CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.6

 

 

Blestemaţii… blestemaţii, îşi spunea boier Colţescu, repezindu-se spre careta trasă pe uliţa din spatele casei franţuzului. Iar prăpăditul ăla de Anton, of, lua-l-ar dracii şi pe el! Uite cum îmi crapă mie obrazul pentru un nebun, fir-ar să fie!

Mormăind şi suflând ca un gânsac furios, boier Colţescu se urcă în caretă şi-l împunse pe surugiu cu furie.

– Mână acasă, dar iute, mă! Iute! Şi vezi, ia-o roată pe după Lacul Cucului, ai înţeles!

– Da’ de ce-o luăm aşa, boierule?

– D’aia!

Ieşiră prin spate, pe la sărăria veche, trecură val-vârtej prin târgul Cucului, trecură o podină pusă peste Bucureştioara, intrară în mahala la Răzvan, apoi se repeziră în Herasca, printre casele alea mici, cu curţi largi, pline de sălcii. Mirosea a grătare şi a pastrame ceva de speriat, dar boierul, ca niciodată, nici măcar nu le băgă în seamă. O luară apoi spre podul Radu-Vodă şi, cum se întunecase de-a binelea, masalagii îşi aprinseră grătarele unul celuilalt, din mers.

– Ziseşi ceva, boierule? – întrebă surugiul deodată şi, abia atunci, Colţescu îşi dădu seama că, de supărare, vorbise şi mormăise de unul singur.

– Nu-i treaba ta, mă Gică.

După ce trecură podul, o luară pe Leon Vodă spre Giafer, cu masalagiii în frunte, alergând de mama focului, în timp ce boier Colţescu îndemna la ei ca nebunul:

– Mai iute, mă, mai iute! Ce, n-aţi mâncat azi?

Când s-o ia spre Ţigănia Mitropoliei, însă, boierul strigă la surugiu să oprească.

– Ia stai, mă, niţel… Ia trimite un masalagiu la Zgarbură, să-l cheme p’ăl bătrân la palatu’ lu’ Locureanu din Podu’ Caliţii… C’acolo o să mergem şi noi!

– Păi, rămânem doar cu un masalagiu, boierule, şi ăştia de la Agie atât aşteaptă ca să ne belească…

– Tu fă cum îţi spun, netrebnicule, că n-am chef de vorbe cu tine!

 

 

Surugiul îşi vârî capul între umeri şi o luă uşurel la trap pe Radu Vodă. Trecu boierul pe lângă Sf. Spiridon Nou trântit în caretă, fără să se închine măcar şi, tot drumul până la casa Locurenilor îl făcu fără să vadă nimic şi fără să se gândească, doar mormăind şi suflând ca un drac, printre dinţi.

– Am ajuns, boierule, îl auzi el deodată pe Gică.

Ca prin vis, se coborî din caretă, mai-mai să se împiedice şi dădu buzna în casele Locureanului.

– Spune-i boierului că vreau să-l văd fără zăbavă, strigă Colţescu la unul dintre băieţii de casă şi, fără să aştepte, se duse direct în salonul cel mare de la primul cat, bâjbâind ca un vier bătrân, căci lumânările nu erau aprinse. Apoi, fără să aştepte lumina, se trânti într-un fotel austriac, din cele noi.

– Na, poftim, că nici scaune de-ale noastre nu mai punem în case, pufni boierul. Nici sofale, nici taburele, nimic! Chipie în loc de calpace, redingote în loc de anterie, aşa ne trebuie! Măgarii naibii!

Locureanu cel bătrân apăru deîndată, urmat de câţiva argaţi care se şi puseră să aprindă lumânările şi să aducă ceva narghilele.

– Ce-i, coane Colţescule?

– Stai să vie şi Zgarbură, că avem de vorbit… Seytan ăsta al tău – unde e?

– Fi-miu?

– Fie-tu! Gineri-miu! Unde naiba umblă?

În clipa aia, în încăpere apărură şi coana Safta Locureanu împreună cu Smaranda.

