Şi aşa se face că, a doua zi, pe la ora 11.00, Dan cobora din maşina 24 la Vama Veche, în faţa cantinei clujenilor. Satul era gol. „Sunt cu toţii la plajă,” îşi spuse Dan. „Şi eu, ca o brânză, în mă-sa…”
Oh, dar imediat după aceea nu se mai gândi la nimic: simţea, în sfârşit, ceea ce pândise şi aşteptase încă de la plecarea din Bucureşti – deîndată ce ajungeai la Vama Veche, aveai impresia că te apucă cineva de cap şi că-ţi vâră, pe nesimţite, vată în urechi. În rest, din sunete nu mai rămânea decât zumzăitul care se târa la rasul solului, venind vag, dinspre ţărm. Aşa era mereu pe la ora 11.00 a.m.: ca şi cum nişte pungi pline cu gaz nobil te apăsau pe obraji, dând drumul unor jeturi diafane de-a lungul conducturilor auditive, prin canalele lacrimale, prin nări şi revărsându-se precum o pâclă amorţitoare sub craniu.
Aşa, aşa… Aşa te întâmpina Vama.
Dan o luă pe lângă casa ambasadorului şi-l văzu în curte pe însuşi ambasadorul, fost coleg de-al tatălui său, citind un Paris Match, în şezlong. Muşca pe îndelete dintr-un măr.
– Bună, salută Dan.
– Ah, tu erai, făcu bărbatul. Maică-ta mi-a spus că ai nu-ş’ ce treaba pe-acas’.
– Păi, încă mai am. Da’ era prea cald în Bucureşti. M-am plictisit.
– Aici n-ai cum să te plictiseşti, remarcă bărbatul, reluându-şi lectura. Ne vedem diseară. Poate facem un bridge?
– Poate, zise Dan, şi-şi continuă drumul pe poteca îngustă.
Dar bărbatul:
– Auzi? E-adevărat c-au demolat zilele-astea Institutul de Medicină Legală?
– Habar n-am. N-am ajuns prin centru de două săptămâni. Da-l dărâmă ei…
– Îl dărâmă, îl dărâmă… eram curios doar dacă s-au apucat de el.
– Chiar nu ştiu. Ne vedem diseară, atunci?
– Sigur, sigur. Ne vedem.
Dan ridică mâna într-o doară, căci celălalt deja nu-l mai privea, şi-o luă din loc către casele aglomerate spre plajă, rătăcite printre livezile de caişi, vişini şi cireşi. Lăsă în dreapta cabina duşului montat de clujeni, simţi că-l apucă niscaiva furii mocnite împotriva tipicăriilor puse la cale de ardeleni, făcu stânga pe o potecă doldora de praf fin şi intră în curtea Fevroniei.
Era cald, dar mirosea a curat. Umbra bearcă a unui salcâm. O fântână îngustă – era ceea ce se chema un puţ american. Câteva albine se repeziră, pe rând, într-o tufă de petunii.
– E cineva p’aici? – întrebă Dan de formă, căci ştia că la ora aia Fevronia era la CAP, iar Elena, mama lui Dan, sigur era la plajă, împreună cu… hm, amicul ei, rectorul Universităţii de…….. din Bucureşti. Tot acolo trebuiau să fie şi ceilalţi prieteni comuni – chestie care îl făcu pe Dan să se clatine uşor: ce naiba caut eu aici, acum?
Pătrunse în casă, intră în camera în care trăgeau de obicei, îşi lăsă bagajele, se schimbă şi dădu să pornească spre plajă. Apoi, ochii îi căzură asupra unui sutien de-al maică-si. Îl privi mai lung. Se apucă să cotrobăie prin şifonier şi descoperi tot ceea ce transforma o mamă în femeie – câteva perechi de chiloţi franţuzeşti, două perechi de ciorapi de mătase, o fustă, o rochie…
Apoi, prezervativele. Da. Prezervativele. Rectorul trebuie că se întrebuinţase cu ceva aplicaţie ca să facă rost de ele.
