CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.1

 

 

Am aflat povestea de mai jos de la proprietarul unei cafenele de pe strada Popa Rusu, el însuşi aflând-o în copilărie de la tatăl lui, un armean pe nume Raul Gulbenkian. Cine ştie dacă povestea cu pricina n-ar fi rămas uitată pe vecie dacă proprietarul cafenelei n-ar fi fost forţat să şi-o reamintească după ce s-a apucat să restaureze casa părintească, ca s-o transforme în cafenea. Casa, măruntă, cu un singur nivel, cu cerdac de jur-împrejur şi cu geamlâc, abia dacă se zăreşte pe timp de vară printre oţetarii, salcâmii scunzi şi tufele de begonii ce cresc vraişte prin curte, asta nemaipunând la socoteală petuniile revărsate de pe acoperiş în cascade vegetale cvasi-amazoniene. În plus, casele din jur, toate având mai multe caturi, o înghesuie ceva de speriat, acoperind-o vederii până în clipa în care ajungi să păşeşti prin faţa intrării în curte.

Pe la 1790, când familia Gulbenkian a ridicat respectiva clădire, lucrurile nu stăteau aşa, curtea fiind mult mai largă şi mai aerisită, după cum era, de altfel, întreaga mahala Armenească. Casa era tot cafenea şi pe atunci, dar pe la 1810, ajunsese să adăpostească un fel de han, denumit bizar, Ursul Levantului. Dacă Raul Gulbenkian ar mai fi trăit când s-a apucat fiu-său de restaurat casa, probabil că i-ar fi spus:

– Băh, ce bine ar fi fost ca Ursul Levantului să fi fost la fel de înghesuit şi pe vremuri!

Asta însemnând că păţaniile năpraznice de care va fi vorba mai încolo nu s-ar fi amorsat niciodată.

În fine. Spuneam că proprietarul şi-a reamintit povestea spusă de taică-său după ce s-a apucat să restaureze casa – cu acea ocazie, în timp ce scotea vechiturile din beciuri, a găsit o casetă din lemn de mahon, acoperită de intarsuri ciobite, cu o formă mai degrabă ciudată: părea un dulap în miniatură, ale cărui uşiţe erau ferecate cu un zăvor care avea o neaşteptată formă de zvastică. Caseta, tapisată cu o catifea brună excelent conservată, conţinea un singur obiect: un banal pahar de sticlă – un pahar prăfuit, cu o pată maronie şi mată pe fund, de parcă cineva uitase, cine ştie când, să dea peste cap o ultimă gură de vin. Pe suprafaţa exterioară a paharului se vedea urma uscată a unor degete – de fapt, erau trei amprente aproape perfecte.

Dar, să nu anticipăm, căci povestea propriu-zisă începe hăt, cu mai bine de 190 de ani în urmă, în seara de 8 septembrie, 1818, cu ocazia primei reprezentaţii de operă din Bucureşti. În seara aceea, nimeni de pe la noi nu cunoştea termenul de diliu/dilie – mai lipseau numai două-trei ore pentru ca spectacolul Italiencei din Alger să prilejuiască revărsarea respectivelor cuvinte în lexicul local. Tot în seara aceea, boierul Anton Locureanu a catadicsit să vie la spectacol cu soaţa sa, Smaranda, de parcă povestea spusă de Raul Gulbenkian fiului său ar fi pândit, latentă, mereu amânată şi perpetuu ascunsă într-o sumedenie de întâmplări, ezitări şi încurcături – de parcă povestea ar fi pândit, aşadar, tocmai buna umoare a lui Anton Locureanu ca să poată ieşi la iveală.

Deşi toată lumea îl ştia pe Anton ca fiind un Locureanu, pe la colţuri îi spuneau cu toţii Anton Canta, şi iată de ce. Maică-sa, cucoana Safta Locureanu, fusese în tinereţe o muiere cam „uşoară de picior” după cum se spunea, în timp ce conul Locureanu era mai degrabă un buzat încet la minte. Ei, şi prin februarie 1785, iată că apare prin târg un oarecare Teofil Canta, un armân născut pe lângă Meteora. Despre acest Teofil nu se ştiu prea multe – cică era un ins cam exaltat care lăsase totul baltă pe la el pe acasă, prin Thessalia, şi care, după o viaţă plină de peripeţii, ajunsese să-l însoţească pe Horea de-a lungul răscoalei din Ardeal. Om norocos, scăpase ca prin urechile acului de husarii imperiali la Pădurea Scoruşeţului, când nemernicii au pus mâna pe Horea, după care a dat fuga peste munţi, în Valahia, unde a fost găzduit de Slătineni în casele lor de pe Podul Mogoşoaiei.