– Tati, tati, ce faci? – începu Smaranda, gureşă, gata să-l îmbrăţişeze, dar îngheţă când îi văzu căutătura.

– Ce s-a întâmplat? – întrebă coana Safta.

– Ce să se întâmple, coană? – pufni Colţescul. Se întâmplă că Anton al dumitale face doar ce-i trece lui prin cap, pricepi? Se întâmplă că mă face de râs la blestemaţii de franţuji! Se întâmplă, ridică boier Colţescu glasul din ce în ce, se întâmplă că-mi pare din ce în ce mai rău că…

Îşi înghiţi vorbele în ultima clipă. Avusese chef să spună că-i părea rău că nu-i spusese din timp lui Locureanu că nevastă-sa, Safta, se ţine cu veneticul de Teofil Canta, că poate aşa, nu ar mai fi venit pe lume un blestemat ca Anton Locureanu, Seytan, după cum îi spuneau turcii, Canta, după cum îl ştiau toţi, fiu al Saftei şi al pămpălăului de Vladimir Locureanu, în prezent soţ al amărâtei de Smaranda, fiica Colţescului.

– Da’ ce naiba s-a întâmplat, Doamne iartă-mă, coane Colţescule?

– S-a întâmplat că fiul tău, boierule, umblă ca huhurezii şi nu mai dă p-acas’, să-l găsească lumea şi să stea de vorbă cu el, omeneşte…

– Tată, se băgă Smaranda, îl ştim prea bine pe Anton, cu toţii. Nu e cazul să faci o scenă tocmai acum! De ani de zile e aşa şi ştii că el tot la mine se întoarce, de fiecare dată…

– Asta s-o crezi tu! – se înroşi Colţescul la faţă. Asta s-o crezi tu! Ei bine, află şi tu, Smarando, şi aflaţi şi voi, părinţii lui, că Anton al vostru a făcut-o de oaie acu’!

– Ce-a mai făcut? – se lăsă Safta să cadă în fotoliu.

Între timp, băieţii din casă, care parcă simţiseră că treburile mergeau rău, se grăbeau cu narghilelele, cu lichiorurile, cu zaharicalele şi cu cafelele. De afară, din Podul Caliţii, se auzi o trupă de cheflii urlând ca lupii. Un taraf zicea în urma lor:

  A din vale m-a lăsatî,

  A din deal s-a măritatîî,

  A din capu’ satuluiii,

  Ş-aia s-a dus dracului-măăăîî!

– Anafura şi grijania mă-sii de cântec nenorocit, izbucni atunci Colţescu, că de trei luni încheiate, un’te duci, un’te-ntorci, numai asta auzi! Pune câinii pe ei, coane Locurene, că simt că iau foc! Pune pe ei zăvozii cei mari!!!

– Linişteşte-te, coane Colţescule, că oricum trece! Uite, taraful se îndepărtează… O narghilea? O cafea, ceva?

 

 

Doamne, cât de fraier poţi să fii, Locurene? – se întrebă Colţescu. Tatăl lui Anton, minte strălucită altminteri, mai ales când era să lege şi să dezlege în tihnă iţele politiceşti, nu era în stare de nimic altceva. La el în casă, la vorbe, era cel mai deştept şi oricine ştia că sfaturile lui erau nepreţuite – dar dacă-l scoteai în târg, sau dacă-l puneai să aibă grijă de sine însuşi, se pierdea cât ai bate din palme, se înroşea, începea să se bâlbâie şi uita ce are de făcut.

Era bun, al naibii, doar când chibzuia pentru alţii, cu un pahar de vin bun dinainte! Dobitocul! Poate că aveau şi franţujii ăia dreptatea lor, fir-ar ai naibii să fie şi ăia!

Cam atunci, apăru şi Zgarbură, căruia Safta îi spuse tot ce era de spus în două-trei vorbe. Zgarbură căscă ochii – i se părea că povestea asta avea se apropie periculos de mult de acele lucruri pe care nu le ştiau decât ei, bărbaţii, iar acum: nah – femeile aşteptau cu urechile ciulite povestea lui Colţescu.

