Politica românească – cursul ultrascurt

 

Înainte de 89, în plin pseudocomunism, pe când eram conduşi de foarte mulţi cretini, îmi menţineam speranţa abstractă cum că pe pământ există totuşi (hmm…) democraţie, capitalism, şi că oamenii ar putea să fie conduşi şi de politicieni meritorii.

Providenţa a fost mai mult decât civilizată şi, surprinzător, a spulberat societatea din jurul meu. După aceea, însă, capitalismul local a avut timp să eşueze cu vârf şi îndesat, iar de condus, am ajuns să fiu condus tot de nişte imbecili. Cât despre democraţie…

Aşa că am ajuns să mă întreb: eu în ce să mai sper?

Acum, hai să fim cinstiţi, căruţa noastră s-a stricat din primele clipe ale înghesuielii din decembrie când, de pe surse citire, un Om Providenţial s-a aşezat în capul bucatelor. Acest Om Providenţial n-ar fi avut cum să mişte lucrurile în nici o parte fără alţi oameni providenţiali (aceştia din urmă, cu „p” mic), astfel încât într-o noapte de taină i-a chemat la el în sălaş. Cred că sălaşul era la Televiziunea Română Liberă, sau într-o casă din acea neştiută de pe Calea Victoriei – sursele nu sunt elocvente pe tema asta.

– Cum merge treaba, băeţi? – îi întrebă Providenţialul, că-i ştia pe ceilalţi de mici, copilăriseră cu el în cartier doar…

– Cum să meargă, tataie, iaca încercăm să punem ţara pe roate…

– Mă, băeţi, mă… Mă băeţi… Cum adică: să puneţi voi ţara pe roate?

Providenţialul cu “P” mare avea el stilul lui de a vorbi în subtext, aşa că ăilalţi se prinseră deîndată că urmau niscaiva comunicări importante.

– Mă, ce vreţi voi să faceţi, mă? – îi luă din nou Providenţialul.

Ăia se uitară unii la alţii. Apoi, unul mai curajos şi mai pidosnic ieşi în faţă şi, cu mâna pe inimă, grăi:

– Bani, măria ta, noi vrem să facem mulţi bani! Ştii bine…

– Bani, aha, făcu Providenţialul. Doar bani?

Ăilalţi iarăşi se chiorâră unii la alţii. Ce mama dracu’ vrea şefu’? Să vezi că iar are cafard din ăla, cu tovarăşa Anna…

– Doar bani, măria ta, doar bani, ce al’ceva? – recunoscu, cinstit, pidosnicul.

Iar Providenţialul:

– Asta-i de bine, mă, băeţi. Ştiţi, eu n-am treabă cu banii voştri. Eu vreau doar puterea, înţelesu-m-aţi?

Ăia răsuflară puţin mai uşuraţi, dar nu prea tare. Parcă ar fi zis că trecuseră puntea, dar cu unul ca Providenţialul n-aveai cum să fii sigur niciodată: era om cu hachiţe.

– Şi ce vreţi voi, mă, să faceţi cu banii?

– Aaah, zâmbi pidosnicul, cleios, ştiţi, noi vrem să consfinţim tradiţiile noastre negustoreşti, măria ta, alea întemeiate pe la Scala şi pe la Patria, în faţa cinematografelor, când cu vânzarea de bilete… Visăm cu ochii deschişi să ducem mai departe biznisurile puse pe picioare cu Kentane, în port la Constanţa, aspirăm să facem şi noi o treabă de nădejde, în amintirea străbunilor care au adus la Timişoara tone de Vegeta de la sârbi… Am vândut carne la negru, Dacii pe sub mână şi am adus video de afară… Asta vom face şi d-aci înainte, căci asta-i pohta noastră, stăpâne, numai c-o s-o facem cu legea în braţe.

Providenţialul se scărpină după ureche. Se strâmbă un pic. Ia să le arate el, totuşi, cine era la butoane:

– Iar plecaţi, mă, după blugi şi cafea?

