VIETNAM HUEY ÜBER DACHSTEIN – REMIX DE JALE…

 

Bad Ischl…

 

 

Ce înseamnă Bad Ischl? Păi, înseamnă aşa: prinţesa Sissi, drăguţul de împărat Franz Iozef (sic!), spa de vară pentru curtea de la Viena, târguşorul unde a făcut Jörg Heider şcoala primară şi unde Franz Lehar şi-a cumpărat casă, şi, mai ales, staţiunea de vară preferată a protipendadei vieneze. Metternich, Bruckner şi Brahms îşi petreceau vacanţele prin zonă, chestie de înţeles: Franz Jozef dimpreună cu a sa curte frecau menta en gros pe aici. În consecinţă, mi-a fost imposibil să nu stabilesc oarece corespondenţe simbolice cu localitatea Sinaia şi vreau să spun că Sinaia (mă refer la Sinaia standard!) n-a ieşit chiar rău din încleştare.

 

 

Înainte de toate, şi poate mai important, Bad Ischl a fost sediul local al Camerei Sării Imperiale. În fond, mai puţin contează unde se duc împăraţii în concediu, lumea fiind împinsă spre fericire de finanţe şi negoţ, după cum prea bine constatăm nowadays. Pe de altă parte, de la sare şi până la spa n-a fost decât un pas: exploatarea vehementă a clorurii de sodiu şi introducerea saramurii în varii tratamente (asta s-a întâmplat pe la începutul secolului XIX) au transformat Bad Ischl într-o staţiune balneară la modă, doctorii fiind nişte inşi bine orientaţi, oriunde şi oricând. Se spune că tratamentele cu sare i-au adus la Bad Ischl pe părinţii lui Franz Iozef, pe vremea când nu aveau copii – venirea lor în târguşorul terapeutic a fost urmată, la scurt timp, de naşterea drăguţului de împărat. La 1852, vine aici în excursie ducesa Elena de Bavaria und Possenhofen, însoţită de sora ei mai mică, Elisabeta. Elena fusese deja arvunită îmăratului, numai că insul s-a îndrăgostit, cum altfel, de sora mai mică. În consecinţă, după un an, Franz Iozef se logodeşte cu Elisabeta de Bavaria (Sissi, Romy Schneider, în fine…) chiar în Bad Ischl, printre băi de tratament cu sare şi păşuni întinse. După încă un an, cei doi se căsătoresc la Viena, iar mama Împăratului i-a făcut împăratului un cadou de nuntă mirobolant: o clădire într-un parc frumuşel. Clădirea se numeşte Kaiservilla.

 

 

Bad Ischl… Nu ştiu de ce, nu m-a dat pe spate. Cre’că aveam aşteptări mult mai mari. Orăşelul este dezordonat d.p.d.v. urbanistic, e cam prea eclectic, ia, o aşezare provincială crescută de-a lungul râului Traun, cel izvorât din Toplitzsee şi care, în curgerea sa către Attersee, face o curbă amplă chiar la Bad Ischl. Poate că nu mă duce capul, poate că nu pricep subtilităţile staţiunilor balneare, dar orăşelul nu m-a convins.

 

Mi s-a părut prea modest, cumva, cu parcuri banale şi clădiri standard, senzaţie care nu m-a părăsit nici când ne-am dus la Kaiservilla.

Clădirea, nu foarte mare, este situată la marginea oraşului, deasupra unei râpe împădurite ce maschează firul de râu care vine dinspre Wolfgangsee. În faţa clădirii, o fântână într-un stil cam prea baroc faţă de neoclasicismul vilei propriu-zise,

 

 

iar dincolo de fântână,  un parc întins pe o pantă, străbătut de poteci care se strecoară pe sub copaci bătrâni, ach, locuri de amor, de întâlniri cu schepsis şi de bileţele trimise în grabă – un fel de monzolodrom imperial. De jur-împrejur, alei de pietriş, rătăcite, la rândul lor, prin pădurice. Din spatele păduricii se aude (din nou: ach….) vuietul râului Wolfgang, numai că n-ai cum să-l vezi.