– Ce s-a întâmplat, coane Colţescule? – îl luă el pe departe, gata să-i închidă gura dacă bătrânul, cine ştie cum, avea de gând să se scape.

– Ce să se întâmple? Anton, ăsta, s-a îndrăgostit buştean!

– Fii serios, tată! – zise Smaranda.

– Ei, şi? – făcu Safta.

– Cu el, te poţi aştepta la orice, constată Locureanu.

– Şi cu ce ne încurcă asta? – întrebă Zgarbură ăl bătrân care, simţind pericolul, dădu să îndrepte discuţia astfel încât să nu afle cucoanele prea mult. Aşa e el. Îmi vine să cred că aşa trebuie să fie un spirit liber…

– Un spirit liber?! – mugi Colţescu. Aşa crezi tu?! Şi te mai întrebi cu ce ne încurcă asta? Ştii că vorbiserăm cu franţujii ăia şi că Anton avea de făcut o treabă şi că… 

I-a luat Dumnezeu minţile, înghiţi Zgarbură în sec, e nebun.

– Ce treabă, coane Colţescule? Ce franţuji? – făcu Zgarbură pe prostul, aruncând o privire piezişă spre Locureanu cel bătrân.

– Noi te înţelegem, coane Colţescule, eşti supărat din pricina necazurilor Smarandei… – încercă s-o dreagă Locureanu, dar Safta i-o reteză imediat:

– Cum adică: Anton avea de făcut o treabă, coane Colţescule? Ce? Credeţi că suntem chiar aşa de proaste? Ahaa… Pe Anton îl năimiserăţi să vă scoată castanele cele rele din foc?! Nenorociţilor! Pe fiu-miu vroiaţi voi să-l trimiteţi la moarte, berbeci bătrâni? Iar el, prostu’, s-a lăsat dus de vorbele voastre?

– Ce treabă? Ce năimire? – se strădui Locureanu s-o dea la întors, dar Safta nu se lăsă:

– Treaba aia cu franţujii, da? Treaba cu franţujii şi cu Vodă Caragea, nenorociţilor! Simţeam eu ceva… Ah, simţeam eu ceva, dar acum văd prea bine la ce v-a dus capul, împieliţaţilor! Pe fie-miu vroiaţi voi să-l puneţi să facă omorul?

– Ce tot vorbeşti, femeie? – se înfurie, absolut neaşteptat, Locureanu. Ce franţuji? Ce Vodă? Ce omor?

– Ce franţuji?! Ce Vodă?! Ce omor?! – îl îngână Safta. Păi, ştie tot târgul, berbecilor! Urlă tot târgul că vor unii să-i ia capul lui Vodă Caragea! Că vor să-l puşte, nah!

– Da’ de unde dracu’ ai auzit tu vorba asta?

– De la berbecii ăilalţi, eteriştii, că v-a făcut Dumnezeu împiedicaţi pe toţi, la grămadă! De la Iordache Olimpiu ştiu, care abia ce-a venit în târg c-a şi vorbit în gura mare cu Farmache şi cu Samurcaş, la ăst’ din urmă în casă, de-au auzit ţiganii toţi!

 

 

Mai ştiu şi de la nevasta lui Ghika, lăudăroasa aia, care-l şi vede pe bărbat-so pe scaunul ţării, care Ghika şi cu Băleanul, pe de altă parte, vă bagă vouă ardei în fund în timp ce ei stau deoparte şi aşteaptă să vadă ce-o ieşi! Iar voi… pe fi-miu l-aţi ales ca să vă facă trebile murdare?

– Ai făcut tu asta, tati? – se înfoie şi Smaranda. L-aţi pus voi pe Anton să facă asemenea… asemenea… tâlhărie?

– Păi, cum altfel? – se înfurie Safta şi mai şi. Că ei stau la taclale, se sumeţesc ca cocoşii şi aşteaptă să le cadă plăcintele din cer!

