Există o specie de pacienţi…
Mai bine să vă dau un exemplu. Acum mulţi, foarte mulţi ani, lucram într-un spital bucureştean, la colţul unui bulevard faimos. Locul, excelent: miniparc cu copaci seculari, piatră cubică pe alei, băncuţe printre tufe de crini, clădire trainică, arbori de tuya la poartă, tradiţie locală (pe vremuri, spitalul aparţinuse ordinului Diaconeselor), plăcuţă pe care scria NU SCUIPAŢI PE JOS la intrare, poziţie centrală lângă un mare stadion. Dincolo de gard se înălţa palatul ighepeului. Ce mai tura-vura, spital cu aromă interbelică.
Eram eu mai pe la început de carieră şi, într-o noapte, mă trezesc cu un pacient. Insul avea empiem pleural, adică era plin de puroi în torace. Ţin minte de parcă ar fi acum: avea un empiem pleural drept din care am scos, la prima strigare, opt (8!) litri de mizerie. Îl investigăm noi, îl şi operăm şi, după cum e obiceiul la chirurgie toracică, după intervenţie pacientul s-a trezit cu două tuburi de dren în torace, fiecare tub fiind cuplat la ceea ce se cheamă o baterie de aspiraţie. Pe atunci, o baterie din asta consta din trei borcane de sticlă groasă cuplate în serie, iar fiecare borcan din ăla semăna cu echivalentul lui gastronomic de borcan de murături, din cele cu capacitatea de un litru.
Trei borcane per baterie ori doi fac şase borcane. Borcanele, chiar goale, erau barosane şi grele, că le făceam la Curtea Sticlarilor, nu altundeva, pe bune! Dacă mai pui şi lichidele puse de noi în borcane sau cele scurse din pacient, ieşea o masă frumuşică, extrem de greu de manipulat.
Să reţinem acest aspect.
V-am spus că spitalul ăla cu aromă interbelică dădea la stradă. De fapt, între miniparcul spitalului şi bulevard nu se ridica decât un gard din tablă verde-veceu, înalt de doi metri. Dincolo de gard, pe trotuar, două-trei gherete cu de toate. Lângă gherete, o staţie de taxiuri. Era tractir mare pe acolo, câteodată aduceau şi fete. Să reţinem şi acest aspect.
Pacientul cu pricina mergea bine după operaţie, totul era OK, controalele radiologice erau brici, numai o chestie mă deranja: insul mi se părea mai mereu ameţit. Altminteri, om obişnuit, de periferie, la vreo 40 de ani: avea capul rotund şi ochii roşii, avea nasul borcănat şi plin de vinişoare, era un ăla cu picioare groase, precum stabilopozii, cu obrajii căzuţi, mai mereu supărat şi buimac, cam nesigur pe vocea lui. Cum pacienţii noştri aveau zicala „mai bine doi ani vultur decât treij’ de ani şoarec”, am intrat la ceva bănuieli. L-am căutat noi la noptieră, i-am întrebat pe convivii de salon, le-am pus pe fete să stea cu bunghiul pe el, nimic! Omul părea curat. De altfel, ori de câte ori mă vedea, îmi tot arăta că el nu bea decât cafea.
– Asta… hâc… e singuhra mea meteahnă… dom doctor… hâc… hai să thrăieşti! Te cheamă… hâc… Marcu?
Avea el damblaua asta – mereu mă întreba dacă nu mă cheamă cumva Marcu. Cred că avea chef să bage chestia cu arcu’, dar n-a finalizat niciodată.
Mă rog. Omul era destul de bolnav, aşa că a trebuit să-l ţinem mai mult în spital. Prin urmare, după vreo două săptămâni de băut cafea şi de stat la aspiraţie, insul s-a îndrăgostit lulea de ţiganca de la salonul 4. Aia era o slăbănoagă nemaipomenită, una trasă la faţă şi supărată, o femeie care nu ştia să privească în jur decât după ce se încrunta bine de tot. Încruntată-încruntată, dar a izbit-o şi pe ea amorul, un amor mare, maaare de tot! Cum se lăsa seara, cum pleca insul cu cele şase borcane după el, de parcă ar fi cărat două genţi, langa-danga, langa-danga, prin miniparc, alături de aleasa inimii sale. Ah, dragostea! Cei doi căutau un buisson mai des şi mai înalt, la mare căutare printre pacienţii noştri, având în vedere cât de mult timp petreceau în spital, departe de casă.
Ei, şi într-o dimineaţă, deîndată ce ajung la spital, le văd pe fetele din tura de noapte disperate.
– Sângerează cutare, sângerează de rupe! – îmi spun ele despre omul nostru.
Mă reped în salon, insul era beat pulbere. Sângera valuri-valuri din orificiul unui tub de dren, dar lui nici că-i păsa: zăcea răscrăcărat în pat, se scărpina între picioare şi sforăia de se cutremurau geamurile. Simt eu un miros mai aparte şi, până să-l reped în sala de operaţie, le întreb pe fete:
– Băh, da’ ce-a făcut ăsta?
– Nemernicu’, face una dintre ele. A sărit gardu’ la gheretă şi şi-a cumpărat votcă.
