Omaha, Gold, Juno, Sword, Utah…

 

 

Era în 1974. Eram în clasa a VII-a, la Liceul C. A. Rosetti – nici acum nu înțeleg de ce regimul comunist ne dăduse atâta libertate în școala aia din Floreasca… Am avut noroc de profi foc de deștepți, am avut noroc de profi englezi, am avut noroc să ne lase ăia să intrăm în clase cu eșarfe în loc de cravate, pe unii îi lăsau chiar și-n blugi – și acum ne mai întrebăm, la fiecare revedere, de unde ni se trăgea libertatea aia, cu atât mai mult cu cât discuțiile libere erau lăsate să se scurgă la nesfârșit aproape, în timpul orelor de curs, ghidonate de o manieră subtilă, care n-avea nici o legătură cu politica de partid și de stat.

Să revin, însă. Era exact acum 40 de ani și, în pauza dinainte de ora de istorie, m-am apucat împreună cu Tudor Potra să facem o hartă pe tablă. Nu ne-a luat mult s-o isprăvim, n-am intrat în cine știe ce detalii nemaipomenite, n-am desenat decât conturul coastei Normandiei, amplasamentul plajelor cu numele codificate din planul Overlord, situsurile de parașutare din interior, Carentan, Sainte-Mère-Église și… cam atât. Ah, am mai figurat steagurile celor ce debarcau – acum, nu mai țin minte decât că la Bloody Omaha am pus The Stars and Stripes, în timp ce la Sword l-am desenat, nu foarte frumos, pe Union Jack. Ar trebui să-mi fie rușine că i-am uitat pe ceilalți militari debarcați pe celelalte plaje – nu-mi mai amintesc precis cine, cum și unde a pus piciorul în Europa Occidentală, trebuie să corectez chestia asta cât de curând.

În fine, mai țin minte că luasem cretă colorată, așa că desenul de pe tablă a fost suficient de clar și de spectaculos pentru niște puștani ca noi.

Ei, și a început ora de istorie. Vine proful, domnul Ghinea pre numele lui (pe vremea aia elevii se ridicau în picioare și spuneau: Bună ziua, militărește), se uită el pe tablă și rămâne mut preț de câteva clipe. Domnul Ghinea era scund, avea păr alb și fusese preot pe vremuri – cine știe ce pățise în obsedantul deceniu, cine știe cum de ajunsese să ne predea nouă istoria după toate cele, nu știu decât că la aproape un an de la pățania asta ne-a predat 23 august vorbind despre PNȚ și PNL, despre regele Mihai și mai știu că ne-a mai și ascultat la lecția aia de ne-a scos peri albi, chit că nu prea a fost vorba despre ruși și despre PCR.

Acum, însă, în 6 iunie 1974, domnul Ghinea se uita la hartă și tăcea. Țin minte că era o după-amiază luminoasă, nu era nici foarte cald, nici foarte rece, și mirosea a tei înflorit – mai țin minte că ceilalți colegi începuseră să se uite cruciș la mine și la Tudor, căci domnul Ghinea era pretențios nevoie mare, nu prea gusta el glumele, na, prof de modă veche…

– Cine a desenat harta? întreabă domnul Ghinea după o vreme.

Ne-am ridicat în picioare, Tudor și cu mine – în fond, ce puteam să pățim? Eram prea mici, frica nu apucase să ne intre în minți, doar o bănuiam, plus că, v-am spus, modelul din Rosetti era să discutăm totul la liber, doar la cunoștiințe social-politice nu prea mergea, deși și acolo se lăsa cu controverse câteodată.

– Bine, măi băieți, ne-a zis profesorul din anii ăia comuniști, v-o jur că așa a spus, n-am pus nimic de la mine, după care a lăsat baltă lecția programată și s-a apucat să ne povestească (a fost singura oară când ne-a spus că nu trebuie să luăm notițe), s-a apucat să ne povestească, așadar, incredibilele și tristele peripeții ale aliaților și ale nesăbuitei lor debarcări pe plajele din Normandia.

Nu știu dacă domnului Ghinea i-au dat atunci lacrimile, pate că mi-au dat doar mie, acum, gândindu-mă la toți necunoscuții aceia de dincolo de Atlantic și de Canalul Mânecii, la toți acei tineri care n-aveau să audă de noi niciodată, la toți bărbații aceia care au coborât în apa rece a mării, avansând fără nici un adăpost către plaje, pe sub mareea de mitralii și de obuze, cu frica în oase, cu groaza de neant care le dădea ghes clipă de clipă, coborând pe un țărm care nu era al lor, care n-avea să fie niciodată al lor, care fusese doar al străbunicilor lor, poate, cândva – sângerând, strigând și murind pentru o patrie fără granițe, fără teritorii, fără națiuni explicite, o patrie despre care nici nu știu, măcar, dacă era în mintea lor de băieți tineri.

Și așa se face că anglo-americanii au ajuns până la urmă la Torgau pe Elba și că bătrâna Europă n-a fost eliberată numai dinspre est, de cei care mai galopaseră demult, tare demult, pe Champs-Élysées, în numele țarilor care, nu știu cum se face, dar se reîntorc din nou și din nou la Kremlin…

Cât despre domnul Ghinea, aflați că după ce a terminat lecția netrecută în programă, a ieșit din clasă ca de obicei, ca și cum nu se întâmplase nimic deosebit. Iar noi? Ei, bine, noi ne-am repezit pe culoare, care să fumeze o țigară pe blat, care să se joace, neștiind nici noi, pe atunci, că și din cauza morților de pe Bloody Omaha un fost preot putea să ne vorbească în plin comunism (în șoaptă, ce-i drept) despre eroism și onoare.