– Nu-s’ plăcinte, cucoană! – se aprinse la faţă Colţescu. Nu-s’ plăcinte, că nu pentru noi o facem! A trecut mai bine de-un veac de când pe tronul nostru vin veneticii, unul după altul! A trecut mai bine de-un veac de când averea Valahiei…

Dar Safta:

– Şi voi vreţi să schimbaţi veneticii de la Ţarigrad cu venetici de la Paris? Sau de la Viena? Sau de la Sankt Petersburg? Offf, unde eşti tu…

Se gândise la Teofil Canta, aşa că, în ultima clipă, tăcu. Îl simţi, însă, pe Locureanu că-i ghicise gândul şi, văzându-l cum dădea să întrebe ceva (se şi înroşise la faţă, de altfel), iar se puse pe jelit, preventiv:

– Şi pentru prostiile astea voi l-aţi scos în faţă pe fiu-meu? Pe Anton… – se uită ea cu ochii umezi spre Smaranda, chemând-o în ajutor.

– Aşa e, tată?

În cameră se lăsă o linişte stânjenitoare.

– Spune, tată, îl îndemnă Smaranda, cu glas potolit.

Colţescul se uită în jur şi-şi drese glasul. Apoi:

– Locurene, rogu-te, fă în aşa fel încât să nu mai vedem picior de slujitor pân camera asta…

Locureanu strâmbă din nas.

– Fie, da’ şi-aşa ne-au auzit.

În fine, îi alungară pe toţi, după care Colţescul le făcu semn să se tragă mai aproape.

– Aşa e, fetiţa mea, recunoscu el în şoaptă. Dar Anton s-a cerut singur pentru misia asta. Noi voiam să tragem la sorţi.

– Aşa e, noi voiam să tragem la sorţi, întări Zgarbură. Dar Anton… eh… îl ştiţi…

– Înţeleg, tată, înţeleg şi de ce aţi făcut asta, înţeleg şi de ce Anton s-a cerut singur, înţeleg aproape tot. Ce nu pricep e… De ce a trebuit să vă amestecaţi cu franţujii ăia? Ce rost au ei în toată intriga asta?

– Deh, femei, dădu Zgarbură s-o dea pe glumă.

– Pentru că aveam nevoie de sprijin, zise Locureanu.

– Pentru că aşa e scris, ridică boier Colţescu glasul. Aşa ne e nouă scris, fetiţo. Ăsta ne e blestemul. Uite la Zgarbură: ştii că şi ai lui, ca şi ai noştri, au fost la Nicopole, sub Vodă Mircea, la bătălia aia din bătrâni cu turcul, da?

 

 

 