– A sărit gardu’?! Cum naiba de-a sărit gardu’ cu şase borcane de-un kil după el?!
– Le-a pus pe toate într-o sacoşă de plastic şi a sărit gardu’ cu ele cu tot! A pus după aia borcanele pe trotuar şi s-a apucat de băut cu derbedeii ăia, la mesuţe, şi după aia a mai luat două sticle (p-astea i le-am confiscat!) şi a sărit înapoi, numa’ că fiind mangă, nu i-a ieşit aterizarea şi a căzut di-rect pe borcane. Le-a spart, da’ nu-n ele s-a tăiat. L-au apucat dracii şi a început să tragă de drenuri – d-aia sângerează… Când l-am ridicat de jos, înjura pe toată lumea, că dacă nu i-am fi pus noi drenurile astea, el n-ar fi avut nici o treabă şi…
– Băh, da’ voi n-aţi văzut că ăsta lipseşte dân salon?
– Păi, el lipseşte mereu! Că se duce cu aia de la salonu’ patru în tufişuri şi ne-a fost nu-ştiu-cum să mergem după ei…
– Da, domne, da’…
– Lăsaţi-le pe fete, dom’ doctor, că nu-s ele de vină, se bagă un pacient. După ochi, îmi dau seama că nu mai are mult şi c-o să-l dea pe sângerând în gât: E greşeala noastră că nu v-am spus de la început, aia e! Ăsta bea non stop, dân prima zi bea, de când l-aţi scos dân operaţie. Carmol, mitilic, de toate…E campion mare… Coniac-canoe, halbere, toate alea… ’mneavoastră-l căutaţi de băutură, da’ el turna alcoolu’ în cana de cafea, aşa să ştiţi! Cică-i cere organismu’…
În sfârşit. L-am dus la sală, l-am operat din nou. După vreo două săptămâni, l-am externat şi, dacă n-o mai fi ratat vreo aterizare la punct fix, mai trăieşte şi astăzi.
Deci asta e specia de pacienţi la care mă refeream.
Acum câteva luni, la spitalul ăsta maaare unde lucru acum, care spital nu mai are aromă interbelică şi unde pacienţii nu-şi permit să sară gardul, aflându-se ei la etajul 11, ei bine, vin la spitalul nostru cam în acelaşi timp doi înjunghiaţi, dar nu din aceeaşi luptă. Îi operăm. Scapă amândoi. Având în vedere că veneau din teatre de operaţiuni diferite, îi aşezăm unul lângă celălalt. Fiecare dintre ei era purtătorul unei baterii de drenaj alcătuită din numai două borcane – ştiinţa a evoluat de când practic eu chirurgia toracică.
După operaţiile celor doi, care au avut loc una după alta, încep să se scurgă alene zilele necesare recuperării. De regulă, operaţii stau frumos în pat, ascultă muzică la telefoane, se uită la TV, citesc ziare, nah, ştiţi cum e…
Ăştia doi, în schimb, mai mereu furioşi. Nu le convenea nimic, erau plini de ifose, chiuiau, răcneau, râgâiau, aduceau rude care umpleau salonul, întinzând un fel de picnic pe paturile celorlalţi pacienţi. Chemăm noi badigarzi, poliţie, alea-alea, ni se pune străjer la intrarea în secţie, în fine, scăpăm de vizitatorii turbulenţi, dar nu şi de pacienţi. Ăştia erau mai mereu la fumat pe afară, dispăreau prin spital pe la bufetul de la paişpe’ sau la ăla de la unu, ba, la un moment dat, unul dintre ei, grăbit să se repeadă nu ştiu unde, şi-a spart borcanele bateriei, drept pentru care a aspirat aer la loc în pleură, chestie care NU TREBUIE să se întâmple. Prin urmare, evoluţia mergea mai lent în ce-i privea, chit că abia aşteptam să scăpăm de ei. O chestie ciudată, căreia iniţial nu i-am acordat atenţie, dar pe care o s-o ţin minte: deîndată ce ajungeam la vizită, îi găseam pe ăştia doi spate în spate, ca să zic aşa, ignorându-se reciproc.
Asta până într-o noapte, cu doar o zi înainte de externarea planificată la dublu. Uitasem să vă spun că unul dintre pacienţi, mai tuciuriu de felul lui, avea obiceiul să vorbească în somn. L-am ascultat şi eu într-o noapte, curios. Nu vorbea – atenţie mare! – nimic inteligibil. Bălmăjea ceva, vraişte, un fel de arăbească amestecată cu chineză, da’ cu accent nemţesc. Vecinul lui, un arian şturlubatec, mereu cu ochii căscaţi şi obraznic, stătea cu privirea în tavan şi nu zicea nimic, doar îşi muşca pumnii.
– Te doare ceva? Ai nevoie de ceva? – dau eu să mă fac util.
– Nu vreau nimic, să muară mama, n-am nevoie de nimic, m-am săturat.
Să revenim la noaptea fatidică, însă. Se face întuneric, adorm pacienţii, tuciuriul iarăşi începe să bălmăjească în somn. Proabil că apropierea plecării l-a făcut să fie mai expresiv, mai volubil, ce ştiu eu, cert e că nu se mai oprea din sporovăit în traco-slava aia de n-o înţelegea nimeni.