Le privi. Ba chiar le mirosi – efluviile de latex îl făcură să strâmbe din nas şi, brusc, căpătă un fel de repect pentru Ion Gâlea, rectorul. Apoi se răsuci pe un călcâi şi stărui asupra noptierei. Maică-sa citea Citadela, de Saint-Exupery. Oare de ce?
Se aşeză pe pat. Mirosea a ismă şi a levănţică – adică, aceea ce credeau orăşenii că înseamnă viaţa la ţară în 1983. Mirosul era bun dar venea din alte imagini, căci Dobrogea însemna colb, praf, mirosuri ascuţite şi răstignite, ciulini şi nisip.
Ah, şi garduri scunde, din piatră plată.
Auzi un chicotit. Venea din curte. Privi pe geam. Era Filip, prietenul lui cel mai bun din liceu, împreună cu gagică-sa: una scundă şi voluptoasă . Se duceau şi ei la plajă, îmbrăcaţi în ţoale lungi, tailandeze, luate de un amic de-al lui Filip, marinar la Navrom, tocmai din Phuket. Pe vremea aia, nimeni n-avea habar că Phuket avea să fie luat pe sus de un tsunami.
Când să iasă din curte, gagica lui Filip întoarse brusc capul şi-l zări pe Dan ascuns în spatele perdelei groase, cu imprimeuri violete pe fond oranj – a naibii, zâmbea într-un fel anume…
N-ar fi greu să i-o trag, îşi zise Dan, lăsând să cadă perdeaua. N-ar fi greu.
Apoi, aşeză totul la loc în ordine şi o luă şi el spre plajă, agale. „Cum dracu’ să rezolv eu blestematele alea de camere inverse? Să sugerez volumele prin blocuri de sticlă? Să zicem că am lua câteva paralelipipede, cam de 6/4/3 metri… mmm… poate că ar merge aşa…”
Nu. Nu mergea. Era sigur că Le Corbusier se gândise la altceva. Robert Louis Stevenson lăsând o hartă criptată, care te ducea la comoara…
Ia mai dă-l în paştele mă-sii! – conchise Dan şi nu se mai gândi la nimic.
– Dannn! Dannn!
Îşi văzu mama pe plajă, chiar sub faleza de pământ ce ducea spre 2 Mai. La ei în familie, nimeni nu folosea vocativul natural: Dane!, sau: Eleno! – nuuu, apăsau doar pe ultima literă: Dannn! Dannnnn! – că dădea mai bine.
– Ce faci? Ai terminat proiectul?
Dan nu răspunse. Se chiora îndelung la Ion, rectorul, metresul maică-sii, că nici chiar un rector nu s-ar fi putut pune cu ea – insul se aşezase într-o asana de yoga, iar lui Dan îi trecu prin minte, chiar dacă gândul îi făcea ruşine deja, că trebuia şi dom’ profesor să recupereze cumva eforturile nocturne.
– Ce face ăla? – făcu Dan pe miratul. Nu mai respectă prescripţiile din Patanjali? Că yoga necesită singurătate, concentrare, chestii d’astea…
Dar maică-sa:
– Eşti la Vamă. Ai uitat?
Mda. La vamă nimeni nu se uita în jur. Era semn de proastă creştere.
– Ia zi, reluă maică-sa, ce e cu proiectul?
– Am zis să facem o pauză. Joji s-a dus la ai lui, în Maramu’, iar io am venit să mă dezalterez pe aici. Cine mai e pân zonă?
Se aşeză pe nisip şi se întinse, pocnindu-şi oasele.
– Cin’ să fie? – se băgă şi rectorul în vorbă. Ăia vechi. Slavă domnului, ascultă jazz cu toţii.
Elena îl simţi pe fiu-său cum e gata să răspundă, dar i-o luă înainte:
– Auzi, măi Dannn, Fevronia nu şi-a tras încă… electrică. Zice că-i e frică să nu-i trimită ambasadorul vrăji pe fir.