Şi mai ştii că, încă de pe-atunci, numele tău şi-al lui Zgarbură erau mai vechi decât ale lui Ioan de Nevers, sau Angherand De Coucy, cei cu care Mircea s-a şi certat înainte de luptă… Nu că numele astea vechi ar fi neapărat aşa de grele şi de importante, dar pentru franţuji ele aşa sunt, iar eu acum o să mă fac frate cu dracul şi o să mă gândesc de parcă aş fi un franţuz din ăsta de care, ce să fac, trebuie să ascult… Tu crezi că nouă ne place să ne gudurăm pe lângă ei, Smărăndiţo? Tu crezi că mie nu-mi vin lăcrămile-n ochi când mă gândesc că, deşi te am pe tine şi-aş vrea să nu te ruşinezi cu mine nicicând, trebuie să mă plec în faţa unor venetici? Tu încă nu-i cunoşti, sau dacă-i cunoşti, nu le ştii decât părţile cele bune, care vin din cărţile lor, din veşmintele lor, din parfumurile şi din mobilele lor… sau ale austriacilor… sau ale nemţilor… sau ale ruşilor… Dar tu nu ştii cât de înfumuraţi sunt ei, Smărăndiţo, că nu te-ai tocmit cu ei nicicând! Tu nu ştii cât de împotriva firii sunt ei, şi nu vorbesc acum de relele care-au ajuns pe la urechile tuturor, despre cum se împreunează ei, sub ochii chiar ai regelui lor, nu! Nu ăsta-i cel mai rău lucru pe care-l fac ei, ci, nu ştiu cum să-ţi spun, fata mea… Cel mai rău e că nu viaţa e cea care-i învaţă să vorbească, ci vorbele sunt cele care le îndrumă viaţa. Ei nu mai încearcă să se uite la păţaniile fiecărei zile şi să le înţeleagă, aşa după cum sunt ele, păţaniile, ci le-a intrat în cap că ar putea să vâre păţaniile toate în nişte calapoduri pe care ei, franţujii şi nemţii le-au inventat, de parcă lucrurile şi oamenii ar încăpea în calapoduri de care ei, aceiaşi franţuji şi nemţi, s-ar putea folosi. Ei vor, nici mai mult, nici mai puţin, să fie nişte dumnezei ai fiecărei zile, ai fiecărui om, ai fiecărei întâmplări, şi au inventat pentru asta ştiinţe de toate felurile – matematici şi astrologii, grămatică şi filozofii, de-ţi vine să crezi, nici mai mult, nici mai puţin, că vor să plămădească ei oameni, meleaguri, popoare şi credinţe. Şi ce-o să iasă dacă plămădeşti popoare după înscrisurile, sau ştiinţele alea pe care le preţuieşti mai mult decât orice? Ce-o să iasă? – Nişte oameni la fel, Smarando, nişte ăia care-şi doresc cu toţii aceleaşi lucruri, nişte ăia care n-o să mai aibă ochi pentru cele ce se petrec în jur, nişte ăia care-o să aibă trufia (Doamne fereşte!) să poruncească ploilor şi vânturilor, pricepi? Eu nu cred că e lucru bun ce fac ei – căci nu cred că cineva ar putea să împartă în bucăţi mici-mici-mici nici măcar o floare, în speranţa că ar putea să ne spună ce-i de capul florii aceleia şi care e rostul ei pe lume. Eu nu cred că e lucru bun ce fac ei – căci nu cred că viaţa fetei mele ar putea să încapă vreodată în înscrisurile lor, în aşa fel încât ei, sau alţii, să ştie ce e mai bine pentru fata mea… sau pentru Anton Locureanu, soţul ei… sau pentru mine. Eu nu cred că e lucru bun să fii trufaş, aşa cum sunt ei, dar ce să fac? – pâinea şi cuţitul sunt în mâinile lor, chiar dacă eu, sau Zgarbură, om avea nume mai vechi decât oricare franţuz din ăsta şi chiar dacă lumea pe care o scriu ei se va duce, mai devreme sau mai târziu, de râpă. Scrisul i-a făcut deştepţi foarte – dar nu încape totul în scris, aşa cum vor ei.

– Numai că, n-avem de ales, îl potoli Locureanu, cu glas sec. Aşa zic şi eu, ca boier Colţescu: lumea pe care ne-o pregătesc ei e rea, rea, rea, căci o să ne schimbe jugurile pe nesimţite – o să ajungem robii unor cărţi scrise de oameni, noi, oamenii, care nici măcar Cartea Sfântă n-o citim cu toţii la fel! Dar, n-avem de ales. Turcul e pe moarte, rusul ne e-n coastă şi-ar vrea să ia el locul turcului, austriacul la fel – dar cu franţuzul încă ne tocmim. Aşa că mergem pe mâna lui.

– Mi-au şi zis asta, recunoscu Colţescu, mi-au spus că avem nevoie de ei, blestemaţii! Şi ca să-mi arate ce uşor e să duci la capăt un omor, erau cât pe ce să ucidă un om al Agiei, pricepeţi? Un nevinovat… Doar ca să-mi arate cum legile de stat n-au de ce să ţină cont de legile omeneşti.

– Au vrut ei să facă asta? – se miră Smaranda.

