faca rating si n-o sa intelegem niciodata…
Salut, Sebastian.
M-a îngrijorat postarea ta.
M-am bucurat să aflu că ai scăpat cu bine de data asta (în virtutea faptului că lifturile au nişte frîne automate instalate pe cablu, le-a inventat unul, Elisha Graves Otis, pe la 1861), însă, după principiul "Poştaşul sună întotdeauna de două ori", poate ar fi bine să nu mai rişti a doua oară.
Nu cu liftul acela, în orice caz.
Toate cele bune şi ai grijă de tine.
my dear Malko, bieţii rezidenţi sunt şi acum cal de bătaie pentru liftiere… Deh! Carne dă doctor încălecabilă încă!
Habar n-aveam că asigurările sunt atât de expensive în US! E chiar mult dar, având în vedere că acoperă două persoane, totuşi…
Florine, să ştii că nu pot să postez comenturi pe Ţesător! Cu liftul ăla nu mai merg, în ciuda faptului că am avut prilejul să beneficiez de invenţia domnului Otis. E o chestie cu nişte arcuri şi cu nişte dinţi care se înfig într-o cremalieră când cade liftul.
Numai că Otis era anglo-saxon, iar fabricanţii de sisteme anticădere de la noi sunt dâmboviţeni.
Acum un an am avut şi io un stagiu dă neurologie, vreo 6 luni, la marea bolniţă. Little did I know că eream pe acelaşi etaj cu Împricinatul. Dacă ştiam, of, mult mai frumos ar fi fost.
Deci m-am îmbrăcat io aşa frumos (mi-am pus tricoul ăla curat, dă duminică), şi m-am dus la serviciu. M-am dus mai întâi, dintr-o aroganţă vecină cu tâNpenia, la lifturile de medici. Că cică io-s medic (altă tâNpenie). Liftiera, care stătea şi bea nişte cafea, mă întrebă zâmbind pe sub mustaţa abundentă: "Sunteţi medic?". Io: DA! Ea izbucni atunci într-un fel de spasm, jumătate râs, jumătate infint dispreţ, gen: "Tu, băă? Pârlitu dreacu" şi îmi închide uşa în nas.
Ajung, eu, dupe o juma de oră de urcat pe scări la etaju unşpce, cu limba încă pe la etajul cinci. Acolo, o doamnă, cam la vreo 100 de kile, mă ia în primire cu amabilitate: "Tu cine eşti bă?" "Io? Sunt rezident…" "REZIDENT? TU BĂ? AŞEA? PĂI TU NU TE UIŢI LA TINE, BĂĂĂĂ, HAL DE REZIDENT EŞTI TU? UITĂ-TE ÎN CE HAL ARĂŢI" (etc., a durat vreo 5 minute, timp în care îmi venea să intru în pământ de ruşine, mă tenta în mod serios casa liftului, care se căsca beantă lângă mine). Am aflat după aia că era vorba de igienista zonei, venită în inspecţie fulger, motiv pentru care toată lumea îşi băgase pe sub halat, prin izmene, toate senviciurile, ţigările, lumânările (la neuro lumânările sunt mereu la îndemână), aparţinătorii fuseseră încuiaţi prin dulapuri sau aruncaţi pe balcon ("ieşi mamaie afară, vrei să mă bagi dreacu în bucluc?").
Scap eu de igienistă, şi ajung la salon. Erea un salon, tiii, ce frumos erea. Şapse paturi, combinate: şi bărbaţi şi femei, răpuşi toţi săracii de aveceuri sau alte bolii din alea care te cam omoară pe la Marea Bolniţă, spre disperarea familiei, că dupe aia trebuie să plătească ciubuc 10 bulioane la îmbălsămător (pă bune), că nu poţi să pleci cu cadavrul, aşa, în portbagaj, neîmbălsămat.
În schimb, la nici juma de metru, erea o uşă de steclă mată, pe care scria: "VIP ROOM". Adică "băăă, sărăntocul dreacu, tu să stai acolo la salonu ăla puturos cu restu dă damblagii, dacă n-ai bani să vii aicea la baştani room". Curios, am încercat să bag capu să văz şi eu cum e la salon dă 5 stele: gravă greşeală. Nişte asistente-badigarzi m-au placat rapid, m-au imobilizat şi mi-au dat doi pumni în gât: "Aloooo, domnu, ieşiţi imediat afară! Imediat sau chemăm paza!".
Off, continui mâine, că acu trebuie să plec subit.
Ce e asta frate? Atacul clonelor?
Deci! Lifturile din SUUB! Asta lucru’ dracului este… Mie insa chiar si in lucrurile dracului imi place sa fac ordine.
i.Pai ele se caracterizeaza mai inatai de toate prin numarul lor icstrem de mare. Daca nu ma-nsel ar fi vreo 6 lifturi mari care transporta marfuri a caror natura este variabila si vreo 3 mai mici pentru marfuri a caror natura este ceva mai gingasa si ceva mai putin eterogena. Adica, dati-mi voe sa ma esplic!