– Băh, face celălalt pacient, arianul adică, taci în plm din gură!
Tuciuriul, nimic! Baldogndanou favdmnaort naorttpamnf – îi tot dădea el înainte.
– Băh, scoală-te, băh, că te omor! Taci în morţii mă-ti din gură!
Ăla, nimic.
Se dă arianul jos din pat, îl zgâlţâie pe alălalt, ăla se trezeşte:
– Ce plm mă trezeşti, băh, albitură?
– Vorbeşti dreacu’ în somn, nu pot să dorm!
– Şi ce te fute grija? Ce? Vorbesc în somn, care-i treaba?
– Îmi faci mie magie neagră, băh!
– Ce faceeee?!
– Magie neagră, vorbeşti păsăreşte şi mă blestemi, ţigane!
Între timp, se strânge toată echipa de gardă în salon, dar cei doi nu mai pot fi opriţi. Urlând a sânge, se reped unul în altul, târând bateriile de aspiraţie pe podea; sticlele zornăie, se varsă, dau să se spargă, dar băieţii, nimic! În ce-i priveşte, ei reiau treaba de unde o lăsaseră înaintea internării, numai că atunci avuseseră alţi vrăjmaşi şi că acum n-aveau cuţitele la ei. Se lasă cu o încăierare haotică, cu icnete, dărâmă ei o noptieră, noi ne băgăm să-i separăm, dar ăia doi sunt mai antrenaţi în chestii d’astea, plus că nici n-avem voie să dăm cu ei de pământ.
– Ce vrăjitorie, băăăh, târtane? – făcea tuciuriul. Ce vrăjitorie?
– Neagră, băh, neagră! – făcea arianul. Neagră ca mă-ta-ntre craci!
Şi pleosc, şi dă-i, şi îmbrânceşte-l, şi încearcă o directă, ba un croşeu, ba un upercut – în fine, nu prea le aveau ei cu bătaia aşa că n-au reuşit decât să spargă bateriile de aspiraţie şi să scoale toată secţia în picioare. Pacienţii mai precari şi-au tras cearşafurile sub bărbie, privind păruiala cu ochi holbaţi, cei mai întregi la trup au luat-o, târâş-grăpiş, spre ieşirea din salon, pacienţii din celelalte saloane s-au adunat în uşă să vadă ce şi cum, pacientele au început să-şi facă cruce, noi ne-am băgat între preopinenţi şi am gâfâit cot la cot cu ei, până ce-am reuşit să-i despărţim. Înfruntarea i-a obosit peste poate pe luptători – ce-i drept, erau şi operaţi recent – aşa că, după ce am avut grijă de aspiraţii şi de pansamente, indivizii au căzut laţi în pat, vineţi la faţă, cu limbile pe pernă. Bagă-le miofilin, bagă-le ventolyn, ia-le tensiunile, ascultă-i cu stetoscopul, în fine…
După ce-şi revin ei, altă belea. Trebuia să-i despărţim, naibii, să nu mai stea unul lângă celălalt. De altfel, şi ei pofteau acelaşi lucru.
– Io nu mai stau lângă ăsta, făcea arianul. Îmi face vrăji, auziţi? Bagă vorbe din alea… Magie neagră să nu mă fac bine!
– N-am, băh, nevoie de nici o vrăjitorie ca să te sparg la mufarină!
Dăm să-l mutăm pe arian în alt salon, că el începuse, dar insul făcea un scandal de nedescris.
– Ce, băh, asta-i democraţie? D-aia a murit ăia-n decembrie, ca să mă mutaţi voi dân salon? Mutaţi-l pe el, că-i ţigan!
Dar tuciuriul:
– Al dreacu’ să fie ăla care s-o muta d-aci! Ce, io am început? Târtanul ăsta a făcut şi-a dres, muieeee…
– Te omor, sare arianul din pat, te omor, băh, hapsâne!
Până la urmă, cădem la pace cu ei. Îi ameninţăm cu poliţia, zicem că-i dăm în faptă, în fine, reuşim să-l mutăm pe arian în alt salon. N-apucăm însă să-l instalăm în pat când, din primul salon, tuciuriul începe din nou:
– Bargandkloe miajhdgeklw valifocnbakler! Uhuuuu! Uhuuuu!
– Aaaaaaaah! Îl auziţi? – urlă arianul ca din gură de şarpe. Are ceva cu mine! N-auziţi dom’ doctor, cum îmi face vrăji? Sculaţi-l! Sculaţi-l că vrea să mă cureţe…
– Visează, domne, pe onoarea mea, încerc eu. Doar visează. Credeţi-mă, ştiu ce spun, sunt medic şi…
– Ştii pă dracu’, dom’ doctor! Beleuzul ăsta vrea să mă verse!
– Hanfownf ptnbsgofi qagrposxbndfzr!
– V-am spus? V-am spus? – arianul era din ce în ce mai furibund. Io vreau să plec d-aici! Mă cac în spitalu’ vostru! Acu’ vreau să plec d-aici!