– Cum mă vezi şi cum te văd. Io le tot spuneam că nu-i uşor să-i iei viaţa lui Vodă, că nu-i o găină, fir-ar să fie… Îmi venea să le spun, chiar, că a ucide un om e totuna cu a sfida pe toate miile şi miile de părinţi, moşi şi strămoşi ai omului cu pricina, că până şi pe un rău ca Vodă nu-l poţi omorî aşa, cu una-cu două, că trebuie să cântăreşti bine pân’ce te hotărăşti să omori cu sânge rece, dar ei… Vreau să zic că-l pricep şi pe Anton, dar uite că el, se ambală Colţescu din nou, uite că el, care singur şi-a cerut misia asta, care el ne-a spus cel mai tare că Vodă trebuie să piară, uite-l că tocmai acum şi-a găsit să se îndrăgostească de jivina aia de actriţă! Scoaba aia cu ochi negri şi degete de păianjen! Jidoavca aia de Ilona!

– Lasă, nu te mai plânge atât, zise Safta, că Iordache Olimpiu a zis că o să aibă el grijă de Vodă dacă valahii dau înapoi.

– Dacă o să facă Olimpiu al tău ceea ce trebuie să facă Anton, scrâşni Colţescu, ne-am lins pe bot, femeie! Vodă Caragea stă pe scaunul Valahiei şi el pe noi ne-a furat, nu pe thessalioţii lui Iordache, şi nici pe eteriştii lui şi-ai lui Samurcaş! Ne place, sau nu, noi trebuie să-l ucidem pe Vodă ăsta, că pe noi ne-a călărit ca pe hoţii de cai!

În clipa aceea, se auzi zgomot de pe hol. O slujnică prinse să chicotească, după care de uşă se apropiară nişte paşi apăsaţi.

– Na, că a venit şi Anton, zise Smaranda.

Uşa se dădu de perete şi, într-adevăr, îl văzură cu toţii pe Locureanu cel tânăr – avea cearcăne groase şi parcă slăbise; privea peste ei toţi, ca beat, deşi, după cât de drept se ţinea, era limpede că nu băuse nimic de astă dată. Ţinea în mână un plic uriaş, pântecos.

Intră în cameră. Zâmbi din colţul gurii, cam trist, după care se trânti într-un fotel.

– Bună seara… Ţi-e teamă c-am să te fac de râs, tată-socrule, începu el.

– Ţi-ai dat cuvântul de onoare în faţa noastră, Antoane.

– Mda. Mi l-oi fi dat.

– Şi? Ce-ai de gând să faci?

– O să văd. Mă mai gândesc. Dacă o să am chef, o să-l omor pe Vodă. Dacă nu, nu!

Se mai uită odată de la unul la altul. Parcă se întristase, aşa, deodată.

– Hai cu mine, Smarandă, te rog, că numai cu tine poftesc a vorbi, zise el deodată şi, ca un om de lume, îşi aşteptă nevasta. În ultima clipă, se răzgândi. Şi dumneata, boier Colţescu, vino dacă nu ţi-e cu supărare, că ştiu că din cauza mea te-ai mâhnit foarte.

– De unde ştii tu că m-ai mâhnit? – întrebă bătrânul.

– De la calicul care m-a găsit acu’ v’un ceas în Codrul Lupeştilor. Tot el mi-a dat şi plicul ăsta.

Urcară tustrei în salonaşul Smarandei. Anton îl izgoni pe băiatul care aprinsese lumânările, după care trase uşa – ascultă o vreme paşii ce se îndepărtau, se duse apoi la ferestre, le închise şi pe acelea şi, în fine, trase perdelele grele de muselină.

Le făcu semn celor doi să se înghesuie în jurul gheridonului din colţul încăperii, se aşeză pe jos, turceşte, şi puse plicul cel umflat pe masă.

– Nu l-am desfăcut încă, spuse.

Îl desfăcu.

Boierul Colţescu pufni: în plic se afla o hârtie nemaivăzută, răsucită într-un rulou care, în alte locuri sau în alte timpuri, ar fi purtat numele de rotulus.

Îl desfăcură, iar Colţescu încremeni: partea de sus a ruloului era acoperită cu câteva tablouaşe aidoma celor pe care le văzuse în casa consulului Ledoux.