Vila, acum. Cuvintele care i se potrivesc cel mai bine sunt: cochetă, colorată în ocru, sobră. Primul lucru pe care îl realizezi odată ajuns înăuntru este că Franz, împăratul, era un mare, maaare, vânător. Insul a domnit indecent de mult, vreme de 68 de ani, din 1848 până în 1916 dar, cu toate astea, stai să te întrebi când a mai avut timp de administraţie din moment ce sutele, poate chiar miile de trofee aflate pe pereţii vilei îţi demonstrează că împăratul era plecat toată ziua-bună ziua la partide de vânătoare. Unele dintre acestea avuseseră loc – luaţi seama – tocmai pe lângă Suez sau unde-a-nţărcat mutu’ iapa, prin Mama Rusia… Capre sălbatice, cerbi, vulturi, potârnichi, urşi, raţe sălbatice, mistreţi – trofeele sunt expuse pe pereţi, iar pe stativul lor sunt trecute cu litere albe, discret gotice, locul şi data asasinatului.

 

 

Sunt absolut sigur că dacă insul ar fi trăit în zilele noastre, tot soiul de ziarişti insolenţi şi de staruri trecute de meno/andropauză l-ar fi pus la zid, pentru că Franz Iozef, de unul singur, a rezolvat echivalentul a trei-patru Balcuri puse la cale de tov. Ţiriac..

În fine. Pe măsură ce străbaţi vila, se mai impune un cuvânt care o caracterizează: fiţi atenţi, că mă refer la modestie. Încăperile nu sunt mari şi au mai degrabă un aer funcţional, iar aşa-zisa sală de bal nu străluceşte, nici măcar ea, prin dimensiuni.

 

 

Ciudat pentru nivelul socio-economic despre care vorbim, vila nu avea apă curentă, vreau să spun că tatăl popoarelor se spăla în ligheane performante şi se răstea la o banală oală emailată în loc de WC. Cât despre bucătărie, ei bine, nu se afla în aceeaşi aripă cu spaţiul de locuit (deh, mirosurile…), motiv pentru care administraţia imperială a  inventat un soi de căruţ-brancard din metal, care să ţină bucatele călduţe până ce erau aduse în sufragerie. Chestia asta, ţineţi bine minte, se întâmpla şi la Mogoşoaia, că mânca bietul Brâncoveanu ciorba cam rece până i-o aduceau sclavii ăia de servitori de la cuhnie în cerdac.

Franz Iosef era înalt şi avea număr mare la picior – te prinzi de chestia asta când îi vezi hăinuţele care, evident, au o croială vânătorească. Pantaloni gri, dintr-un material care aduce cu al iţarilor, haină şi vestă verde-închis, cu bumbi aurii. Pălărie ţuguiată, cu pană, din fetru. Avea şi o pereche de lederhosen cenuşii. Ghetele îi erau extrem de bazate, erau din piele neagră, lucioasă, nici prea fină, nici prea mitocănească, aveau o linie sobră, aproape perfectă prin simplitate, cu ţinte barosane pe talpă, asemănătoare unor capete de gloanţe de secol XIX.

 

 

Ah, dar trebuie să spun că am dat în vilă peste cele mai ţapene dulapuri pe care le-am văzut vreodată. Trei dintre ele m-au marcat la culme: unul chinezesc, unul japonez şi, mai ales, unul lucrat timp de 17 ani de un maestru european al cărui nume, spre marele meu păcat, nu l-am reţinut.

 

 

Această piesă din urmă combina marchetăria cu basoreliefurile fine, combinând esenţele de lemn de o manieră într-atât de subtilă, cu oscilaţii cromatice minime dar, totodată, extrem de bine reliefate, încât aş fi dat dracului restul vilei ca să stau numai cu el, cu dulapul adică, pe tot parcursul vizitei.

Să revin, însă… Franz Iozef ca Franz Iozef, dar austriecii au intrat, şi ei, în epoca consumerismului de masă, aşa că nu trece încăpere în care să nu ţi se reamintească de Romy Schnei… pardon, de Sissi. Acum, lăsând miştoul la o parte, insa era chiar frumoasă – avea trăsături mai degrabă subţiri, bine conturate, o frunte relativ înaltă şi bombată, nasul drept, fin, dar puţin dilatat spre extremitate, cu nările căscate numai cât trebuie, cât să sugereze o oarece înclinaţie spre voluptate, senzaţie întărită de ochii adumbriţi de sprâncene bine trasate. Buza de sus îi era oarecum mai proeminentă, de parcă împărăteasa se pregătea non-stop să te ia peste picior.