– E noapte, domne, un’ să te duci? Unde mai pui că ţi-ai spart bateria, trebuie să te verificăm mâine la raze…
– Ba nu mai stau nici o secundă! Să muară mama că plec! Îl asmut pă Băse pă voi! Ăsta are ceva cu mine! Vrea să mă omoare cu magia neagră! Sparg geamuri dacă nu plec, sparg geamuri!
Mă apucă furia. Îi explic că trebuie să semneze, să-şi asume toate riscurile etc. Iar el:
– Adu hârtiileeeee! Adu-le-ncoa’ că semnez tot, mânca-ţi-aş! Tot semnez!
Îi aducem foaia de observaţie. Îi mai repetăm drepturile o dată, cu martori de faţă ca să nu existe probleme, dar arianul nu se răzgândeşte: îmi smulge pixul din mână şi semnează că-l doare în cot de soarta lui, că-şi asumă toată răspunderea, că a fost avertizat asupra riscurilor, că-şi bagă picioarele şi că suntem neşte proşti, că el e om liber şi neînduplecat – tii, i se îmbogăţea lexicul cu fiecare frază pe care o scotea…
Dă-l încolo! Îi trag drenul afară, că aşa-mi spune legea, iar arianul se repede în salon, scoate dintr-un săcotei un fel de trening, îl trage peste pijama, încalţă nişte croci din ăia de plastic şi o ia degrabă spre ieşirea din secţie. Badigardu’ se ridică în picioare la trecerea lui, îl urmăreşte cu privirea.
– Băh! – se face arianul la el, cu umărul. Nu te mai uita aşa că te dau şi pe tine în judecată!
– Ce, băh? – face badigardul.
– Nici un băh! Ce, io-s băh cu tine! Te dau în judecată, pă toţi vă dau în judecată, pă toţi, auzi? Păi asta-i democraţie? Vine lumea la spital să se facă bine şi apare unii aici care le face vrăji să-i îmbolnăvească mai rău? Magie neagră, băh, m-auzi? M-aţi pus în pat lângă unu’ care mi-a făcut vrăji din prima clipă când m-a scos ăla dân operaţie! Io vream să mă vindec, şi voi… Pă toţi vă dau în judecată, pă toţi!
Şi dus a fost.
Vezi, de-aia-mi place mie de voi, astia mai din sud, ca faceti totu-n vazu’ lumii – va iubiti si va luati gatu’ pe fatza, nu ca noi, astia mai cu latitudine rece, care consumam timp aiurea cu fineturi, cu perdele, care ne-ndragostim pe silent si ne lucram diplomatic. =))
Maitre…
M-AI SPART!
Astea-s textele de-mi plac mie la nebunie! Astea cand… spui matale de pacienti d-astia… d-ai nostrii din popor! D-astia de n-au impresii de mari oameni, de impresari, de… mari politicieni.
Apai Spitalu’ ala de la coltu’ lu’ Fane Babanu cu Barbu Vacarescu (pe unde-am trecut si IO de fo 2-3 ori cu trebi pe la matale)…, intr-adevar era plin numa cu “specii”. Era si normal dealtfel! Se adresa unei anumite boli (in special!), boala ce afecteaza-n general… p-astia de-i mai cheama si Dorel!
mei, anca, mei… si nu va apuca asaaa, cand si cand, plictisul? spune si tu, pai asta de-mi zici tu de ea – e viata normala?
cristache (a se citi in franceza!) ce mai faci, maitre? bine ne revedem!
A, nuuuu, deloc nu ne-apuca plictisu’, my old! Activitatea interioara e intensa, cel mult ne-apuca pofta de diversitate, moment in care o luam inspre voi spre marele mix de fonduri genetice. =))
Prin ’93, ma plimbam eu linistit prin Braila natala cind s-a nimerit sa am o mica altercatie cu o usa imensa de camion in miscare. M-a pus la pamint instant, lovitura la cap. Nefericitul de sofer, in prima faza, a vrut s-o stearga miseleste, numai ca nu eram singur, asa ca s-a oprit in 10 metri, m-a dus la spital, la Urgenta.
Acu’, la spital, nu eram singurul urgent. In timp ce asteptam, mi-am revenit destul de bine. Ma uitam la sofer, ala era alb la fata, tremura ca varga (bezmeticul nu asigurase cum trebuie usa aia, d-aia se deschisese, asa ca ii era frica de ceva procese). Amicul cu care eram, si el alb ceara. Am inceput, tot eu sa fac misto de ei ca sa-i mai dezmortesc.
Cind sa imi vina rindul, ma ridic, apare doctorita, o frumusete, si ma roaga sa mai astept putin. Incercase unul sa evadeze de la puscarie. Direct de la etajul 3. Avea un amestec de oase prin zona bazinului. I-am zimbit si i-am spus ca e in regula, nu ma grabesc.
Dupa vreo ora am primit tratament complet, anti-tetanos, spalat, fardat, cusut (inca mai port cu mindrie cicatricea), vedere in primul rind la decolteu. Intre timp soferul o stersese vitejeste.
