HALLSTATT

 

 

Hallstatt! Ehei, aici e frumos-frumos! Atât de frumos, că unor nenorociţi de chinezi le-a dat prin minte să-i construiască o replică, la ei acasă, la dracu’ cu cărţi, prin nu-ştiu-ce-munte cu nume impronunţabil.

Cum e Hallstatt? Case căţărate unele peste altele,

 

 

grădini mărunte, ascunse îndărătul unor ziduri de piatră,

 

 

cheiuri pentru vaporaşe şi bărcuţe (acestea din urmă au o formă specifică),

 

 

piaţete, străzi înguste,

 

 

scări de piatră, caldarâm, flori la fereşti – totul la numai doi paşi de luciul lacului pe care n-ai cum să nu-l zăreşti, indiferent în ce colţ al Hallstatt-ului te-ai afla.

 

 

O catedrală căţărată într-un loc imposibil, peste case, şi un tunel săpat în munte care trece mai sus de târguşor, cu o ieşire într-o parcare dosită deasupra caselor. Lângă catedrală, un cimitir minuscul, cu locuri de veci sobre, scurte, înguste şi, mai ales, limitate ca număr. Periodic, osemintele se scot din morminte; pe craniu se trece numele şi prenumele defunctului, ocupaţia şi anii între care a trăit, după care, întreg scheletul este depus într-un osuar.

 

 

În acest cimitir a fost înmormântat cu pompă şi faimosul „om de sare” – minerul din preistorie perfect conservat, mort în mină în urma prăbuşirii unei galerii. Insul a fost descoperit în 1734 şi acum beneficiază, şi el, de o dioramă în galeriile subterane. Zău dacă mai ştiu ce s-a întâmplat cu adevăratul om din sare – dacă a fost transferat, au ba, în osuar, aidoma celorlalţi rezidenţi din cimitir sau dacă, după cum parcă mi-aş aminti, a fost rătăcit cu desăvârşire în urma unui incendiu…

 

 

Hallstatt. Hall vine de la cuvântul sare, dintr-un dialect celtic – celţii fiind inşii care au început exploatarea sistematică a sării în zonă. Să fi fost printre ei şi boii şi tauriscii, alungaţi de Burebista în timpul marţialului său Drang nach Westen, triburile despre care cronicile romane relatează că au fost fugăriţi de omnipotenţii daci până în Noricum? În fine…

Târgul Hallstatt s-a dezvoltat în jurul minelor, cum altfel. E destul de probabil că romanii s-au plimbat frecvent pe aici – în fond, exista o via care trecea prin apropiere, către Juvavum, actualmente Salzburg dacă-mi permiteţi, iar sarea, nu trebuie s-o mai spun, reprezenta pentru toată lumea o chestie de mare interes.

 

 

Din Evul Mediu şi până acum, nu s-au schimbat multe în exploaterea sării – principiile, cel puţin, sunt similare. Se începe prin săparea unui puţ de foraj, prin care se introduc două ţevi concentrice până la adâncimea dorită. Ulterior, prin ţeava interioară se introduce apa; aceasta dizolvă sarea, astfel încât după o vreme poţi să extragi saramura prin ţeava externă. În timpul Evului Mediu, saramura era apoi condusă spre nişte tigăi uriaşe, metalice (cea din piaţa mare a Hallstatt-ului avea 445 de picioare pătrate), sub care ardea un foc continuu. Apa se evapora, iar în tigaie rămânea sarea ca atare.

 

 

Focul ăsta continuu a ridicat mari probleme în zonă – semn că încă din Evul Mediu procesul industrial venea la pachet cu deteriorarea mediului înconjurător. Pe scurt, focurile care ardeau neîncetat sub „tigăile” de preparare a sării au condus la despădurirea zonei, astfel încât, în 1595, tigăile din Hallstatt au fost desfiinţate din lipsă de combustibil. Cu acea ocazie a fost construită o pipeline de peste 40 de kilometri, până la Ebensee, o zonă plină de copaci tocmai buni de ars sub saramură. După ce cărbunele a intrat în circuitul industrial, tigăile au reapărut la Hallstatt, dar numai pentru scurt timp, după care s-a trecut la procedee moderne de prelucrare.