– Oh, nu, stăpâne, nu, nu, nu! Occidentul ăsta, mata nu prea le ai cu astea, da’ Occidentul ăsta e plin de bogăţii nemaipomenite: fac ei nişte automobile care-ţi iau ochii şi pe care noi le putem importa fă-ră-pro-ble-me, în spicial dacă suspendăm vama pe v’o doo săptămâni, mai au şi nişte roşii şi ardei făr’ de gust, dar care cresc mai mari ca bostanii, care dacă le-om cumpăra, o să putem să scoatem la vânzare ţevăria aia de doi bani, de la irigaţii, ştii mata, că ai fost în branşă, apoi cu banii de acolo o să facem flota praf, că şi-aşa nu-i ecologică şi-avem şi om priceput, e vecinu’ meu de deasupra, de la gospodăria de… pardon, de la RAPPS… Dar asta n-o să fie nimic, stăpâne, că după aia o să dăm platoul continental al Pontului Euxin, la timpul potrivit, la neşte preteni din Canada care se pregătesc să facă facultatea de extracţii de petrol, după care prăbuşim cursul de referinţă al picturilor şi al chosonilor de la Sarmisegetusa care…

– Hoooo, hoooo hooooo! – se inervă bătrânul. Nu mă interesează cum o să faceţi. Vream doar să văd dacă sunteţi, într-adevăr, interesaţi numai de bani.

Ăilalţi rânjiră.

– Măria ta, măria ta, păi dă-o-n gura mă-sii! Noi de bani am ţinut toată…

– Henţ, băi tâmpitule, i-o reteză Providenţialul. De ce vorbeşti urât? Noi, comu… ăăă… noi, democraţii am vorbit mereu frumos! Asta ne e tradiţia! ’nţeles?

Ăia au zis că da, cum de uitaseră. Iar Providenţialul:

– Deci cu puterea n-aveţi treabă, ne-am înţeles? Voi doar cu banii, iar puterea: angaua! O vreu io, mă, o vreu pe toată!

Providenţialii cu „p” mic simţiră că li se ia un bolovan de pe inimă. Deci, slavă domnului cu „d” mic, doar asta vrea şefu’… Să facă repartiţia fiecăruia după talente, posibilităţi şi nevoi. Era clar că nimeni n-avea nimic de pierdut, că la noi în ţară, e lucru ştiut, doar turcul plăteşte.

– Pupa-ţi-aş picioru’, barosane, exclamă pidosnicul, fericit, te asigurăm că pe noi ne doare-n cot de putere, noi vrem doar banii.

– Te juri, mă?

– Să moară mama!

Providenţialul dădu ochii peste cap:

– Mă, v-am spus, mă, să vorbiţi frumos? Io am studiat cum e cu democraţia asta: e tot un fel de comunism numai că se pun în altă ordine vorbele în propoziţie. În plus, ca să fraiereşti bizonul, foloseşti numai cuvinte frumoase, elegante, decente…

– Capră, varză, viezure, brânză, se băgă unul cu glas subţire, ca să se dea mare.

– Taci, băh, cretinule, îi închise gura pidosnicul pe dată.

– Hă, hă, hă, râgâi un altul, gata să tragă şi-un vânt.

– Abur, amurg, barză, beregată, bordei, nu se lăsă ăla cu glas ascuţit, dar nu-l mai băgă nimeni în seamă. Îl ştiau de prost încă din era geologică trecută, de când îl cunoscuseră la ceea ce avea să devină, peste ani şi ani, şcoala de maici Jean Monnet, cea la care aveau să se pună bombe care nu explodează şi în care vor fi studiat virgine cu himen compliant: viitor de aur ţara noastră are!

– Deci, îi aduse Providenţialul la chestiune, voi luaţi banii, da’ n-aveţi pretenţii la putere!

– Aşa să rămână, stăpâne!

– Aşa să fie!

– Ia tu puterea, să fie a ta, toată, măria ta.

Dar un ispravnic  mai fraier:

– Măria ta, măria ta, îi suflă el la ureche Providenţialului, dar eşti mata sigur că ăştia n-o să… fure, doamne fe, banii ăia?

– Să-i fure?! – se miră Providenţialul în şoaptă.

– Păi, da. Ispravnicul se uită de jur-împrejur, cu teamă. Să-i fure, măria ta. Supuşii noştri sunt, majoritar, români.

Providenţialul rămase pe gânduri. Văzându-l aşa, ăilalţi simţiră un fior rece. Oare ce mai punea tataie la cale?

– Şi dacă-i fură, îl întrebă Providenţialul pe ispravnic, cu puterea mea ce se întâmplă?

Ispravnicul încremeni.

– Nu înţeleg întrebarea, măria ta, îngăimă el într-un târziu.

– Dacă ei fură, am eu ceva de pierdut?