Le privi. Şi acestea păreau a spune o poveste. Un tânăr voinic, cu trăsături din acelea, tătăreşti, se uita la un rulou aidoma celui ce se afla pe gheridon, împreună cu un bătrân şi cu o femeie frumoasă. Apoi, cei trei începeau să discute aprins. Puţin mai jos, femeia se îndepărta de cei doi bărbaţi şi se ascundea într-un colţ, tristă, cu ochii înlăcrimaţi. Şi mai jos, tânărul părăsea încăperea, iar bătrânul îl petrecea cu privirea, mâhnit, cu umerii căzuţi, răpus parcă de vorbele pe care le auzise.

Apoi, pe nesimţite, ultima schiţă se transforma într-un înscris pe care Anton şi Smaranda îl recunoscură imediat – era la fel cu cel pe care-l mai văzuseră în scrisorile precedente.

 

Şi dacă un om scrie chiar acum povestea lui Anton Locureanu, o să fie asta semn că povestea lui Anton Locureanu, zis Canta, nu poate să se întâmple decât aşa cum se întâmplă? Şi dacă povestea lui Anton Locureanu, zis Canta, se întâmplă aşa cum se întâmplă, este asta semn că cineva a scris mai demult povestea lui Anton?

 

Urma apoi semnul mărunt, pe care de-acum îl recunoscu şi boier Colţescu.

Mai jos, însă, scrisul pe care îl pricepeau toţi trei în ciuda slovelor ciudate, scrisul, deci, se tranforma într-o caligrafie frumoasă, ca trasă cu un penel înmuiat într-o cerneală diafană, continuând mereu şi mereu pe ruloul pe care îl desfăceau, la nesfârşit parcă, amestecându-se cu desene mărunte – stânjeni întregi de hârtie fină acoperiţi cu scrisul acela, fără îndoială superb, pe care nici unul dintre ei, însă, nu-l priepea.

Nici slovele, măcar, nu puteau să le recunoască.

 

 

Colţescu se uită la Anton cu ochii mari.

– Nu-i ruseşte, zise bătrânul.

– Nu e, făcu Anton. Şi nu-i nici greceşte. Tu ai văzut pe vreundeva, Smarandă, scris din acesta?

– Nu, clătina ea din cap.

– Ştii, Antoane, eu am mai văzut azi ceva asemănător, începu Colţescu şi-i povesti de-a fir a păr păţania de la consulul Ledoux.

După ce Colţescu isprăvi, Anton îl întrebă:

– Ăsta era semnul pe care l-ai văzut la Ledoux?

Şi, zâmbitor, îşi desfăcu redingota şi cămaşa, dezgolindu-şi spinarea.

Preţ de câteva clipe, nu mai zise niciunul nimic, iar Anton se grăbi să strângă la loc rotulusul. Se mai uită o dată pe fereastră, apoi se strecură tiptil la uşă şi-o deschise brusc – nu, nu trăsese nimeni cu urechea.

Iar Colţescu:

– Doamne, Antoane, în ce-ai intrat? Povestea noastră cu Vodă pare o glumă de-acum…

– Eh, tată-socrule, dar ştii bine, domnia-ta, că tot ce e-n jur e glumă. Se opri şi-o privi pe Smaranda. Numai pentru tine, Smarando, nu e glumă. Dar, crede-mă: orice-aş face şi oricât aş vrea, nu sunt în stare să fac altfel! Şi ştiu, of, ştiu că tot ce-o să se întâmple de-aci înainte o să fie numai şi numai din vina mea.

Soţia lui se trase în spate şi se duse în colţ, privind în gol, buimacă. Pentru o clipă, cei doi bărbaţi îşi dădură seama că Smaranda stătea acum exact precum femeia din tablouaşul văzut în rotulus.

– Cu Vodă ce-o să faci? – găsi puterea să-l întrebe bătrânul Colţescu.

– Ştiu eu? – ridică Anton din umeri. Dacă am înţelege scrisul ăsta, arătă el spre rotulus, poate că am afla ce-o să am de gând şi cu Vodă, căci tare mult cred că aici sunt scrise zilele de le trăim.

 

–//–