CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.7

 

Oare ce-o să fie aici peste o sută de ani? – se întrebă Anton în timp ce cobora din caleaşcă. Sau peste două sute? Chiar aşa – ce-o să fie aici în 23 septembrie 2018?

Se uită de jur împrejur: îndărăt, dincolo de gârlă erau codrii deşi ai Lupeştilor, printre care abia dacă se ghiceau casele ţigăneşti din Cărămidari; de-o parte şi de alta se înălţau platani groşi, amestecaţi cu sălcii şi cu goruni; undeva la stânga, prin desiş, se auzea zumzet de vorbe amestecat cu miros de pastramă  – ăia de la Grădina lui Scufa făcuseră mustărie deja. În faţă, se întindea câmpul Procopoaiei, iar dincolo de câmp, balta lui Dura neguţătorul.

Se pusese de ploaie, o măzăriche deasă şi îngheţată. Anton făcu doi-trei paşi şi se trezi în mocirlă. În mă-sa… Să vezi c-o să trebuiască să mai merg cu caleaşca, îşi spuse, dar rămase pe loc, bântuit de gânduri fără cap şi coadă.

Oare cum s-ar fi schimbat zilele ce vin dacă n-aş fi trecut azi pe aici? Te pomeneşti că o să apară, chiar aici, poate, vreo casă alta decât cea care ar fi trebuit să apară dacă îmi cătam alt drum ca să ajung pe ostrovul de pe baltă…

Simţi că-l ia cu ameţeală: astea să fie singurele urme pe care le las prin lume? Cele pe care le fac doar pentru că mă mişc dintr-o parte în alta? Vorbele mele – or lăsa şi ele urme? Or fi în stare nişte vorbe spuse la chef, de pildă, să plămădească lucruri, să intre laolaltă cu pământul uscat în cărămizi, să se amestece cu cuiele, cu bârnele, cu tencuiala?

Mda. Dimineaţă, când se văzuse cu franţujii, la ei la Legaţie, baronul de Segonzac spusese că dacă Napoleon ar fi trăit mai târziu, ar fi spulberat Rusia. Cică erau doi oameni, unul în Engliterra şi altul în America, Stephenson şi Fulton, care vroiau să facă un fel de caleşti care să umble fără cai, împinse de forţa aburului, iar acele caleşti, îşi zise Anton, erau acum cuprinse numai în vorbe – în vorbe şi în nişte desene mărunte pe care de Segonzac le numea schiţe. „Dacă am fi avut aşa ceva când am pornit spre Moscova,” spusese baronul, „dacă am fi avut caleştile alea, Rusia ar fi căzut. Ia gândiţi-vă! Câteva mii de caleşti care merg singure, mari cât să încapă câte zece grenadieri în fiecare, cu mâncarea şi cu armamentul lor… Cine ne-ar mai fi stat în cale? Cândva, altcineva va face din nou drumul către Moscova cu ajutorul unor caleşti din acestea, şi atunci, Ţarul o să ceară îndurare.”

„Şi dacă o să-şi facă şi Ţarul asemenea caleşti?” întrebase Anton.

„Ei sunt un altfel de popor,” explicase de Segonzac. „Maşinile, după cum domnul Lamarck mi-a explicat atât de frumos acum doi ani, maşinile sunt fluidele speciei omeneşti, aşa cum sângele şi limfa sunt fluidele animalelor şi aşa cum seva e fluidul plantelor…  Iar fluidele, tot domnul Lamarck a stabilit, fluidele sunt cele ce au puterea de a complexifica orice specie… Dar, când vine vorba despre oameni, nu toate popoarele au aceste fluide, nu toate popoarele au puterea spontană de a creşte şi de a deveni mai puternice, aşa cum nici animalele nu sunt toate la fel de mari, la fel de puternice, sau gata să se transforme în alte animale, mai complexe. Ruşii, de pildă, mi-a spus-o Lamarck, nu vor putea nicicând să construiască maşini.”

„Dar valahii?” 

„Valahilor nu le e clar nici măcar ce vor,” se băgase Ledoux în vorbă.

„Dar,” zâmbise Anton, „nici domnul Lamarck n-a văzut valahi vreodată…”

Aşadar, ce-o să fie aici peste două sute de ani? Caleşti din acelea care merg fără de cai? O să doboare cineva codrii la pământ ca să întindă drumuri pentru acele caleşti, care drumuri, se pare, că erau alcătuite din nişte bârne de fier nesfârşit de lungi?