– Nu asta vream să subliniez, păcatele mele… Eu mă gândeam aşaa, depedeve abstract… Ce naiba, era un argument ce ţinea de morală, găsi el formularea optimă.

– Morala e o invenţie mic burgheză, idiotule! Între clitoris şi metafizică nu-i decât un haos substanţial-ideatic, ce morală visezi? Nu-nţelegi că democraţia e tot un fel de comunism? Cine crezi tu c-o să ne sufle nouă în ceorbă? Cine crezi tu c-o să judece binele şi răul în ţara… hm… în ţara mea?

– Ei, nu te supăra, frate, ziceam şi eu aşa…

– Unde mai pui, se ambală Providenţialul, unde mai pui că dacă ei fură bani, sunt la mâna mea, şi dacă ei sunt la mâna mea, sau le luăm banii, sau le închidem pliscul când poftim, eu şi urmaşii mei în vecii vecilor! Bătrânul pufni în râs: Aşa se clădeşte o nouă clasă politică, puiule, zise el şi-l bătu pe ispravnic pe umăr. Scrie-n Marx! Ia fii acu’ atent la mine!

Se întoarse la providenţialii cu „p” mic şi le zise aşa, micşorând un ochi:

– Mă, voi vreţi cumva să prăduiţi banii ăştia?

– Noi?! – săriră prăpădiţii ca arşi. Începură să facă mişcări specifice, arătând că sunt gata să se tăvălească prin praf la picioarele magistrului. Noi?! Adică insinuaţi că am vrea să furăm? Tocmai acum, când intrăm într-o minuntă lume nouă?

– Voi, mă, voi, că vă cunosc pe toţi. Voi, cine alţii?

Începură ei să se jure, să se scălâmbăie şi să facă ca toţi dracii, să mormăie şi să clatine din cap ca loviţi de filoxeră, că ei nu, niciodată…

Dar jupânul:

– Să nu vă prind că furaţi, nenorociţilor! Păi ne-am chinuit în halul ăsta, în furtună la Malta, în Sovietul Suprem, acasă la Voiculescu-Guevarra şi la Buckingham ca voi să daţi cu mucii-n fasole? Să nu vă prind că furaţi! Fut la voi cur dacă furaţi!

Providenţialii cu „p” mic îngheţară. Doar pidosnicul găsi putere să dea replica:

– Apăi, dacă-i p-aşa, măria ta, începu el, dându-şi jos pantalonii şi punându-se în patru labe, cu spatele la magistru, dacă-i p-aşa, jupâne, poţi fut la mine cur preventiv, doar ca să-mi palpezi sinceritatea.

Providenţialul cu „P” mare zâmbi, căci era mare pişicher. Din păcate, sursele noastre sunt icstrem de tăcute asupra celor ce s-au întâmplat după aceea la întâlnirea de taină. Oare Providenţialul i-o fi arătat tânărului pidosnic puterea serenă a mătărângii sale celeste, umblate şi pe la Moskau, şi pe la Iassy, şi pe cine mai ştie unde? Oare pidosnicul s-o fi bucurat de omagiul adus de un vechi trombonist? Oare cei ce aveau să se perinde prin ministere, ambasade, legaţii şi agenţii de stat, au voyeurizat, plini de nerv şi bucurie, cum Providenţialul îl făcea pe pidosnic?

Habar n-avem, dar ştim sigur că orice societate nouă se întemeiază pe jertfă.

În sfârşit. Un singur lucru a mai scăpat de la acea întâlnire. Cică, pe când se pregăteau să iasă, fiecare cu gura plină ca să zic aşa, Providenţialul le-a lansat în timp ce se ducea către debaraua secretă:

– Şi nu uitaţi să vă faceţi şi voi neşte televiziuni private, puilor! Doamne, de când visam s-o văd pe tovarăşa Ana în deshabillé!

 

Şi aşa se face că am ajuns, cu toţii, să nu mai sperăm nimic, nimic, nimic, ceea ce nici măcar nu ne deranjează prea tare: în fond, putem să stăm pe canapea, cu ochii la o televiziune privată din altă ţară, urmărind un program minunat despre călătorii în alte ţări, sau despre istoria altor ţări, sau despre cercetările din laboratoarele din alte ţări, doar-doar am uita că trăim în nemaipomenita ţară a lui Hübsch în care un Providenţial cu “P” mare a arvunit puterea pe nişte bani, de care el ca om cinstit, nu s-a atins niciodată.