1.Alea marile sunt destinate dupa cum urmeaza: a.unele duc "urgente" (targi sau strikere cu "pacienti gravi" – cum imi zicea mie cineva prin studentie – care, abil manevrate de brancardieri, trebuie sa ajunga iute prin diverse cotloane e.g. sali de operatie, ceteu, utic, etc); b. altele duc uameni – pacienti autonomi dpdv locomotor, dar si uameni-apartinatori aflati in vizita (ei necesita a ajunge in felurite locatii precum: la raze ca sa incaseze o poza de plamani, la teveu pentru un eco de burta, la paispe pentru o ciorba de burta – la paispe, ma-ntelegi, salasluieste un prea frumos birt- si buninteles inapoi la salon); totodata, primul fel de lifturi mari de care am zis (1.a.) servesc de 3 ori/zi pentru transporturi culinare (haleala de spital a uamenilor-pacienti, nu aia cu ciorba de burta, daca pricepeti ce vreau sa zic), abandonandu-si temporar adevarata lor menire.
Asa se face ca se pot auzi pe la orele 13 exclamatii cum ar fi: "Da’ ia-ma bre drecu’ si pe mine cu targa asta, ca stau aicea da o ora si inchid astia ceteu’!"/"Nu poci, ca duc masa."
Eh, dar in realitate lucrurile nu sunt la fel de limpezi precum mintea uomului, naravita sa simplifice si sa categoriseasca, ar vrea sa fie. Carevasazica se pot auzi prin lifturi si fraze urmuziene: "Baga draga carutu’ ala mai in fund, ca sa incapa si fasolea!" sau parca luate din filmu ala frumos cu dom’ Lazarescu : "Iotete fai Geto la asta cu teava-n gat, c-asa era si tac’tu cand l-ai adus acu doo saptamani la spital, si-acu te duci sa-l iei acasa pa picioare!"
2. Alea micile, cica sunt numai pentru medici.
"Bre, esti chior, nu vezi ca scrie lift de medici?" i-a zis tovarasa liftiera unui uom-pacient (foarte in varsta si purtand o pijama foarte jerpelita d-aia de la spital) care dadea sa se vare inauntru ca sa ajunga si el dracului la opt, la oftalmo, intrucat n-avea in el destula forta si hotarare – utile dupa cum se va vedea in continuare pentru ca sa prinda unul din lifturile destinate civililor.
Pe de alta parte (ca sa ajungem, in sfarsit, la dilemele ontologice): ce este medicul? Cum il recunoastem noi pe iel? Sau mai bine zis, cine e mai medic, la o adica: io, o pocitanie care vine la spital in tricou si tenisi si varza de obosit, sau un tovaras de 2/2 extrem de distins si proaspat ras, in costum armani . "Poftiti domnu’ doctor!" zice doamna de la lift. Spre mine: "Cobor dup-aia’ sa va iau si pe dumneavoastra."
O subspecie a acestor lifturi (acum extincta) este liftu’ cu cartela. Logic ca in ele nu mai ajung amarastenii, dar orice posesiune favorizeaza o infractiune; la fel si posesiunea cartelei de catre medicul – posesor. Asa de pilda : "Poftiti, domnu procuror, se poate, ei, dar sunteti cu mine, ce naiba doar n-o sa…" sau "Hai bre mamaie aicea ca vaz ca stai de juma de ora dupa liftu ala!"
ii. A doua caracteristica a lifturilor din SUUB este si cea definitorie: multe da proaste. Rareori se intampla ca vreunul sa mearga cat de cat( si atunci ala e bagat de urgenta in reparatii, iar alea noile (inaugurate de Eugeniu insusi acu cateva luni) merg mai rau decat alea vechi, sper disperarea unora care cred in legea entropiei. Cu exceptia cazurilor in care folosesc nemiljocit acceleratia gravitationala, viteza lor este icstrem de redusa, iar usile se blocheaza ale naibii cand dai
Am citit ieri chestia asta si n-am stiut ce sa spun. Am cunoscut o asistenta care a murit decapitata, la propriu, in liftul de la spitalul din Targu-Jiu. Si incerca sa iasa dupa ce acesta se oprise aiurea. Si a cazut liftul tocmai in acel moment. Hidos.