 

 

Era o cucoană înaltă. Sportivă, era pasionată de echitaţie şi făcea gimnastică între două oglinzi,  într-un salon (cel din poza de mai jos) care debuşa spre o terasă din piatră, pe sub care se repezeau apele râului Wolfgang.

 

 

Îmi imaginez că avea sâni remarcabili, iar părul negru, închis la culoare şi cu tendinţe la ondulare subtilă, sugera mai degrabă o ascendenţă mediteraneană. Bărbia, deşi rotunjită, îţi arată clar că femeia n-avea nevoie să ajungă împărăteasă ca să facă numai ce poftea ea – sursă de tristeţe şi depresii, este? Sper că avea picioare superbe – o sper din tot sufletul, pentru că, de expus, nu i le-a expus nimeni în toată vila aia. Mă bazez, însă, pe braţe şi pe mâini care, prin paralelism anatomic, îţi hrănesc senzaţia plăcută că doamna împărăteasă era proiectată corect şi la nivelul trenului inferior.

 

 

Era frumoasă, bă, ce mai tura-vura! De ce-o fi omorât-o italianul ăla anarhist, dracu ştie… Interese politice, sau, pur şi simplu, un fetiş? În altă ordine de idei – de ce-o fi înşelat-o Franz cu Katharina Schratt, o actriţă care aducea a ţigancă trecută prin patru-cinci ape ca să-i dai faţă? Nobilul împărat, e de menţionat, i-a cumpărat Katharinei chiar şi apartament la Ischl, ca s-o aibă mereu aproape.

Mda… El şi cu Sissi nu s-au înţeles tocmai bine, cred, da’ nu-i treaba mea. Poate că o fi fost şi Sissi prea zglobie, poate că vorbea prea mult, poate că era pisăloagă, poate că o ţinea doar pe a ei, cine ştie!

O chestie care te face să-ţi treacă fiori pe spinare este scrisoarea prin care împăratul declara război Serbiei, la 28 iulie, 1914, adică la fix o lună după atentatul de la Sarajevo. Ce vremuri… Capii statelor încă mai catadicseau să declare război! Mă rog… Scrisoarea, scrisă la maşină, cu caractere destul de mari (aş zice un 18 spre 20…), se întinde pe două pagini şi jumătate. Este expusă pe un birou sobru, la fel de conţinut ca şi restul mobilierului, alături de o pipă seacă şi de birotica specifică debutului de secol XX. Alături de biroul cu pricina, un ventilator, primul se pare, produs de Telefunken, sau Siemens, nu mai ţin minte. Ventilatorul are cutie de lemn şi doar palele îi sunt metalice – dacă te forţezi mai tare, sigur găseşti unul şi pe Lipscani, la anticari.

 

 

Scrisoarea, însă, te încremeneşte. Sau, nu ştiu, poate că-s eu mai emotiv şi, de fapt, n-are de ce să te încremenească. Documentul este intitulat „Către Popoarele Mele” şi respectă formulele standard din acele vremuri, cele prin care se anunţă declanşarea unui conflict armat. Scrisoarea a fost redactată la Kaiservilla, chiar în biroul pe care l-am descris, birou din care, de altfel, Franz Josef a condus Imperiul Austro-Ungar începând de la 1850. La scurt timp după ce a redactat scrisoarea, Franz Iozef a plecat de la Bad Ischl şi nu s-a mai întors niciodată – peste doi ani, în noiembrie 1916, o tăia pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. Oricum, nu cred că mai era în stare să urmărească situaţia: încă din scrisoarea de la Kaiservilla îşi manifesta nedumerirea şi neînţelegerea faţă de acţiunile sârbilor, aşa că-mi imaginez ce şoc a avut când un Hohenzollern i-a declarat război, în august 1916. O fi contribuit şi asta la decesul lui, sau poate că nici nu i-a mai păsat: deja domnise mai mult ca oricine în scumpa noastră Europă… Norocul lui a fost, pe de altă parte, că n-a apucat sfârşitul războiului – sunt sigur că mai murea odată dacă l-ar fi văzut pe Kaiser exilat, pe Nikolai Romanov executat şi pe Bela Kuhn ridicând capul, îndemnând prin glasul lui Georg Lukàcs la terorism cultural.