Au urmat doua chestii nostime. Prima, eu in tramvai, plin de singe pe haine, pielea crapata pe obrazul drept si un bandaj imens la ochi, cu zimbetul pe buze. Asta, in Braila, inseamna ca alalalt e mult mai rau 🙂 Drept pentru care in jurul meu era gol in tramvaiul de altfel aglomerat. A doua, reactia bunica-mii cind m-a vazut: mama, da’ tu ce cautai taman acolo cind a trecut ala?
@ anca: aha, asa deci… ardeleni, hm… parca mi-ai sti parcele de viata, hm… 🙂
@ mbadragan: brailean? ce mishteaux! traversez acum o perioada danubiana, cumva… in plus, am auzit ca la braila sunt fffff multe femei frumoase. io cand eram mic am facut o pasiune pentru o doamna care ma trata de insomnii, asa ca inteleg perfect patania ta, basca mersul pe care trebuie sa-l fi avut in tramvai, privind la ceilanti, hi, hi! cat despre bunici, ele scot cele mai tari texte!
impricinatul a zis:
Păi după ce-ai traversat deșertul (saharian, dobrogean) și tocmai ziceai c-ai scăpat dai de Neranțula, fată de fată Morgana, de Europolis, de Mediterană… Brăila a fost o lume în miniatură…
http://brailaveche.wordpress.com/
Batrane, nu ti le stiu, da’ ti se vad toate. (Insert wide, evil grin.)
Ca de-aia n-am eu intrebari despre arhivele indivizilor, din principiu. Wee bit attention and everythin’ swerves voluntarily to incandescence. =))
@ Anca:
voluntarily, always voluntarily, jawohl!
multam de link, dragosh!
LOL, chiar ca la portile Levantului. esti sigur ca ciricliul nu o facea si expre? daca chiar asa s-a intamplat, ultima faza, cand arianul fusese deja mutat, ciricliul a intrat parca prea repede in paradoxical sleep. si pe bune, chiar asa facea ciricliul in paradoxical sleep, constant, vorbea in somn?
chiar ma intrebam de parafernalia aia, de ce tre 3 borcane de muraturi, cand cu 2 rezolvi pb. eu stiu de 2 parca legate de perete. si de plastic, asta sunt sigur. nu am vazut pe nimeni valsand cu borcanele in punga, desi aproape saptamanal am treaba intr-un spital – chestii cu niste neurologi si cu unul care studiaza durerea cronica de diverse feluri si chinuie animalele.
cu ala beutul, nu i-ati facut un liver panel? caci nu cred ca aveai pe vremea ceea acces la vreun tomograf sa ii vezi ciroza (cred ca se putea vedea si la US).
pot sa te vizitez la etajul 11 cand o sa fiu prin romanika?
just curios, cum te-a tratat acea doamna de insomnii?:)
@ we: amaratul de ciricliu n-o facea expre, asa era el, pur si simplu. deindata ce adormea, si adormea foarte usor, indiferent de taraboi, de faptul ca era full de lume in jur, incepea sa vorbeasca “in limbi”…
cel de-al treilea borcan de muraturi este “the safety jar”, ca sa spun asa. nu are treaba cu pacientul, ci cu sistemul de aspiratie general al spitalului. al treilea borcan este eminamente gol, daca-mi permiti formularea, astfel incat daca aspiratia este prea puternica, lichidul din primele doua borcane sa nu intre in reteaua de aspiratie generala a spitalului, unde poate s-o blocheze, s-o strice etc.
prima poveste este din 92 – 93. pe atunci nu erau baterii de aspiratie compacte, necum din plastic. saracia te face sa NU cumperi baterii de plastic, care sunt si compacte si usoare. problema bateriilor din plastic este ca nu ai cum sa le folosesti la mai multi pacienti – virusurile hepatitei B, sau C, sau virusurile dincolo de astea doua se pot cantona in structurile de plastic, astfel incat acestea vor fi OBLIGATORIU de unica folosinta, spre deosebire de device-urile din sticla, care pot fi sterilizate de cate ori vrei, fara sa expui pacientul la risc.
e o poveste cu bateriile astea, o poveste care s-a intins pana in zilele noastre. daca in anii precedenti, cand erau mai multi bani in sistem, ne permiteam sa cumparam baterii de unica folosinta, compacte, usoare, comode, dar care in Ro (jos cartelurile!) erau comercializate la preturi de peste 100 de euro bucata, acum nu o mai facem. am revenit la bateriile din sticla (doar doua borcane acum, ca protejam in altfel aspiratia generala a spitalului), care costa serviciul pe care il coordonez doar 17 euro per pacient, adica, pretul tubulaturilor dintre borcane. acestea din urma trebuie schimbate la fiecare pacient, nefiind safe dpdv infectios sa le resterilizezi.
liver panel in 93, intr-un spital de monospecialitate? maitre, nu stii cum era ATUNCI in spitale… n-as mai avea curaj sa pun un pacient pe masa in conditiile in care o faceam acum 20 de ani. chiar zilele trecute mi-am pus problema sa actionez ca pe vremuri, fiind presat de timp. doream sa ma “reped” intr-un pacient care nu prea mai beneficia de timp, ca sa zic asa, pentru ca, ma justificam eu “in petto”, o mai facusem pe vremuri si imi iesise bine, adica pacientii scapasera.
