MINA DE SARE DIN HALLSTATT

 

 

Dacă te învârţi pe la Obertraun şi dacă te plouă amarnic (nu-i greu să păţeşti aşa ceva), dă şi tu o tură pe la mina de sare din Hallstatt – o cuplezi cu vizita târguşorului Hallstatt, chit că acesta din urmă merită să fie văzut pe soare, şi-ţi mai iese de o zi de concediu.

Despre civilizaţia timpurie a fierului, cea care poartă numele târguşorului – aţi auzit şi n-am chef să insist. Vă reamintesc doar că, odată apărută şi asumată de hicsoşi, de pildă, amărâţii ăia din Orientul Mijlociu, a pus jos Egiptul Faraonilor: aceştia din urmă încremeniseră în proiect şi bootau zi de zi, fără nici un fel de apăsare, epoca bronzului. Boleslaw Prus a scris un roman interesant pe tema asta, chiar dacă nu i-a ieşit un thriller istoric.

 

 

Să începem dezbaterea, însă, stimaţi tovi… Ghidurile locale, în unanimitate, ne anunţă că exploatarea sării din zonă a început acum… hm, acum 7000 de ani, deci cu mult înainte de apariţia civilizaţiei de tip Hallstatt. În context, aceleaşi ghiduri se străduiesc să ne arate că minele de sare iniţiale (or fi fost exploatări de suprafaţă?) au fost sincrone cu înălţarea piramidelor egiptene, cu ridicarea oraşului Ur şi cu apariţia embrionului urban de la Ierihon.

Sunt chiar insistenţi pe tema asta. De altfel, odată intraţi în mina de sare, ni se proiectează un filmuleţ în care autorii se străduiesc din răsputeri să marcheze această sinergie (parcă aşa-i spunea…) cu restul civilizaţiilor antice şi acceptate. Din nefericire, în ce mă priveşte, prea îndelungata lor insistenţă mă face să devin sceptic. Mă întreb: oare toate popoarele suferă de protocronism? Dacă da, de ce? De ce, tată, din moment ce austriecii au suficiente motive ca să-şi (şi, mai ales, să-ţi!) demonstreze potenţa creatoare ca leading conductors în ceea ce ICR-ul ar denumi, cu bunul simţ lexic care-l caracterizează, „paradigma socio-culturală europeană”.

Scuze… De fapt, încercam doar să arăt cum fac austriecii turism. Ei îşi cunosc bine de tot marfa (mă refer la turişti), aşa că n-au nici o greaţă în a umfla cu pompa următorul silogism: 1) în zonă s-au găsit o grămadă de artefacte romane, greceşti, ba chiar şi cartagineze; 2) localnicii aveau de vândut foarte multă sare; ergo: 3) avem dovada certă a schimburilor economice pe care băştinaşii le întreţineau direct cu tout le beau monde de pe vremea aia.

 

 

Eh, da… Civilizaţia locală angajase schimburi directe, inclusiv cu îndepărtatele teritorii nord-africane, de parcă negustorii ar fi fost o specie nedescoperită încă în epoca timpurie a fierului… În plus, ONT-ul austriac, sau Sfatul Popular, nu mi-e clar cine, mai sugerează pe vreo două tăbliţe că însăşi ideea UE a fost anticipată (!!!) cumva de cultura Hallstatt, care a reprezentat, nu-i aşa, o chestie unificatorie pentru spaţiul Europei Centrale din epoca fierului…

Does this ring a bell?

În fine, asta e doar mizansenă şi propagandă pentru mutanţii de turişti contemporani, inşii ăia pricepuţi mai ales la lansarea oh-urilor şi ah-urilor deprinse de la Internaţionala OTV, pentru că, altminteri, vizita minei de sare din Hallstatt chiar merită – „se merită”, după cum aud că se spune, tot mai des, prin Bucureştiul nostru iubit. Şi, când spun că se merită, I really mean it.

Vizita începe cu un urcuş spectaculos pe o linie ferată înclinată la aproximativ 60 de grade – Salzbergbahn.

 

 

 

 

 

 

 

La capătul liniei, un pod suspendat peste o râpă conduce la restaurantul Rudolfsturm (cam scump), pod tocmai bun d’o ţigară.

 

 

Sau de-o pipă. Sau pur şi simplu, ca să priveşti, fiind acel pod un mirador (gazebo, in english, svp!) de pe care ai o panoramă teribilă asupra lacului Hallstatt şi a munţilor Dachstein.