În fine.

– E cam departe, iar pe jos e mocirlă, spuse Anton deodată şi se urcă la loc în caleaşcă. Ia vezi, du-mă cât mai aproape de  baltă.

– Trebuie să mai ocolesc niţel, dacă vrei să nu ne vadă lumea, boierule, zise Fane.

– Fă ce ştii, mă, numa’ du-mă cât mai aproape de insulă. E un noroi ceva de speriat.

Surugiul îndemnă caii la pas printre copaci, apoi dădu nişte biciuşte ca să treacă mai iute prin câmpul Procopoaiei, după care se afundară în sălciile dese de pe malul bălţii.

– Ei, ai văzut că-i mai bine aici? Să nu te mişti până nu vin, îi porunci Anton surugiului, după care pătrunse în stufăriş. Găsi o potecă întortocheată şi se strecură până la marginea bălţii. Dinspre miazănoapte se pornise un vânt tăios care încreţea luciul cenuşiu al apei, stârnind nişte păsări care prinseră a cârâi undeva departe, pe celălalt mal. Mirosea a ud. Anton îşi ridică gulerul redingotei şi începu să se plimbe dintr-o parte în alta, tot privind la ostrovul de pe care se auzeau râsete, chiote şi muzică de lăutari.

– Aici sunt conaşule, auzi el un glas.

– Unde dracu’ te-ai băgat? – se miră Anton, nevăzând pe nimeni.

– Păi, n-ai zis domnia-ta că vrei să nu te vază nici dracu’? – întrebă glasul după care, o luntre joasă ieşi dintre două pâlcuri dese de stufăriş, fâşâind uşor. Hai, că te-aşteaptă Firu’ de azi-dimineaţă.

Trecură lacul. Pe ostrov, ca de obicei: calici, vagabonzi, hoţi şi târâie-brâu de toate naţiile. Un taraf cânta încetişor, de parcă, mai mult, şi-ar fi acordat instrumentele. Mulţi dintre cei de pe-acolo erau deja beţi, unii strigau, alţii jucau de unii singuri, dar cei mai mulţi se lăudau – Anton se strecură printre ei spre cocioaba lui Fruntelată, unde trăgea Firu’ de obicei. Intră şi, chestie ciudată, dădu nas în nas cu Scarlat Bărcănescu. Abia dacă se băgară în seamă, deşi erau prieteni la cataramă, dar pe ostrov, la ucigaşii şi la lotrii ăia era mai bine să te faci că nu vezi pe nimeni şi să-i uiţi pe toţi cei pe care-i văzuseşi.

– Ohoo, conu’ Anton! Bine-ai venit, măria-ta! – îl întâmpină Firu’, un ditamai măgădanul, tolănit pe un fotel mare şi cam strâmb, aşezat în fundul încăperii, lângă sobă.

Un golan se găsi chiar atunci să tragă un scuipat pe jos, cam prea aproape de ghetele lui Anton, iar atunci, Anton îl şi plesni în falcă, de-l dădu grămadă de-un perete.

– Măi, Firule, măi, dar erai mai cu luare aminte cu oamenii pe care ţi-i năimeai, făcu Anton. Ăsta n-a-nvăţat că nu se scuipă pe jos când trece boierul?

– Te omor, cristoşii şi anafura… – se repezi la bătaie cel care scuipase, dar Anton era obişnuit cu d’astea: n-apucă omul să facă un pas că gâtul i se şi propti de vârful unui hanger scos de sub redingotă cât ai clipi din ochi.

– Vezi că viaţa-i şi-aşa prea scurtă, făcu Anton.

Iar Firu, pufnind în râs:

– E tânăr şi-i clocoteşte sângele în vine, coane Antoane… Unde mai pui că nici nu te cunoaşte.

– Păi, văd, zise Anton şi, profitând de uluiala omului, îi repezi o palmă de jos în sus, drept în vintre. Cristos a-nviat, târtane! – îi ură boierul în timp ce golanul se înfăşura în jurul braţului său, cu ochii beliţi.

Ceilalţi izbucniră în hohote şi-l umpleră de măscări pe prăpăditul care se scurgea la pământ, înghiţind aerul de-a valma, ca peştele pe uscat.

– Ia zi, Firule, ai făcut rost de ce te-am rugat? – întrebă Anton, lăsându-se să cadă în fotelul din faţa tartorelui cel mare de pe ostrov.