ei, bine, pana la urma, n-am facut-o. n-am avut curaj. safety first, mi-am zis. sunt mai spaimos acum, dar spaima, nu uita, costa sistemul mult mai mult.
despre insomnii, acum. doamna aceea facea un fel de analiza psihologica (dar nu psihanaliza, iti dai seama) avant la lettre. eram in 1977, 1978, eu aveam cam 17, 18 ani si nu adormeam (am ramas asa pana la 41 de ani). ma punea sa-i scriu texte, sa vorbesc cu ea despre frici, despre dorinte, nah, ma descarca, cumva. eu n-aveam nici un beneficiu din povestea asta dar tot mergeam la ea, ca era o tipa misto. s-a prins si tata, saracul, de chestia asta, asa ca nu m-a mai dus la cucoana aia draguta.
te astept oricand la etajul 11. mai vezi cum arata un spital din ro nowadays si, in plus, avem si o vedere frumoasa asupra imprejurimilor. stiai ca terenul pe care se afla UMF Carol Davila (spitalul universitar inclusiv) este donatia aceluiasi Davila catre statul roman? asa erau profesorii pe vremuri, asa ca te invit la o discutie pe fostele pamanturi ale lui Davila, de unde vom avea o priveliste asupra orasului, asupra fostei mahalale a Caramidarilor (unde s-a nascut Grigorescu), ba chiar si asupra campurilor restante ale Cotrocenilor (unde a zburat Vlaicu la inceputuri)…
Dada, impricinatule, nascut pe mal de girla, crescut intre o mahala mai noua, cam dintre razboaie, si locurile copilariei lui Codin. Am scapat pe la intrarea in adolescenta de acolo si m-am imbrasovenit o vreme, ca sa ma reformatez ulterior in bucurestean. Poveste lunga, cu ceva patanii si povesti pe ici pe colo.
Braila are un farmec aparte, ti-o recomand, daca ai drum si vreme, cu femei frumoase si un aer special mai ales primavara si toamna. Nu te-as sfatui s-o incerci in vipia verii, e moarte curata, dar merita sa-ti lasi parul in vint pe faleza in miez de iarna (5-10 minute, ca mai mult nu rezista nici pinguinii… nunu, nu sint pinguini la Braila, e o proiectie personala)
Pacat ca acum e un oras asa sarac si imbicsit.
@ mbadragan: acu vo doi-trei ani am stat o seara si o noapte la braila. ne duceam spre greci, in scythia minor, ca vream si noi sa vedem italieni romaniyati, da n-am avut unde sta pe acolo si ne-am intors la braila.
case frumoase (vechi), un centru mishteaux, un restaurant senzational…
la femei nu m-am mai uitat pen ca, unu: nu mai sunt tanar, doi: eram cu mai multe duamne.
pe faleza n-am fost. ai idee de unde vine vorba cu “a nimerit orbul braila”? sunt curios…
Impricinatule, in mod misterios m-a intrebat acelasi lucru si altcineva acum citeva zile. Uitasem de intrebare. Habar n-am de ce se spune. Prin Braila mea de pina la ’89 nu circula nici o poveste despre asta, bunica-miu, de altfel foarte sfatos si brailean sadea, cu ucenicia facuta in pravalia unui grec batrin, nu a mentionat niciodata expresia (sint convins ca ar fi facut-o daca ar fi stiut povestea, era o comoara de astfel de zicale).
Am intrebat internetul, iti zic si tie ce am gasit pe acolo, cu rezervele de rigoare. Cica zicala e veche, Anton Pann o semnaleaza pe la 1850, dar nu exista o explicatie “oficiala”. Unii spun ca s-ar datora faptului ca Braila era singurul oras-port de pe Dunare la momentul ala, deci imposibil de ratat. Altii fac referire la geografia Brailei, daca te uiti pe o harta vei constata ca este unul dintre cele mai simplu de navigat orase din lume (semicircular, marile bulevarde pleaca de la Dunare si se intorc la ea, restul strazilor sint radiale).
O alta explicatie, mie mi se pare un pic trasa de par, sugereaza faptul ca nu este vorba despre Braila ci despre “brila”. Adica “brille”, ochelari pe nemteste. Nu stiu daca ardelenii au folosit vreodata romanizatul “brila” in loc de “ochelari” asa cum au folosit “țug” (Zug) in loc de “tren” si nici nu stiu ce sens ar avea expresia “a gasit orbul ochelarii” (ca doar orbii, la fel ca si oamenii cu vedere buna, nu au nevoie de ochelari), da’ iti spun si eu ce am citit la altii.
Faleza, data viitoare incearca faleza. Iarna, cum am sugerat mai sus, sau vara, dupa ce se mai ascunde soarele si bate briza. In ambele cazuri mergi fara “duamne” 😉
cred ca o baterie d-asta de borcanele mai mici si mai delicate, asa de pus la bracinar ar revolutiona medicina; ar putea astfel si pacientii cu drene dar cu cingatoare cu borcanase la purtator sa se desfoare normal, cum ar veni sa se iubesca-n stufaris, sa sara gardu stabilmentului in cautare de libertate sau doar de votca, coniac sau bere, sa-si masoare puterile cu concetateni aflati in situatii similare…
astfel integrarea in viata normala s-ar face mult mai rapid; baaaa in unele cazuri chiar asa de rapid ca nici nu si-ar da seama ca s-a sfarsit inainte sa scoata drena…
@ MBadragan:
aidi bre ca va vad uameni culti, da Braille n´a auzit niminea???