– L-am văzut pe ambasador. Citea un Paris Match vechi de-un an.
– Hai, că nu-i chiar aşa de vechi! Ambasadorul are pile la Cultură şi primeşte numere noi-nouţe, comentă Ion.
Dan se înroşi, dar maică-sa i-o luă din nou înainte:
– Păi, află că pe-aci e Filip, care e dat pe spate de tipa asta cu care a venit… Uite-l mai încolo, sub faleză. Mai e Teo, care se învârte de colo-colo cu trei tipe superbe, mai e şi Vasilescu cu fi’su, Andrei, eh… Mai e Ovidiu cu Rodi… bref, sunt toţi. Ne vedem seara la şuetă, la bridge…
– E-n regulă. Pierdem timpul în mod ştiinţific, stabili Dan şi se întinse pe cearşaf, gândindu-se la gagica lui Filip: părea iute şi voinică, dar era prea măruntă pentru ceea ce-l monta pe el.
Pe el şi pe Andrei Vasilescu. Poate că…
– Dar, prietena ta nu… – începu Ion, numai că Elena Chirileanu îi trase un ghiont.
Dan căscă, demonstrativ. Mda. Era bine. Mai avea de aşteptat niţel şi aveau să înceapă conversaţiile. Deocamdată, unii jucau ring, mai încolo. Alţii înotau. Dan se miră pentru a nu ştiu câta oară de cât de clar se auzeau vocile celor ce înotau, indiferent de cât de departe, în larg, s-ar fi aflat.
„… sau, să zicem,” se mai gândi Dan, „un labirint tapisat cu oglinzi, care să transforme vizitatorii în exponate şi…”
Rahat! Ideea era într-atât de penibilă încât i se făcu ruşine de sine însuşi. Rapid, găsi însă şi rezolvarea: sunt obosit. Doar obosit. Apoi o văzu pe tătăroaica cea tânără de la marginea satului – grăbită, mergea voiniceşte prin apa de la mal. Îl văzu pe Dan, dar întoarse privirea.
Iar el înghiţi în sec şi începu să privească după Andrei Vasilescu.
2.
Când România a dobândit Cadrilaterul, graniţa Dobrogei s-a mutat cu mult mai la sud, la Ekrene, adică la vreo zece kilometri mai jos de Balcic, iar fostul punct de frontieră, cel de pe şoseaua ce mergea paralel cu ţărmul Mării Negre, a căpătat numele de Vama Veche, după ce până atunci se numise Ilanlâk. În 1940, România a pierdut Cadrilaterul, iar graniţa de sud a revenit la o mai veche configuraţie, trecând prin dreptul fostului punct de control.
Denumirea acestuia nu s-a schimbat, însă – şi de ce să se fi schimbat? Măcar într-un nume să persiste tendinţele expansioniste avortate ale României.