– Am, făcu Firu cu ochiul.

– Aha. Voi ce dreacu’ mâncaţi aici, băh? – întrebă Anton atunci.

– Ciorbă de urecheat! D’aia ţigănească, conaşule.

– Aş fi luat şi io o porţie… – spuse Anton cu părere de rău, după care se întoarse din nou la Firu: Şi, ia zi, e curat şi frumos?

– E! L-am dat cu leşie, după aia l-am dat cu levănţică, iar la sfârşit l-am şi tuns niţeluş.

– E mic-mic?

– Abia i-au dat ochii, boierule. Firu se aplecă peste masă şi şopti: E pentru femeia aia, conaşule?

– Nu-i treaba ta, Firule.

– Ştiu că nu e. Da’, coane… D’aia a vrut şi nepricopsitu’ ăla să se ia de mata… Vorbeşte târgu’, coane! Păi, noi te ştiam al’fel, nu un ameţit d’ăla care se duce cu serenadele pe sub geamuri! Şi-acum… toată ziua, bună ziua, după ea, coane, ca să nu mai vorbim că nici n-o-nţepoşezi bărbăteşte! Te învârţi în juru’ ei şi nici măcar nu i-ai vorbit! Te ştie tot târgu’, conaşule!

– S-o ştie! Mai vrea v’unu’ să mă probeze, Firule?

Tartorul îşi drese glasul şi se lăsă pe spate, cât să-şi tragă narghileaua mai aproape. Pufăi de câteva ori, după care şopti:

– Acu’, încă mai poţi să dai cu ei de pământ, conaşule, constată el, sfătos, după care reluă, aprinzându-se: Da’ noi am mai văzut cazuri d’astea, boierule: fute-o odată, fir-ar a dracului, că dac-o ţii aşa, în doo săptămâni şi-un ţânc o să dea cu matale de pământ! Fute-o, află ce-are în ea ca muiere, şi vezi-ţi de drum după aia, că al’fel nu te văz bine deloc!

Lui Anton îi sticliră ochii într-un fel cam ciudat. Dar Firu:

– Vezi că io nu-s Parpanghel, conaşule! Dacă ne apucăm noi doi de treabă, dăm jos cojmelia lu’ Fruntelată… Io ţi-am spus-o ca preten.

Anton răsuflă adânc, după care se scotoci prin redingotă şi aruncă pe masă o tăşcuţă zornăitoare. Firu o luă şi-o vârî sub anteriu fără să numere mangoţii, după care făcu semn spre un tinerel.

– Ia! Vezi de-l ajută pe conu’ Canta!

Ridicându-se din fotel, Anton zâmbea din nou. Firu surâse şi el şi se ridică la rându-i, însoţindu-l pe boier către ieşire. Tinerelul apăru dindărătul tavernei, cărând în spate un sac de cânepă gros care se cam mişca.

– Şi zici că e sănătos, Firule? – mai întrebă Anton.

– De unde vine el, până şi oamenii-s’ sănătoşi, boierule! – îl luă pe Anton pe după umeri şi-i mai zise o dată: Zău, fute-o, conaşule, că ştiu pân ce treci! Fute-o mai repede, chit că-n ochii matale o vezi mai sfântă decât pe Maica Preacurată! Trage-i un toc de pulă ca să te ţină minte, jupâne, da’ nu mai umbla precum franţujii ceia, cu ochii daţi peste cap şi cu limba de-un cot în urma matale, că, pe cât amâi să i-o pui bărbăteşte, pe-atât o să ţi se-ncleieze sufletul de n-o să mai ştii pe ce lume eşti! Matale cum crezi c-am ajuns io să omor, boierule? Eram om aşezat până să nu-mi ia o blestemată de codancă minţile, şi-acum, uite la mine cum fug de poteră şi cum îţi fac rost matale de-una şi de alta!

– Rămâi cu bine, frate Firule, i-o reteză Anton. Şi-ţi mulţumesc pentru tot.

Iar tartorul:

– Ascultă la mine, conaşule: alt leac nu e! Hai să ne vedem sănătoşi!

Anton plecă peste baltă, însoţit de tânăr. Odată ajunşi la caleaşcă, Fane, surugiul, se dădu jos degrabă de pe capră şi luă săcoteiul în spinare.

– Băh, da’ nu-i chiar aşa uşor, făcu el. Unde să-l pun, boierule?