Vorbeam despre sârbi la începutul acestui jurnal… După cum aţi văzut, cu câteva rânduri mai sus, am făcut ce-am făcut şi-am ajuns din nou la ei. Franz Iozef se plângea, aşadar, în scrisoarea care începe chiar cu sintagma: Către popoarele mele! – împăratul se plângea, aşadar, de mizeriile pe care sârbii i le făcuseră în mod constant în ultimii 20 de ani, în ciuda faptului că el, unul, ca împărat prea mult dedat păcii, se străduise să-i ajute, să le îndulcească pilulele, să le scadă numărul militarilor din armata regulată etc. Sârbii, nimic! Au continuat să comploteze, au muşcat mâna care i-a hrănit, au poftit să îndepărteze cu forţa, din trupul Austro-Ungariei, teritorii inseparabile, pe lângă care trecuserăm şi noi cu maşina cu doar câteva zile în urmă, pe malul Savei – mă refer la Bosnia Herţegovina cea mult prea încercată.

 

 

Ce a urmat, se ştie. Având în vedere că Împăratul Austro-Ungariei era şi principe de Transilvania şi ţinând cont că după WWI noi ne-am recăpătat Ardealul, aş aminti o chestie citită recent care m-a pus pe gânduri: ştiaţi că, la un moment dat, una dintre ideile lui Maniu a fost ca Transilvania să se constituie după război ca entitate separată, care să-şi negocieze alipirea la România în decurs de 10 ani? Nu vă speriaţi: Slavici, l’écrivain d’Ardeal, cel cu Moara cu Noroc, a fost şi el anti-unionist, ca să nu mai vorbim de ÎPS Miron Cristea, primul patriarh al României Mari, care, la un moment dat, a cochetat cu genul ăsta de idei…

Am amintit treaba asta doar aşa, pentru buna amintire a faptului că defuncţii nu merită totdeauna soclurile pe care li le oferă istoricii. Chestia e cu atât mai enervantă cu cât, tot la Kaiservilla, am văzut o hartă a Austro-Ungariei în 1890. Zău că nu dădea bine! Am căutat Vârful Omu pe ea şi l-am găsit: era tăiat în două de graniţa dintre Regatul României şi Imperiu de ziceai că-i vamă.

De fapt, cabana de lemn de la Vârful Omu chiar a fost cândva a grănicerilor, dar despre asta o să vorbim noi pe larg altă dată.

 

12 Responses to “VIETNAM HUEY ÜBER DACHSTEIN – REMIX DE JALE…”

  1. 1
    Vali says:

    Superb !!! Multumesc !

  2. 2
    Anca says:

    Eu am realizat pe la vreo 11 ani ca n-am absolut nici un fel de capacitate perceptiva de natura emotionala in legatura cu istoria — umblam de-aiurea prin Brukenthal la momentul revelatiei. Si de-atunci au urmat zeci de surse de istorie organizata din colturi diverse de pe continente diverse si in continuare nu ma pot conecta la nimic dinaintea-mi. :) O singura data am avut o tresarire de calitate pe tema asta, cand am adormit pe-un pervaz din Casa Matei Corvin, la un curs de istoria artei, da’ cred ca aia nu se pune. =)) (Incaperile sunt foarte mici si noi eram mai multi decat prevedea legea bunului simt volumetric, asa ca de-aia eram eu pe numitul pervaz.) Cand m-am trezit, m-a izbit tocul geamului aluia, ramele alea misto and all, si mai era si o atmosfera ergonomica, pe baza de proiectii de-ale lu’ Fra Angelico. Abia atunci m-am prins ca pervazu’ ala era bucata de casa mateiasca s-am taiat-o-n curtea interioara, sa nu-mi strice momentul seminaristul. :)) So that was my only heartfelt brush with history. Which is frustrating, but immutable. Motiv pentru care nu mai vizitez nimic de factura comemorativa. E cam ca si cum n-ai avea nici un fel de senzatie olfactiva, pe-acolo.

  3. 3

    @ Vali: multumesc :) si bun venit, ca sa zic asa.

    @ Anca: io zic ca e ceva de invatat. de pilda, la bran: vezi cat de scurti erau regii et. reginele hohenzollernesti… n-ai bagat de seama ce paturi mici aveau?