Cadrilater – numele n-a persistat în mentalul românesc nici măcar precum o Californie ratată la mustaţă. Numai când şi când, numele judeţelor Durostor şi Caliacra agită sângele deja năclăit şi bătrân al machidonilor împroprietăriţi între Silistra, Mangalia, Balcic şi Bazargic, care şi-au păstrat documentele de proprietate prin fundul lăzilor de zestre, printre boarfe vechi şi tacâmuri de alpaca, la adăpost de privirile sagace ale comisarilor poporului. Unii dintre machidoni, aud, se amuzau să facă haz de necaz, jucând la poker proprietăţi de zeci de hectare care fuseseră ale lor, ce-i drept, dar pe care nu mai aveau cum să le piardă la nici un fel de joc de noroc, în timp ce restul păţaniilor consumate cu ocazia acelui prea scurt southward ho românesc, s-au rătăcit în legende frânte şi în ziceri disparate, precum cea a unui lipovean beat mort la restaurantul Dobrogeanul din 2 Mai, care pretindea că pe vremea ocupaţiei române, la Cap Caliacra săreau din apă nişte foci uriaşe, mustăcioase, cu colţi prelungi din fildeş…
Până prin 1970, se ajungea uşor de la Mangalia la 2 Mai şi apoi, la Vama Veche: se trecea peste un pod mobil astfel încât îţi lua cam o jumătate de oră de mers liniştit ca să ajungi de la Cazinoul proiectat de Ştefan Chirileanu până la restaurantul Dobrogeanul. Cu timpul însă, s-a reconsiderat importanţa strategică a bazei militare navale de pe lacul Mangalia şi s-a ales un drum ocolit, de 14 kilometri, care trecea prin comuna Limanu. Trebuia să-l parcurgi cu maşinile ITA dar, chiar şi aşa, dura mai mult de o oră să ajungi în Vama Veche, datorită controalelor grănicereşti
Oriunde s-ar fi aflat, însă, graniţa nu-i interesa pe localnici. La Limanu exista o peşteră despre care călugării din Hagieni povesteau că-i servise drept adăpost temporar Sfântului Andrei pe când purcesese la creştinarea Scythiei Minor – după multe secole, aceeaşi peşteră, cu o structură labirintică în care geologicul se remixase cu necesităţile contrabandei, aceeaşi peşteră, aşadar, era utilizată ca soluţie de trafic mai mult sau mai puţin mărunt între România şi Bulgaria.
De altfel, existenţa graniţei nu-i afectase cine ştie ce pe localnici – era un concept de neînţeles pentru găgăuzi, ale căror sate se insinuau printre buzunarele populaţionale lipoveneşti, frontiera nu le spunea nimic nici turcilor care se rugau de câteva ori pe zi în geamii rătăcite prin câmpuri aride, trăgând cu urechea la clopotele bisericilor ortodoxe mărunte; iar aceeaşi graniţă nu-i deranja deloc pe bulgarii bogomili ce se închideau de-a valma, bărbaţi şi femei, de cum cobora noaptea, prin căsuţe izolate la margini de sat, moştenind comportamental, fără s-o ştie, sloganul orfic soma sema.
Aşa fusese mereu. Scythia Minor fusese creuzet pentru ionieni, milesieni, heracleeni, geţi, sciţi, romani, şi apoi constantinopolitani. Despre ce graniţă ar fi trebuit să ştie negustorii, marinarii şi pescarii de pe malul Pontului Euxin, când drumul ce venea de la Roma intra pe teritoriul ştiut de ei pe la Durostorum, urca de-a lungul Dunării pe la Capidava, ajungând la Noviodunum şi Aegyssus după care cobora apoi pe la Histria, Tomis, Callatis, Dyonisopolis, şi Messembria pentru a ajunge, în final, la Constantinopol, unind cele două metropole princeps ale lumii după ce treceau pe lângă curţile lor?
Frontierele nu interesau pe nimeni nici când îşi aminteau că, mult mai încoace, cu ocazia unor geruri teribile, marea îngheţase bocnă până unde se îngemăna cu cerul, iar negustorii de la Kustendji şi boierii munteni se repeziseră într-un suflet cu săniile trase de cai până la Stanbul, trecând peste marea îngheţată.
În 1983, însă, simţeai graniţa încă de când ajungeai în Mangalia. Şi, poate că tocmai prezenţa mult prea evidentă a graniţei făcea ca 2 Mai şi Vama Veche să fie o destinaţie a celor care, cu mult mai târziu, aveau să capete denumirea de inşi trendy, chit că nici la 2 Mai şi nici la Vama Veche nu era apă curentă. Unicul telefon se afla la poşta din 2 Mai, iar singurul poliţist era plutonierul Ambrozie, care-şi ridicase o casă vizavi de Dobrogeanul, unde închiria camere cu 50 de lei pe zi.