– Las’ că-l ţin cu mine, că nu vreau să se ude sau ceva…

– Şi dacă se cacă, conaşule?

– Dacă se cacă, o să simt eu şi-o să-ţi spun ţie să-l speli, ’nţeles?

Porniră înapoi spre malul gârlii, după care o luară pe uliţele ce duceau prin spatele mănăstirii Sf. Ioan cel Mare, ieşiră în Podul Mogoşoaiei (noroc că se-ndesise ploaia şi nu era mai nimeni prin târg), trecură pe uliţa Franceză, apoi ajunseră în piaţă la Sfântul Anton, iar de acolo o cotiră spre Zarafi, intrară apoi pe Baraţi şi se pierdură pe ulicioarele din Stelea, îndreptându-se spre Armenească.

 

 

 Erau cam cinci ceasuri de după-amiază când traseră pe drumeagul dindărătul tavernei lui Ghiulbenkian. Anton intră în camera arvunită, se schimbă în ţoale nemţeşti (un alt rând), îşi puse chiar şi o perucă pe cap, luă şi-un baston ds-ăla cu măciulie, după care, hop – în caleaşcă, şi-o luară înapoi spre Podul Mogoşoaiei.

Ce mai tura-vura, se duseră la Cişmeaua Roşie. Acolo, Anton din nou se uită la Italianca din Alger, din nou se simţi cuprins de ameţeala aia blestemată căreia n-avea să-i dea nicicând de cap, după cât se părea, iar după spectacol se duse la cămăruţa din spate a Ilonei, târând săcoteiul după el. Ajuns în faţa uşii, din nou îngheţă: parcă nu mai ştia ce să zică, parcă nu-şi mai amintea nimic din ce trebuia să facă, ce mai – se prostise de tot.

Să vezi că blestematu’ ăla de Firu avea dreptate, îşi spuse, dar, nici chiar aşa, nu reuşi să se adune. Noroc că săcoteiul se mişca din ce în ce mai tare, ba chiar, începu să devină şi cam zgomotos. O uşă alăturată se deschise. Domnişoara Dilly scoase capul pe hol şi, văzându-l pe Anton, cu căutătura aia buimacă, transpirat şi holbat, străduindu-se să potolească ceea ce se afla în săcotei, cu peruca ce-i alunecase peste ochi – văzându-l în halul acela, aşadar, domnişoara Dilly chicoti şi se băgă la loc în cămăruţa ei:

– Es ist dieser dumme Kerl wieder! – îi zise ea cuiva.

Iar a venit prostul ăla, pricepu Anton.

Nu mai am de ales, îşi spuse.

Bătu la uşă.

– Jaa…?!

Anton intră, târând săcoteiul după el. Închise uşa. Peruca îi căzuse aproape de tot peste ochi. O zări pe Ilona cum îl priveşte, acoperindu-şi gura cu mâinile, gata să pufnească în râs, aşa că-şi smulse peruca şi-o aruncă într-un colţ. Îşi ceru scuze în franceză, după care, cu mâini tremurânde, desfăcu săcoteiul şi dădu drumul unui pui de urs care, orbit de lumina lumânărilor, încremeni în mijlocul camerei, mormăind grăbit, scuipând şi dându-şi cu lăbuţele peste ochi.

– Este pentru dumneavoastră, reuşi să articuleze Anton, schiţând un fel de zâmbet.

Ilona, înmărmurită, căscă ochii:

– Oh, comme il est gentil… Il est si…

În clipa aceea, puiul de urs îşi dădu drumul pe el, privind cu ochi întrebători când la femeie, când la bărbat.

– Dumnezeule, se îmbujoră Locureanu. Offf, ce fac acum…

Se repezi să strângă balega de pe jos în săcotei, dar ursuleţul tropăi prin mizerie, gata-gata să se rostogolească prin ea.

– Ah, făcu Anton, repezindu-se asupra ursuleţului. Îl săltă de jos, numai că dintre labele sale din spate se porni atunci un jet graţios de urină care se răspândi pe blănile duşumelei.

– Te omor, scrâşni Anton, dar Ilona izbucni într-un râs sănătos şi, ridicându-se din faţa oglinzii, pe jumătate demachiată, luă puiul de urs în braţe şi se repezi cu el îndărătul unei perdele.