Acolo, la o serată liniştită, cu şerbet, cafele şi narghilea, falnicul Teofil Canta a ajuns s-o cunoască pe coana Safta Locureanu. Coana Safta, era lucru ştiut, se aprindea foarte repede, iar povestirile lui Teofil o încinseră în asemenea măsură, încât făcu pe dracu-n patru ca să-l mai întâlnească.

Ceea ce şi reuşi, şi nu doar o singură dată.

Aşadar, cum-necum, de ce-de nece, iat-o pe coana Safta că dădu naştere unui băiat zdravăn, în luna martie 1786 – an în care, mânat de irezistibila sa dromomanie, Teofil Canta părăsi Bucureştiul, lăsând în urma sa un tărăboi nemaipomenit. Ciudăţenia acestui om era într-atât de mare însă, încât, părăsind Valahia peste munţii Făgăraşului, mai zăbovi preţ de vreo două săptămâni în Berevoieştii de Argeş, unde o împuie pe-o moşneancă, lucru care avea să aibă urmările sale cândva. 

Dar, să revenim. Aşchia nu sare departe de trunchi, aşa că, după ce i-au dat tuleiele, fecior mai zevzec decât Anton Locureanu, zis Canta, nici că s-a pomenit prin tot Podul Caliţei. Casa cea mare a Locurenilor, care poate fi văzută şi în zilele noastre pe Calea Rahovei, se afla la numai o aruncătură de băţ de maidanul de lângă lacul Şerban Vodă, cel pe care se întâlneau turcii ca să se înfrunte în küreş-ul cel atât de pervers şi de onctuos, iar nemernicul de Anton era nelipsit de la luptele puse la cale în fiecare joi de başbuzuci.

Nenorocitul! Era înalt şi slab, uscat iască, dar musculos şi iute, cu nasul coroiat doar cât trebuie, cu părul numai inele negre şi cu ochi albaştri, despre care peste vreo două sute de ani s-ar fi zis că aveau o nuanţă profund electrică. Iar când, înainte de küreş, se ungea cu ulei pe trup şi-şi trăgea pe el pantalonii mulaţi din piele, ziceai că-i drac, al naibii – drac din acela care se vedea pe pereţii mănăstirilor copte din deşertul Saharei: cu adevărat ispititor şi cinic, plictisit dar visător, reflexiv dar gata să izbească unde doare mai tare.

Seytan. Aşa-i spuneau başbuzucii care ajunseseră să se teamă de el, nu pentru că ar fi fost cel mai puternic, ci pentru că ştia mai mereu cum să întoarcă o bătaie straşnică în favoarea sa.

Dacă bărbaţii se temeau de el – treaba lor! Cu femeile, în schimb, altfel stăteau lucrurile. Pe fata popii de la Sfântu Niculaie din Prund o lăsase borţoasă, pe Klara, soaţa consulului austriac, o înebunise de tot, de trebuise bărbat-so s-o trimită înapoi la Viena, pe Ana, o nepoată de-a banului Craiovei, o zăpăcise în asemenea hal încât singura ei scăpare fu mănăstirea – ce mai tura-vura: tinere, bătrâne, scurte, lungi, slabe, grase sau voluptuoase, pe toate le făcea să-şi piardă cumpătul şi să alerge după dânsul, ceea ce, în anii aceia, nu se mai văzuse decât dacă la mijloc era vorba de afurisiţii de ofiţeri ruşi care vorbeau franceza.

Şi, că tot veni vorba de ruşi, se zice că blestematul de Anton l-ar fi provocat la duel, în 1811, pe însuşi generalul Bagration, după o ceartă de noapte, la un preferans bezmetic ce avusese loc în salonul mare din hanul cel nou al lui Manuc Bey. Ducându-se în zorii zilei în Grădina lui Scufa, printre platanii cei bătrâni de pe malul gârlei, cei doi erau cât pe ce să se împuşte, numai că martorii generalului puseseră la bătaie toată diplomaţia de care erau în stare în aşa fel încât tărăşenia să se încheie cu o îmbrăţişare îndelungă, prea rară între români şi ruşi. Realitatea e că le fusese o frică soră cu moartea de a nu-l pierde pe comandantul misiunii militare de la Bucureşti, aşa că i-o oferiră lui Anton pe însăşi Olga Serebriakova Bunrak, favorita unuia dintre ei, adusă pe bani grei tocmai din tundrele îngheţate de dincolo de Urali.

Anton Locureanu se căsători destul de târziu, în 1814, luând-o pe Smaranda Colţescu, cea mai frumoasă brunetă din Bucureşti la vremea aceea. Preţ de doi ani, păru că vajnicul bărbat se potolise, căci nici la küreş nu se mai duse, nici la preferans nu mai pierdu nopţile, şi nici nu mai călcă strâmb cu alte femei. Vechii lui tovarăşi de petrecere se dădură de ceasul morţii să-l mai aibă printre ei, însă Anton Locureanu le trimise vorbă că vrea să fie lăsat în pace, că de-acum avea nevastă şi copii şi că, cel mai mult şi mai mult voia ca toţi pretenarii săi de dinainte vreme să-i piară până şi din amintiri.