Aici venea lumea bună din Bucureşti. Şepci americane de baseball umbreau ochelari Carrera, tricouri Fila acopereau domnişoare dépourvues de chiloţi, seara se juca (în cel mai rău caz) whist, se graseia mai mult, se discuta cu aplicaţie despre vinuri pe care mai nimeni nu le prinsese pe mese, iar pe plajă erau preponderenţi nudiştii care azvârleau ringuri de cauciuc de la unul la altul, într-un dispreţ făţiş, afişat plenar, izbind în plin pasiunea naţională, fotbalul – un sport nimerit pentru activiştii de partid şi pentru cei ce abia dacă terminaseră şcolile muncitoreşti, nişte gregari împuţiţi care eructau şi beau bere, fără să fie buni de nimic.
Sebastian, te rog, nu te supăra dacă îţi amintesc asta (pe principiul că oamenii nu au nevoie să fie instruiţi cît să li se amintească), dar rectorul e şeful întregii universităţi, în vreme ce decanul e şeful facultăţii X sau Y din cadrul universităţii…
În rest, numai bine şi spor la scris. 🙂
ok. danke schon. sincer, chiar nu cunosteam diferenta. la noi la umf, evident e doar faptul ca rectorul e ala cu banii cei mai multi si cu "politicile" de cadre – ceea ce e cam aceeasi chestie.
si punct 🙂
Sa fie 3 nr cu noroc? ca de atatea ori am incercat sa trimit acest comment.
Tot din motive de conexiune abia acum am reusit sa citesc, cu incantare, ambele episoade ale foiletonului care mi-au placut desi, nefacand parte din "lumea buna", n-am fost niciodata la Vama sau 2 Mai. Eu, mai proletara, imi petreceam parte din vacantele la tzera (vz parodia lui Toparceanu) pe malul lacului Fundata, care pe vremea aceea mirosea a mare. In 83 deja nu mai avea apa sarata, izvoarele sarate secand dupa amenajarile ce au urmat cutremurului cel mare. Concediile, ca o berbeaca tipica, adica citadina, le-am petecut in mare parte in mediu urban, Constantean adica.
Abia astept episodul urmator.
astept si urmarile! chestiile astea cu machidonii incercam sa le pricep in copilarie (ca nu intelegeam de unde , ce si cum gramada de vecini machidoni pe care-i aveam, ), insa atunci nu prea avea cine sa mi le lamureasca; iar aerul dobrogean (langa care am crescut) ma face si acum sa-mi umflu narile; iar din scrierea dumitale , mai ca l-am simtit acum din plin si multumesc rau de tot pentru asta;
vio : n- sa fiu prea dragut cu "vamaiotii"…
volent : ma flatezi, ma flatezi!
Draga, depourvues dans la journee, mais jamais le soir. Cind si cel mai incrincenat nudist/a se imbraca cuviincios. Era o chestie de stil.
Si pune si dumneata pen to paper si produ mai consistent, asa, cam ca la 2 episoade. Sau 3. Sau de lungimea iatacului-cu-prislea. Ca vezi ca poporul suspina. Si io cu el.
pai, chiar ERA o chestie de stil!
nu pot mai mult! am imbatranit.
Brava, dom’ doctor, brava!
Deşi sunt tânăr şi n-am mai prins vremurile alea, mă identific uşor cu acest Dan al tău şi cu trăirile sale. Inspiraţie maximă îţi doresc şi ne mai citim!
foarte complicata povestea foiletoana. n-am priceput nimic. apoi m-am incurcat in multimea de nume, orase, intamplari, conversatie . nu spun ca celalalt foileton nu ar fi fost cu mult mai complicat . dar totusi . a fost garnisit cu pozete frumoase . in plus a fost un adevarat bazar istoric.
poate mai incerc. sa vad. pa sebastian !
🙂 Meme si elles sont depourvues des vetements, leur coeurs sont pleins.
Mda. Si mie tot la fraza aia mi’au ramas ochii. Mama ma’sii de erotism, ca ne tot impiedicam in el. Lung si gros. Eros pacatos. :p
Fain scris. Mai vrem.