@ impricinatul:
pai tocmai ca in 1993-1994 haladuiam prin Titan. nu eram angajat al spitalului. zilnic, de la 8 la 5. eram la acelasi etaj cu “analizele”. se faceau de toate, dar nu ma intreba ce ca nu stiu, nu umblam in fiecare camera sa le intreb pe asistente/doctorite ce faceau cu eprubetele cu sange. ba chiar mi-am facut si eu un set de analize, da’ am uitat ce.
d’aia am intrebat. stiu ca titanul nu era mono-specialitate da’ nu mi-am pus pb. asa.
@ mbadragan – danke seon, sa vezi ca ramane vorba asta vraiste, necunoscuta si ratacita. o sa vad cum naiba fac sa ma duc fara duamne pe corso la braille, asta ca sa-i raspund si la garcea…
mosule, s-a inventat si bateria la purtator. se cheama valva heimlich, da costa banuti mai multi si nu e platita de CNAS, adeca, pacientii scot banii din pozonar c a s-o dobandeasca. oricum, la drenaje serioase, heimlich nu face treaba ideala.
@ we – maitre, noi da ficat faceam doar probele bazale, transaminaze si bilirubina. daca omul are un pateu trecut prin ciur si darmon, nu te prinzi. spitalul de monospecialitate, chit ca la noi se scoteau plamani cu totul, nu prea primea bani, da asa era romanu pe atunci, rezistent! si vad ca asa a si ramas!
@garcea De Braille a auzit mai toata lumea de pe aici, iar eu am luat in calcul si varianta asta. Problema este ca Charles Barbier l-a intilnit pe Louis Braille pentru prezentarea proiectului pilot abia prin 1821. Daca mai adaugi citiva ani pina la definitivarea si intrarea in uz a ceea ce e cunoscut acum ca alfabet Braille, inca ceva ani pentru raspindire in constiinta populara franceza, inca ceva ani pentru deplasarea respectivei constiinte spre tarile romane si inca si mai multi pentru difuzarea informatiei in spatiul romanesc, nu mai ramine prea mult timp pentru ca la 1850 Anton Pann sa gaseasca zicala bine asezata in cultura populara.
Nu spun ca nu e asa, doar ca, intr-o vreme fara Google, Facebook, e-mail si cu o inertie semnificativ mai mare la evolutia limbii, varianta cu Braille mi se pare foarte putin plauzibila. Mai ales ca nici nu are prea mult sens. A nimerit orbul ceva scris in Braille? Come on! Mai degraba ar fi spus autorul anonim ca a nimerit orbul tufa de liliac.
@ MBadragan:
suna plauzibil ce zic tu acolo.. si totusi, bagi matale mina´n foc ca nu a fost o expresie inventata de junimea elitista?? 25 de ani…juma d eviata de uom pa vremea aia
@garcea Pai scriam si in comentariu ca nu bag mina in foc ca nu e asa. Din pacate este unul dintre acele cazuri in care nu prea exista referinte suficient de credibile. Promit sa caut lucrarea lui Anton Pann in care face referire la zicala si sa incerc sa deslusesc problema.
Cit despre junimea elitista… din cite imi amintesc eu (ramine de investigat), impactul lor la public a fost nesemnificativ pina spre 1848, abia incercarea revolutionara din acel an i-a propulsat ca o noua forta modernizatoare a Tarilor Romane.
Din pacate nu sint istoric, nu pot data exact astfel de miscari, asta fiind si motivul pentru care n-as baga mina in foc. Spun doar ca varianta cu Braille mi se pare destul de putin plauzibila. La fel cum putin plauzibila mi se pare si varianta cu brila-brille.
MBadragan a zis:
Aș zice că-s plauzibile ambele. Dac-au fost românii în stare să transforme ‘aqua chiara’ în ‘apă chioară ‘… … …
@Dragos B. La partea cu capacitatea romanilor de a transforma orice nu pot decit sa-ti dau dreptate. Mi-ai adus aminte de una dintre cele mai savuroase (si rautacioase) ironii romanesti, transformarea numelui casei de Hohenzollern in Hop-în-țol. Extrem de nerespectuoasa, dar savuroasa in contextul istoric.
Una peste alta, plauzibile sau nu, explicatiile imi sint cu toatele nesatisfacatoare. Asa ca ma voi porni in safari si voi reveni asupra subiectului daca ma intorc cu trofeu 🙂
impricinatul a zis:
Daca tot s-a facut vorbire…
http://reptilianul.blogspot.de/2012/04/capela-sfanta-elisabeta.html
” … Victoria Dragu Dimitriu scrie, în “Poveşti cu statui şi fântâni”, că “în Bucureştii de atunci nu existau decât statuia spătarului Mihai Cantacuzino şi aceea a voievodului Mihai Viteazul, dezvelită în 1874”.