In viata noi n-avem sistemul domnului Otis.
atunci, cum naiba or face audienta?
problema liftului de la spital ne arata interesul major pe care il au decidentii pentru accesul rapid la cazuri. si pentru sanatatea personalului. liftul de care v-am povestit e CEL MAI NOU din spital.
vlad, ce rau imi pare ca nu ne-am cunoscut!!!!
mersi florin!
dan, sa ajungi prin spitalele mandrei noastre patrii o sa semene, cat de curand, cu atacul clonelor. la fel cum criza financiara n-o sa ne atinga deloc (recuperatorii lui Tariceanu dixit), tot asa de bine este in sistemul sanitar (Pinocchio de la minister dixit – nu bloggerul pe care il respect).
dragii mei doctori,de cand asteptam io prileju sa ma bag in vorba, da mamaie mi-a zis da mica,,nu te baga,fa, in sama, ne-ntrebata!>>.ei,nici acu nu ma intreba careva,da nu ma poci abtine.desi ma ocup si eu cam cu aceleasi lucruri ca si voi,patasc rusinea cu liftu. de virsta,adica de ietate, am ceva,da inca ma tiu bine. si cum va zic,venii la oras ca aveam daravela cu un coleg, ajuns domn mare. si imi zice asta<<vii si tu inainte da raport,ca dupe aia, dracu stie cand m-ai am timp.>>asta lucra la floresca,la 5, cardiolog adica. si viu ca prosta cu noaptea-n cap la oras,sa-l prind. dupa ce dau ture in jurul spitalului,gasasc un loc sa parchez trasura.scap cu 5 lei la portar<<da mata, unde mergi,hei!stiti,sunt si io medic,chestii. pai,da,mai doamna,da totusi>>si ma bulucesc spre lift,nu de alta, da am corasonu slabit(de la telenovele,cred, ca-s tare simtitoare)si 5 etaje pe jos,ma-ntelegeti.
si ma duc si la liftu de medici. si ma ia,frate,un domn,doftor mare, cred,ca unde ma cred,ca nu vad ce scrie,ca blocam lifturile si nu pot ei sa ajunga”pe etaj” la timp,chestii…tac malc,ma mut la alea de pacenti(ca doar aia eream io acolo),intre timp isi facura aparitia niste baieti cu piepturile mari si luciose,m-am dat indarat,mai astept,coboara unu,ierea plin si ma hotarasc, dracului, sa urc pe scari.ajung in juma de ora sus,incepuse raportul,astept,inima bum-bum. iese,asta,zice<<fata,vino pe la 10-10,30.>>unde dracu sa pierd io 2 ore,stau acolo,inima bum-bum. imi iau un ziar si ma asez pe scari.la 10,30 aveam TA 185/100, tahicardica,extrasistole,cacalau si-mi zice asta<<unde dracu fusasi,la dans?nu,ba,la f*ut,futu-i maiu masii de spital.>>
ei,chestii.
ps- barbatu-meu ie de asta sf,cu dune,fundatia,asimov. le stiu si io, ca i le sterg de praf.ne-am bucurat tare ca sunteti bine.
si scuze de deranj.
Bine, aveţi dreptate, merg prea departe cu exerciţiul de admiraţie pentr împricinat, dar fiecare cuvinţel pe care l-am zis e adevărat.
domnu’ doctor ma bucur ca n-a fost nimic mai serios. lifturile astea, mai ales cele de la spital, sunt un adevarat pericol public. problema e cum vei putea evita pe viitor ca treaba sa nu se repete? ar trebui modernizate toate ascensoarele inclusiv cele de la blocuri.
ah… noroc ca ai fost la cardiologia de la floreasca… asta de la marea bolnita e la etaju’ 10!!!
iar doctorii sunt mai ciumeci ca toti ailanti de pe pamant!
Sebastian a scris: "Florine, să ştii că nu pot să postez comenturi pe Ţesător!"
Am luat la cunoştinţă. Am modificat setările pentru comentarii pe blog-ul subsemnatului.
Aştept cu plăcere să revii şi să comentezi. 🙂
Cititorii tăi sînt invitaţi la rîndul lor cu aceeaşi plăcere.
Numai bine, Sebastian, şi să auzim veşti mai bune.
cind a zis turambar ‘words, words, words’ si-ai zis tu dupa aia ca_cam p-aici se afla sistemul sanitar romanesc, mi-am inchipuit ca iel, sistemul, e ‘words, words, words’… 😀
de rest, cum ti-a recomandat did: sa nu mai cazi, dom’le!
ha, imi amintesc practica la laboratorul din spitalul judetean. Uh…intr-un fel, chiar daca imi e dor, maa bucur ca am scapat de prin spitale.
is un onest alceva acum.
🙂
nici nu stiu, aziz, daca o fi bine ca ai fugit din doctorie… cateodata ma bate si pe mine gandul.
domnule tapir (hi, hi, hi) nu stiam clipul lui bietul Amza.
băi, tare. Îmi aduce aminte de clipul lui Amza Pellea, Dumnezeu să-l ierte
http://www.youtube.com/watch?v=e03GrNhk3QQ