Dar ia stai matalutza asha. Elegiacule, matale parca aveai o lucrare de doctorat de terminat. Alo, domnu? Lasa fantasma. La munca, nu la intins de vis.
🙂
e posibil sa fie un text complicat, nu spun nu, ca n-am eu cum sa-mi dau seama (perspectiva autorului, nah!).
se poate sa fie un text care, pur si simplu, nu-ti place. sau, mai poate sa fie, de ce sa n-o recunosc, un text ratat.
Aveam amici care serveau la 2 Mai, recunosc nu m-a "tentat" niciodata, aveam alte aspiratii boeme…Dar povestea merita citita (eu am trisat uMpic, sper sa recuperez…)
O zi buna!
sper ca nu te-ai suparat. nici vorba de text ratat .intortocheat :). oricum raman curioasa . hihihi…ca de obicei :).
hellen – nu ma supar din principiu! de cate ori sa-ti spun? 🙂
domne, da’ n-o sa fie o poveste elegiac-frumoasa… acu’, abia asez si io piesele pe tabla de joc…
gemenele, surorile lui Frantz, jucau ring. coada la telefonul public de la posta (unde veneau si ziarele). impresia ca un tip si o tipa cantau in fiecare seara in Dobrogeanul – unde nu se mai gasea decat bitter da’ plante – cantece indiene. de fapt, era un tigan mic si uscat, care le canta ‘pe voci’, stand in dreapta microfonului cand interpreta partea de barbat si pe stanga cand era gagica. 1983 – anul in care Sasha tractoristul mi-a lasat imortele in geam. rochiile facute din tifon, crosetate cu culori tari pe margine. ness-ul baut pe plaja (in 1983 se mai gasea ness, nu?), tigaile si cratitele spalate cu nisip. a, da, jucam si petanque. carpati fara filtru de sf. gheorghe, filigranat. fir-ar a naibii de treaba, doctore, ca frumos mai e sa fii tanar!
pai si-asa mi se pare ca mi-am trait degeaba studentia, pen’ ca n-am ajuns in vama. mai fa-mi si dumneata amar acu!
abia astept continuarea. mult si frumos am citit din alte parti despre zona aceea. tot ajung eu pe acolo la un moment dat
Ma bucur ca am ajuns aici, la blogul tau – am citit cu toate amintirile vilvoi cele doua episoade si am sa vin zilnic, daca mai scrii si altele…:)
Vama si 2 Mai, anii ’80, ce vremuri…ce de povesti nespuse si probabil de nespus :)Cred ca daca s-ar scrie toate, tot ar mai ramine citeva.
Acum pare bun rss-ul. Era doar o greseala din partea weblog.ro sau nu ?
Acum am reusit sa citesc si eu:)
Atmosfera creata e atat de sugestiva incat am ajuns pe plaja cu Dannn si am simtit mirosul de casa veche de la mare unde se simte mirosul de mucegai si levantica.
Mi-am imaginat-o si pe maica-sa…
Cne-i Andrei Vasilescu? E nume fictiv, sau e profesorul de mate de la Lazar?
Apropos de Vama Veche anul asta am trecut pe-acolo cand am mers la Kavarna, iar de Caliacra am auzit tot acolo.
Nu stiam insa tot ce am citit aici. Mi-a placut foarte mult, tot:)
Sar’na, Greenfield. Numele sunt, fireste, fictive. La fel de firesc, personajele au niste corespondenti in realitate.
Buna, eu am RSS spre acest blog si de ieri in loc sa primesc rss-ul de sebastian-corn.weblog.ro primesc rss-ul de la weblog.ro. Probabil nu sunt singurul. Ori cei de la weblog au stricat o setare din greseala .. ori intentionat 🙂
Ma gandeam ca poate e de folos sa verificati si dvs [ca efect pentru cineva abonat prin rss nu mai apar articolele de pe site ci cele de pe weblog.ro]
O zi buna