Auzind una ca asta, coana Smaranda se înfoie de mândrie, iar pezevenghii cu care chefuise Anton pe vremuri înnebuniră de supărare. Beţi şi furioşi, într-o noapte îl scoaseră cu forţa din casă pe popa Tumbea de la Sf. Ilie din Gorgan, îl obligară să boteze la repezeală o păpuşă de lemn, după care puseră la cale de-un prohod şi îngropară păpuşa la cimitirul din acelaşi Gorgan, cu popa cântându-i stâlpii şi vecinica pomenire.

– ’te-n pizda mă-tii, Antoane, ştii…? – strigară pezevenghii la sfârşit, aruncând câte o mână de pământ în groapă, peste păpuşă.

Dar, a-l bănui pe Anton Locureanu, zis Canta, că i-ar fi venit mintea la cap era doar dovada unei nemaipomenite prostii – în acei doi ani, Seytan n-a făcut altceva decât să-şi pupe şi să-şi iubească nevasta cum ştia el mai bine, împuind-o de două ori, fără drept de apel, şi asigurându-şi o binemeritată linişte pe partea asta.

Şi, aşa se face că, la începutul verii lui 1817, cu doi copii acasă şi cu încă unul pe drum, Anton Locureanu s-a nărăvit din nou. Şi, ca să fie sigur că nu-şi pierduse mâna în timpul celor doi ani şi jumătate de linişte, s-a deghizat în negustor bulgar, s-a prefăcut mai beat decât era şi a căutat-o cu lumânarea într-o noapte, la Giafer, la doi paşi de casă. Pe vremea aia, venise la Bucureşti o trupă de pehlivani franţuji şi nemţi, care făceau tot soiul de figuri cu ghiulele, care mergeau pe papainoage, care săreau peste patru-cinci cai deodată, mă rog, nişte atleţi desăvârşiţi. Eh, şi tocmai pe-ăştia şi-a găsit Anton să-i provoace.

Caftul a fost nemaipomenit! Şi după cincizeci de ani, Ochialbi încă mai cânta prin hanuri şi birturi despre bătălia cruntă care începuse printre mese, la Giafer, terminându-se tocmai pe malul gârlei, lângă podul Radu Vodă, în mocirla clisoasă din Tabaci, că tare mult mai plouase în primăvara aia. Cursese o grămadă de sânge, iar Anton s-a ales cu un ochi scos – dar, până la urmă, tot i-a dovedit pe pehlivanii cu pricina, care, au fost nevoiţi să-şi suspende spectacolele preţ de trei săptămâni.

De bucurie, Anton se duse, aşa plin de sânge şi cu ochiul scos cum era, la o podancă zdravănă care-şi făcea veacul prin Ţigănia Mitropoliei. Când aia (femeie trecută prin multe) se apucă să chirăie de spaimă văzându-l aşa de hărtănit, Anton o întrebă:

– Ce-i, fă? M-ai şi uitat, fire-ai a dracu’?

– Sfântă Fecioară! Da’ ce naiba, Doamne iartă-mă, ai făcut, bre conaşule?

– Ce să fac? Na, m-am bătut, că dacă mai stăteam mult pe-acas’, simţeam că-nebunesc! Ia hai, fă, treci la interes!

Podanca trecu la interes, iar Anton nu mai ieşi din casa ei vreme de două zile încheiate, timp în care trecură pe la el toţi parlagiii din mahalale, pezevenghii care-l îngropaseră mai acum doi ani jumate’, conaşii cei tineri care doar auziseră de el, ba chiar şi beizadea Gheorghe Caragea, care râse cu gura până la urechi de toată păţania. Doctorul Caracaş îl vizită şi el şi-l obloji cum ştia mai bine, iar vorba se duse cât ai bate din palme, în tot târgul: nebunul de Anton Locureanu, zis Canta, îşi venise din nou în fire. Ba chiar, spuneau les connaiseurs, dădea dovada unei snăgi incredibile – podanca aia umbla mai mult deşelată prin casă, cu ochii scoşi şi cerşind îndurare.

– Lu’ blestematu’ ăsta de gineri-miu, i-a lăsat curva aia de mă-sa ardei în fund, se plângea Colţeasca a bătrână.

– Lasă, cocoană, o mângâiau prietenele, că pân’ la urmă o să-i vină şi lui careva de hac.

– Poate doar dac-or mai veni ruşii ăia, că pe-ai noştri i-a dovedit pe toţi, nu vedeţi?

 

—//—