– Trebuia să vă aşteptaţi la aşa ceva încă din clipa în care v-aţi hotărât să-l faceţi cadou! Cum îl cheamă?

Anton căscă ochii – nu se gândise la aşa ceva.

– Lin… Lindorro! – ieşi el din încurcătură.

– Ah, trebuia să-mi imaginez! După atâtea vizionări ale Italiencei din Alger, nici că puteaţi să găsiţi alt nume.

– E ceva, începu Anton, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul şi cam la neîndemână, din moment ce vorbea unei perdele, e ceva care m-a luat prin surprindere.

– Ei, e doar un pui, ce doriţi…

– Nu, nu puiul… Spectacolul… muzica… Opera m-a luat prin surprindere.

– N-aţi mai auzit muzică de operă până acum? – întrebă Ilona, ieşind din spatele perdelei. Braţele ei nervoase clătinau puiul de parcă ar fi fost un copil – iar ochii negri îi luceau. Puiul de urs mormăia, încântat. Deodată, se apucă s-o lingă pe Ilona pe faţă.

– Te întreci cu gluma, zise femeia cu glasul ei grav şi-l aşeză pe ursac pe duşumea, cu multă uşurinţă, de parcă ar fi avut un trup de apă, fluid şi puternic, lunecos şi iscoditor. Spuneaţi că n-aţi mai auzit operă până acum?

– Nu. E prima oară când s-a jucat aşa ceva aici.

– Din cauza asta veniţi la spectacol seară de seară?

– D-da. Totul… hm… totul m-a uluit.

– Ştiu, făcu Ilona, zâmbind. V-am simţit privirea la fiecare spectacol. Sunteţi sigur că ceea ce simţiţi acum nu se datorează doar… uimirii?

– Nu cred, clătină Anton din cap. Nu cred.

– Poate că e doar un foc de paie. Vi s-a dezvăluit, pentru prima oară, ceva necunoscut şi… interesant.

– Nu. Nu e vorba numai de asta. Nu e pentru prima oară când dau cu ochii peste ceva necunoscut. E – începu el, oarecum uimit, de parcă nu-şi găsea cuvintele – e chiar altceva, fir-ar să fie.

Ilona se aşeză în faţa oglinzii. Rămase câteva clipe nemişcată, iar Anton simţi cum o dulce amorţeală îl cuprinde dinspre capul pieptului. Sângele parcă i se îngroşase. Era o femeie atât de… trupul îi era atât de precis desenat! Şi pe urmă, avea glasul acela într-atât de grav – precum o catifea caldă, precum lemnul unei cetere la care se cântase îndelung, o ceteră la care cântaseră generaţii întregi de lăutari, adunând în ea tonuri îndepărtate, timbre uitate şi accente rătăcite.

– Ştiţi, începu Ilona, tresărind precum o felină uriaşă. O să trebuiască să-mi schimb veşmintele…

– Înţeleg, înţeleg, făcu Anton. O să ies. O să plec. Eu… eu nu voiam decât să vă ofer acest pui de urs. Sunt fericit că am… – simţi cum se înroşeşte: cum naiba de-am ajuns să spun asemenea cuvinte? ce dracu’ fac? – Eu vă urez… hm… bună seara şi vă urez şi o şedere plăcută….

– O să trebuiască să mă ajutaţi să duc cadoul acasă, aşa că nu plecaţi, vă rog, îl întrerupse Ilona. Nu v-am izgonit, spuneam doar că trebuie să mă schimb.

– Aha. Bine. Ies, zise Anton şi, cuprins de o pudoare nemăsurată, dădu să ia şi ursul cu el.

– Oh, nu, pe el lăsaţi-l aici! Nu mă încurcă, zâmbi Ilona.

Eh, cum-necum, de ce-de nece, din seara aceea, Anton şi Ilona începură a se plimba prin târg şi pe lângă târg cât era ziulica de lungă, fără să ţină vreodată cont de cum era vremea pe afară. Trupa Gherghy locuia la hanul Castrişoaiei, pe Podul Mogoşoaiei, aşa că Anton, îmbrăcat de-acum în veşmintele pe care i le ştia toată lumea, venea pe jos în fiecare dimineaţă până la han, se juca ce se juca cu Lindorro, după care o lua cu Ilona la pas, străbătând ulicioare, mâncând prin birturi, ieşind din târg ca să se plimbe prin pădurile din mărginime, apoi iar mâncând prin te miri ce han.

 

 

–//–