 

 

Zona din jurul Hallstatt-ului a fost un teren fertil pentru Reformă. Salzburgul, însă, era aproape, iar Salzburgul era una dintre arhiepiscopiile Sfântului Imperiu Roman, aşa că decidenţii locali n-aveau de gând să scape situaţia de sub control. În consecinţă, s-a lăsat cu caft, iar caftul s-a concretizat, cândva prin secolul XVIII, într-un surghiun colectiv. Ei bine, cu acea ocazie, protestanţii din Hallstatt şi din împrejurimi au fost exilaţi în… Transilvania, fapt care mi-a furnizat explicaţia similitudinilor arhitectonice cu casele vechi din Buşteni şi Predeal, zonă în care influenţa saşilor din Rîşnov şi Bran a fost mereu marcată.

 

 

La finele secolului XIX, Hallstatt devine destinaţie turistică. Iniţial nu au fost probleme deosebite în ce priveşte transportul – s-a construit o linie de tren de la Bad Ischl şi lucrurile au fost controlabile, cât de cât. Începând cu 1930, însă, numărul turiştilor a crescut progresiv, astfel încât, pe la finele anilor ’40, autocarele care ajungeau în Hallstatt nu mai găseau loc de parcare în târguşor. Se lăsa cu traffic jam-uri şi cu nervi din cale afară aşa că s-a organizat un plebiscit: vroiau cetăţenii Hallstatt-ului să se construiască o şosea mai lată care să treacă prin târg, pe locul actualului drum principal?

 

 

Nţ… Mai bine de 54% din populaţie s-a opus proiectului, ceea ce a dus la construcţia tunelului prin munte, imediat deasupra Hallstatt-ului.

 

 

Un singur lucru m-a nemulţumit la Hallstatt – dar asta m-a nemulţumit cam peste tot în Austria: haleala! Era prea uscată, prea aseptică şi prea puţin papilară. Cârnaţii erau albi, ca pentru bolnavi, varza era tăiată prea mărunt, de parcă ar fi fost spaghete chinezeşti, plus că totul era dat en gros cu chimen. Nu mai spun că tradiţionalele chifle aduceau cu bureţii, că muştarul era prea blând, şi că sosurile te predispuneau la diabet de dulci ce erau – ce mai, mâncai doar pentru că n-aveai încotro!

(Haralambina zice că nu: cică îngheţata era marfă!)

 

 

Berea, în schimb, berea de casă, nefiltrată, era absolut OK. Te ajuta la multe chestii, la digestie inclusiv.

În rest, locul merită o zi cu prisosinţă. Au ei o chestie mişto cu nişte copaci pe care îi cresc de parca ar fi făcuţi afiş pe pereţi.

 

 

Au o piaţetă centrală înghesuită. Şi mai au foarte mulţi, extrem de mulţi, chinezi care hăhăie ambulând într-o parte şi în alta.

 

 

Cu toate astea, localnicii sunt îngrozitor de calmi. Lăsase unul dintre ei maşina în mijlocul unei stradele teribil de înguste, după cum sunt mai toate prin Hallstatt. Băi, şi apare un alt băştinaş cu maşina şi nu mai are pe unde să treacă.

Noi ne-am luat loc în faţă şi ne-am tot învârtit prin zonă ca să vedem cum se soldează the clash of the cars. Băi, şi trec minutele, şi trec, şi trec – ăla cu maşina care bloca traficul nu mai venea. Ăstălalt stătea potolit: nu claxona, nu vocifera, nu trântea uşile, nu ieşea din maşină, nu făcea nimic! Nici măcar nu şi-a luat ceva de citit şi nici ţigări nu şi-a aprins.

După o vreme, se întoarce făptaşul la maşină. Se aşează, potolit, îndărătul volanului şi, fără un gest sau o zicere de scuză, măcar, porneşte agale spre ieşirea din târguşor. Culmea e că cel care aşteptase ca fraierul nu s-a inervat şi n-a comentat nicicum: doar a pornit agale, şi el, spre ieşirea din târguşor.

Hm!

 

 

O chestie de final – relativ tristă. Actualmente, Hallstatt are o populaţie de aproape 1000 de locuitori. În apropiere de ieşirea din târg, există un monument comemorativ: sunt numele locuitorilor din Hallstatt morţi în cele două războaie.

Ei, bine, numai în WWII, târguşorul a pierdut în jur de 100 de bărbaţi în puterea vârstei. Cel mai probabil, erau vânători de munte ucişi prin Italia şi prin Caucaz but, who cares pe unde au murit? Un calcul simplu ne arată că, practic, fiecare familie a avut cel puţin un mort în casă, iar chestia asta, zău că mi-a dat cu minus!