 

 

Dacă nu ţi-e foame, cu atât mai bine: o iei pe un drum de vreo 10 minute până la intrarea în mina de sare. Pe drum, câteva panouri cu explicaţii apropo de civilizaţia locală: cum de-au ajuns oamenii să găsească sare, cum lucrau, cum trăiau, cum se înmulţeau etc. Aici am văzut resturile unei căbănuţe în care, din timpuri străvechi, trăiau nişte inşi a căror ocupaţie exclusivă era îndepărtarea pietroaielor, a crăcilor şi a nămolurilor aduse în drum de năprasnicele viituri ale Dachsteinului.

 

 

O chestie de management, acum: minerii, originari din satele din vale, munceau în ture de câte o săptămână, locuind în nişte căbănuţe de lemn, ridicate în apropiere de gura minei. Acest aranjament îi scutea de naveta zilnică în josul şi în susul muntelui. După ce trecea săptămâna, se duceau la vale, în satele de baştină, pentru refacere. Încă ceva: la mină lucrau bărbaţi şi femei deopotrivă, acestea din urmă fiind însărcinate, printre altele, cu întreţinerea căilor de acces. Asta se petrecea demult de tot – hăt, înainte de Scrisoarea lui Neacşu ot Câmpulung.

Periplul prin mină durează cam o oră şi zău că face toţi banii. În primul rând, la început te îmbraci într-un costum de protecţie care îţi ţine şi de cald, având în vedere că în galerii sunt doar 8 grade Celsius.

 

 

Atenţie: când te duci să vizitezi mina nu uita să te încalţi cu bocanci cu talpa tare, căci podeaua galeriilor e alunecoasă şi plină de denivelări.

 

 

Călătoria începe cu un Glück Auf sănătos (adică Noroc Bun!), apoi intri într-un tunel lung, luuung de tot, după care te trezeşti în tot soiul de saloane şi camere unde o ghiduşă drăguţă îţi furnizează  explicaţii în germană şi engleză. De pildă, afli că patroana minerilor este Sfânta Barbara (Varvara, pentru naţionalişti…). Barbara a fost fiica unui roman bogat şi, cum altfel, păgân, Dioscorus pre numele lui.  Păgânul a vrut să-şi dea fiica după un alt păgân, chestie cu care ea, devenită creştină în secret, nu a fost de acord. Tatăl, un fel de stalinist avant la lettre, şi-a pârât fiica guvernatorului roman. Acesta din urmă a închis-o într-un turn, unde Barbara a fost chinuită timp de 5 ani, doar-doar ar abjura şi s-ar mărita cu un roman destoinic, dar păgân.  Fireşte, Barbara nu şi-a abandonat crezul, iar guvernatorul, văzând că n-are succes, a condamnat-o la moarte prin decapitare. După execuţie, (Barbara a fost demnă până în ultima clipă), guvernatorul a fost lovit de trăznetul divin şi aşa se face că numele Barbarei a fost legat de puterea fulgerelor…

A devenit patroana artileriştilor şi a minerilor care, şi unii şi alţii, lucrau cu explozibile – nişte fulgere în mic… Ca o consecinţă, din uniforma standard a minerilor din zona Hallstatt face parte şi haina cu 29 de bumbi (19, pretinde Haralambina), numărul anilor pe care i-a trăit Barbara. Cei cinci (trei, pretinde Haralambina) bumbi de sus sunt mereu ţinuţi descheiaţi, în amintirea celor cinci ani petrecuţi de sfântă în temniţă.

 

 

În fine, să revenim la turismul de mină… Eşti turist, eşti respectat, frate, zău că eşti! Deşi din tot grupul intrat în galerii, nu eram decât 3 fiinţe care ţineam de alt areal lingvistic, ghiduşa de care vorbeam mai sus şi-a văzut de treabă cu responsabilitate şi şi-a spus textul de două ori de-a lungul întregii vizite, ca să nu ne preumblăm ca fraierii pe supt pământ.

 

 

O chestie interesantă: restul grupului era alcătuit din elevi de şcoală (întâlnisem un grup şi la Kaiservilla) şi m-am întrebat dacă la noi se mai organizează excursii educative.