  4. 4
    Malko says:

    asta cu inaltimea se pare ca era valabila chiar si la nordici.. la Rembrandthuis am vazut ca specific perioadei aleia (sec XVII) era “patul-dulap” sau “dulapul-pat”, asa arata. deschideai usa dulapului si inauntru era patul care era lung cat era dulapul de lat (iar dulapul era un pic mai lat decat unul din zilele noastre). mai mult, nu dormeau la orizontala ci cu spatele ridicat la vreo 30-45 grade pentru ca se temeau de congestie cerebrala.

    ma bucur ca ati revenit, am avut o surpriza placuta azi cand am gasit 5 postari (trec pe aici cam de 3 ori pe luna de cand s-au rarit postarile)

  5. 5
    Anca says:

    P-astea tehnice le patrund si eu, nu-i problema, doar cu alea emotional-atmosferice nu ma descurc. Numai ca astea tehnice ridica multe probleme si genereaza multe sisteme de ecuatii nederminate. Spre exemplu, lungimea paturilor ne lamureste ca erau scurti, da’ nu ne lumineaza daca-si adaptau paturile din motive de frustrare sau dintr-un egocentrism acerb. Adica e o mare diferenta intre a nu accepta parteneri de sex mai inalti decat tine si a-i accepta, dar nu fara a-i obliga sa treaca prin disconfortul nepotrivirii cu mobilierul. Daca e prima varianta, cel putin in cazul femeilor era o dovada de prostie cu diploma, datorita ingustarii array-ului de posibili bine daruiti de la natura, data fiind statistica inclinata in favoarea fibrosilor inalti si nu a fibrosilor scunzi. =)) Daca mai intram si in derogarea cu limitarea tehnicilor de actiune la cele cu dezvoltare mai degraba pe verticala decat pe orizontala, eu cred ca nu ne mai scoate nici dracu’ din dormitoarele astora!

  6. 6
    impricinatul says:

    din ce zice malko, parca ne-am fi obisnuit inca de atunci cu patul lui procust, chere anca!

  7. 7
    Anca says:

    Vorbeste frumos, my old, ca asta a sunat ca si cum toti am fi trecut prin patu’ bietului Procust, si inca de mai multe ori, ca asa se formeaza obisnuinta! Asta ne face pe noi toti neselectivi si substantive comune si pe Procust insectar de boli venerice.

  8. 8
    impricinatul says:

    no harm intended, anca :)
    oricum, nu aveam in vedere conotatii din sfera feddeli d’amore!

  9. 9
    Anca says:

    Ooorice imprecizie vine distorsionata traumatic! =))

    (Ce poti s-astepti? Eu tocmai am facut cale-ntoarsa de pa Valea Blaznei, ca mi-au explodat doo sfori matasoase in maniera atipica, asa ca am cedat nervos conform obiceiului si am decis sa nu mai calatoresc decat psihia… imaginar si numai in locatii reci, ca mi se topeste adezivu’ la caldura. Antarctica maybe. Should probably call Mr. Lies of The International Order Of Travel Agents: “We mobilise the globe. We set people adrift. We are adepts of motion, acolytes of the flux. Cash, check or credit card, name your destination.” Only obligation: “Respect the delicate ecology of our delusions.”)

  10. 10
    Malko says:

    pentru ca ne plac povestile si povestitorii postez un link catre blogul unui autor descoperit de curand: http://williameamon.com/?page_id=8

  11. 11
    Viorica says:

    Chestia asta cu paturile scurte a tratat-o si ghida de la Ross Castle. Ne-a explicat ca nu era mare diferenta de inaltime in defavoarea vechilor locuitori de castele ci mai degraba de superstitie si de ordin medical (ca tot e anti-spamul tau medicale). Cica le era groaza ca daca o sa stea intinsi, in postura mortului, n-o sa mai iasa vii din patuturile alea. In plus din cauza umezelii sufereau de tot felul de boli respiratorii si poate chiar de inima si atunci ca sa respire mai bine dormeau cu partea de sus a corpului ridicata.

    Si ma mir ca mata nu stii ca buza superioara mai groasa e semn de vanitate, si daca Sissilica era asa de vanitoasa cat o arata labia de sus nu e de mirare ca era greu sa-i intri in voie, stiindu-se si din cale-afara de frumoasa.

  12. 12
    impricinatul says:

    ma da’ era frumoasaaa…

Leave a Reply


3 − one =

Subscribe without commenting