Statuia Anei Davila pare să fie, deci, primul monument închinat unei femei din istoria Bucureştiului, realizat prin subscripţie naţională, cum scrie pe soclu, din iniţiativa unui comitet de doamne, soţii de medici, colegi ai doctorului Davila. Acestea au luat hotărârea să ridice monument Anei în anul următor morţii sale, în 1875, dar au reuşit să îl comande lui Storck abia în 1882, iar dezvelirea lui a avut loc mulţi ani mai târziu, în 1890. … “
@ Dragos B:
hmm este totusi posibil ca tu sa fii prea influentat de comparatia cu netul? nu de alta dar daca trimiti un reporter al teve prahova cre´ca nici 0,01% nu vor da buluc sa se informeze ce dracu´vroia ala sa stie de braille, desi cam toti au tilifon cu net.
eu stiam de ceva leprozerie in zona, o fi fost si vreo scoala de orbi??
@ garcea:
leprozeria e la tichilesti, dincolo de garla, destul de departe. scoala de orbi… hm… uite, s-ar putea dar nu stiu. braila era cu negustori multi, nu stiu daca aveau treaba cu orbii, nu prea mergeau ei negustorii adica, la d-astea, cu aproapele, cu empatia, cu binele public…
da poti sa stii? in fond, harta brailei e o chestie aproape ideala prin simetrie si organizare urbana, ceea ce la noi, astilanti, cam lipsea.
Asaaa… rezultate partiale din safari.
Numero uno, o sa iau ca an de referinta 1850, n-am gasit ceva mai vechi.
Be, povestea spune (am vazut si harti care confirma asta pe blogul brailaveche sugerat de Dragos B) ca Braila n-avea geografia asta asa de regulata la anul de gratie 1850. Asa ca nu prea poate fi vorba despre asta ca explicatie pentru zicala.
Trei, am gasit in sfirsit textul in care Anton Pann foloseste expresia. Hmmm… e putin… cum sa spun… altfel. Citez din Povestea Vorbei, capitolul Despre Invatatura:
“Omul cât trãieste învatã si tot moare neînvãtat.
Nimenea nu poate sã zicã: acum le stiu toate.
De aceea
La orce treabã, pe Stan pãtitul întreabã.
Cã
Cine întreabã nu greseste.
Orbul cu întrebarea a nimerit Brãila.
Dar
Nu cere de la prost învãt si de la bãtrân bãt.
Cã
Orb pe orb povãtuind, cad amândoi în groapã.”
Iar prin alte parti orbii nimeresc nu doar Braila, ci si Suceava, Vascaul. Citatul din Pann sugereaza ca importanta nu era neaparat Braila, ci algoritmul de gasire a tintei in caz de orbire 🙂
Dar nu e deloc imposibil ca nenea Pann sa fi facut o adaptare poetica a expresiei originale pentru a i se pupa cu intentiile lui pedagogice. Asa ca declar cautarea in continuare deschisa.
P.S. Gasesc ca acesta este un mod mult mai placut de a petrece 1 Mai decit inghesuirea pe sosea/in tren/pe pajiste la gratar cu capuse. Multumesc de intrebare nene Corn 😀
@ MBadragan:
ahahhaha da e haios sa urmaresti cite o pista falsa. Eu de obicei sunt pe linga dar de data asta m´am intrecut :o)))
a propos de folclor si etimologie, nu ma pot abtine sa nu povestesc o intimplare ca prea´i relevanta. Prin 92 faceam armata si asistam la o discutie intre un bagabont de gara de nord proaspat expulzat din germanika si unul de cringasi care visa sa ajunga da´avea tovarasi care fusesera deci cu know howul la zi. Bai si perorau astia docti despre metode cum sa faci ca sa scapi de “feribot”, io cu gura cascata ce dreacu´vor sa ajunga cu vaporu´aia “ce vapor ba ejti pruozt!?” intre timp ma ginesc ca´i vorba de shtampila pusa de autoritati in pasaport si tacadamtacadam pica si fisa: era vorba de Verbot/verboten=interdictie/interzis :o))
@garcea
Hehe, nostima! Da’ se intimpla si pe la case mai mari. Coleg de facultate, fizician cu multa glagorie, olimpic international (intimplator chiar la editia din Franta) si degraba vorbitoriu de franceza, sedea cu sticla de vin intr-o mina si tirbusonul intr-alta cind s-a luminat deodata la fata si a strigat: bah, voi stiati ca tirbuson vine de la “tirer le bouchon”?
Uneori nu se face clicul si gata! Si nici macar nu era ardelean 😀
@ garcea:
genial, genial, geniaaaal! maitre, da-mi voie sa-ti preiau licenta, ca poate folosesc chestia asta intr-un text ceva… e absolut geniala!
@ mbadragan: poate ca invatase cuvantul cu pricina pe filiera TIRBISON 🙂 si d-aia nu se prinsese…
@ impricinatul:
ahhahha cuvantul antispam e \”sebastian\”.
Chiar ma simt magulit numa´las´o mai moale cu \”metrã\”, adica io mi´am ales pseudonimu´dintr´un puseu de sinceritate maxima :o))))