 

 

În fine. Pe drum, un lac subteran,

 

 

 

două tobogane de lemn care stabilesc legătura între orizonturile minei (unul dintre tobogane are 64 de metri lungime),

 

 

 

un film documentar, un spectacol cu holograme laser într-un salon mai voluminos,

 

 

câteva diorame în mărime naturală cu oameni de Cro-Magnon şi cu cetăţeni din Evul Mediu, apoi un film pe scurt care descrie variile metode de exploatare a sării, din cele mai vechi timpuri şi până azi (ştiaţi că în vechime, les Cro-Magnons îşi luminau calea prin mină ţinând un băţ aprins în gură?).

 

 

Vizita se încheie cu o călătorie cu trenuleţul de mină care te scoate, nu ştiu prin ce mecanism, doar cu un singur orizont mai jos… Vreau să spun că-ţi pierzi simţul de orientare – eu unul crezusem că ne scoborâsem în străfunduri preţ de j’de mii de orizonturi…

 

 

Călătoria de final cu trenuleţul durează vreo 10 minute şi-ţi dă o multdorită senzaţie de claustrofobie (îţi arată clar care e treaba cu munca în mină…), mai ales că dracii de copii din grup s-au găsit să facă ceva interzis cu acea ocazie… Galeria prin care trecea trenuleţul e foarte îngustă şi, mai mult ca sigur că e prevăzută cu senzori în caz că cineva cade sau se loveşte de marginile galeriei, acestea aflându-se la numai câţiva centimetri de corpul nostru. Ghiduşa ne-a avertizat să nu atingem nimic, dar exact asta a făcut unul dintre elevi, iar trenul a înţepenit instant în galerie.

Ei, şi să vedeţi ce chestie, profii austrieci n-au umblat deloc cu mănuşi cu elevii! De altfel, şi la începutul vizitei, i-au potolit de câteva ori prin strigăte bine plasate, prin îndemnuri subite şi gesturi de impunere evidentă, iar elevii au încremenit şi n-au făcut gură. Dacă amărâţii de profi ar fi făcut aşa ceva în românica, se lăsa cu o urmărire a cadrelor didactice pe culoare, cu tărăboi şi cu reclamaţii ale distinselor mame (piţipoance proaspăt ieşite din recalificări) către inspectorii şcolari, pentru că trăim într-o ţară – nu-i aşa? – mai liberă, mai frumoasă şi mai dreaptă decât închistata Austrie.

Înainte să lăsăm mina în urmă, mai aflăm o treabă interesantă: având în vedere că în preistorie şi în antichitate sarea era extrasă lovind pereţii galeriilor cu ustensile gen târnăcoape, în urma izbiturilor rămâneau nişte geode săpate în rocă, iar aceste geode aveau forma unor… inimi. De altfel, inimile cu pricina sunt încă vizibile în mină, reprezentând un fel de brand al săpătorilor din zonă.

Oare ce brand or fi avut minerii antici de la Roşia Montană, zisă şi Alburnus Major pe vremuri? Ei prin ce fel de galerii or fi coborât în adâncul pământului? Oare cum se lucra în antichitate într-o mină de aur adevărat şi nu de aur alb cum se încăpăţânează ONT-ul austrica să denumească sarea? Mai ţineţi minte câte tone de aur s-au trimis la Roma după încheierea războaielor dacice? Îşi mai aminteşte careva cum s-a prăbuşit cursul aurului la Alexandria după ce Traian s-a întors din Dacia Felix?

 

 

Nţ! Acu’, pe cinstite: cui prodest (dacă-mi e permis) să faci valuri pe tema asta? Foloseşte la ceva? Merită să bagi un circuit turistic în Apuseni, centrat pe exploatarea aurului? Naaaah, mai bine nu! În Ro, turismul are loc doar în republica Mazăre şi prin holurile înalte ale Casei Poporului, clădirea aia mare din centru, anexa sauriană a MNAC-ului, pour les connaiseurs…

Lasă-i pe tâNpiţii de austrieci să-şi bată capul cu revitalizarea exploatărilor de sare, că noi ştim mai bine cum vine treaba… Germanofoni imbecili! Vă daţi seama la câte se pretează ca să-ţi scoată banii din buzunar? Uitaţi şi voi: la coborârea de pe platoul minei, înainte să cobori în Hallstatt cu Salzbergbahn-ul, te îndeamnă dracu să bagi o monedă de 5 eurocenţi într-o tiparniţă şi, dacă mai ai un euro la tine, îl bagi şi pe ăla ca să scoţi moneda cea mică transformată cu totul, într-o efigie pseudo-antică, kitschoasă, care o să-ţi amintească mereu că ai coborât şi tu într-o străveche mină de sare…

Idioţii! Ei nu-şi dau seama că aşa încurajează deflaţia?