VIETNAM HUEY ÜBER DACHSTEIN – REMIX DE JALE…

 

Obertraun + zona

 

 

 

 O chestie naşpa la austriecii ăştia e haleala. Sunt subţiri de tot, frate – mai încolo o să vă spun eu ce şi cum… În rest, însă, au o ţară perfectă, la munte cel puţin. Vreau să spun că dacă cineva ar putea să transplanteze sarmalele, pomana porcului, varza murată, mititeii, ceorba de burtă şi bulzul pe tărâmurile lor aseptice, n-ai mai avea nevoie de absolut nimic, că prietenii ar veni ei singuri la tine…

Dar, chiar şi aşa, fără mâncare noastră cleioasă şi din adânc colesterolică, tot mi-aş lua o căsuţă la Obertraun, drept pentru care m-am apucat de Loto. Cre’că face bine la bătrâneţe – căsuţa la Obertraun, nu jocul la Loto. Acolo e aerul curat, nici vântul nu prea bate, lumea nu se ceartă, plouă din răsputeri şi după aia apare brusc soarele printre curcubee,

 

 

maşinile nu claxonează, femeile sunt foarte nu-ştiu-cum,

 

 

unde mai pui că sunt foarte tăcute, bărbaţii locali aproape că nu există sau, mă rog, sunt mereu ocupaţi…. În fine, e un areal unde ai o grămadă de lucruri de făcut, chiar dacă (doamne fe!) eşti înţepenit într-un scaun cu rotile, după cum se tot laudă ONT-ul lor în broşuri.

 

 

În primul rând, poţi să te plimbi prin jurul sătucului. Au ei nişte alei pietruite, drenate, aranjate, că poţi să gambadezi de la peştera Koppenbrulle

 

 

până la lacul mlăştinos Koppenwinkel,

 

 

sau poţi s-o iei în jurul muntelui Sarstein şi de-a lungul râului Traun, prin pădure, sau mai poţi să tragi ture în jurul lacului Hallstatt; poţi să faci circuite la nesfârşit, doar gândindu-te la alea-alea, fără teama de urşii care la noi infestează locurile de plimbare de la munte. Pe când dădeam o astfel de tură, am dat peste nişte ţapinari – inşii s-au oprit din lucru, au surâs extrem de civilizat şi ne-au salutat…

Ei, a sosit momentul să vă spun câte ceva despre zâmbetele astea. Le-am învăţat demult, din altă ţară, una dinspre Septentrion, când îmi zâmbeau atât de multe femei pe unitatea de timp încât mi-am imaginat că sunt un bărbăţel frumos şi dezirabil… Mda, eram cam tânăr pe atunci şi, când mi-am dat seama de adevăr, era deja prea târziu – începusem să mă simt prea bine în mareea aia crescândă de surâsuri ca să mă mai supăr că n-am cum să aspir la funcţia de gigolo local, ia, nu puteam să pun nici măcar de-un ciumec de Casadonis balcanic, ceva… Treaba e că inşii de la vest de Szeged zâmbesc din orice poziţie: când îi intersectezi pe trotuar, când aştepţi la semafor, când traversezi, când îi vezi în autobuze, când dai buzna peste ei la toaletă, când te ciocneşti de ei, când le dărâmi pachetele din mână, când le ciocneşti maşinile, când îi tragi în piept etc.

 

 

Stau să mă întreb: oare de ce naiba românii au devenit într-atât de încruntaţi în ultima vreme? Vă spuneam de ţapinarii peste care am dat înainte să ajungem la smârcurile Koppenwinkel – s-au oprit din lucru şi s-au uitat la noi, zâmbind frumos. De regulă, când surprinzi vreun ţapinar prin pădurile noastre, omul te priveşte la început cu coada ochiului, pe sub sprâncene, încruntându-se preventiv. Regula nu e valabilă 100% , dar am călătorit suficient de mult pe jos ca să ştiu despre ce vorbesc. Dacă doi români se întâlnesc de unii singuri pe un drum mai degrabă pustiu, primul gând este: oare ăsta pe care-l văd acum în faţa ochilor nu o fi cumva concurentul meu? Sau, o fi vrând ceva de la mine?

 

 

Ca să nu fiu completamente mârlan, însă, hai să dau un contraexemplu. Plecasem de la Sângeorz spre Borşa, peste munţii Rodnei. Era jumatea lui octombrie, era senin, dar plouase de se rupseseră norii în ultimile două zile. O iau eu pe drumul forestier, urc, urc, urc, urc… Urc şi muntele era încă tare departe. Aveam un cortuleţ cu mine, dar nu prea eram pregătit de o noapte de toamnă pe munte; colac peste pupăză, nici haleală nu prea aveam.

În fine. Urc, urc, urc… La un moment dat, apare din spate un camion jigărit, plin cu ţapinari.

– Un’te duci, frate? – mă întreabă unul din benă.

– Ia, vreau să trec în partea ailaltă.

Se uită ei lung unii la alţii, dar nu zic nimic. Se uită după aia la mine, da’ tot nu zic nimic. Apoi:

– N-ai vrea să mergi cu noi?

Am făcut io ceva fiţe de regăţean da’ pân’ la urma m-am urcat lângă ei, în benă.

Pe drum, vorbesc de-ale lor, fumează, le ofer şi eu ţigară, zicem de una de alta, nah, ca pe drum, între necunoscuţi empatici. Mă avertizează ei că a cam plouat, că s-au cam rupt drumurile, îmi dau şi nişte detalii despre poteci, mă învaţă una-alta, mă rog.

Ajungem după vreo oră pe un fel de platou din ăla excavat între maluri, ştiţi voi, gen organizare de şantier. Camionul face o voltă, se opreşte, iar ţapinarii sar jos din benă.

Sar şi eu şi, repede-repede, mă scotocesc după bani, să plătesc drumul. Eram cam buimac şi, în plus, sunt împiedicat de felul meu, aşa că mă trezesc cu bancnote în amândouă mîinile, ca un prost, că ţineam banii prin buzunare după cum dădea hăl de sus. Şi-acum fac cam la fel, că d-aia-i dau tot pagnosu’ lu’ nevas’mea: scap de-o grijă, pricepeţi?

În sfârşit. Dau să plătesc cu mâna stângă, în care aveam mai puţin bani, că mai sunt şi cărpănos – în fond, îmi spuneam, călătorisem doar într-o benă! Şeful, căruia îi întindeam banii, îmi face semn către cealaltă mână, aia cu bani mai mulţi.

Nah! Aşa-mi trebuia dacă eram dezordonat! O să dau mai mult decât face.

Îi întind mâna mai bogată, dar ăla clatină din cap:

– Nţ! Vream doar să dăm mâna.

Nu zâmbeşte, nu nimic, doar dăm noroc. Ăilalţi tăceau mâlc – îşi săltau topoarele şi ţapinele, se pregăteau să se ducă în pădure.

Îmi iau la revedere şi plec. Nu fac mai mult de trei-patru paşi, că ţapinarul-şef mă strigă:

– Frate, îmi spune, vezi că noi lucrăm aici până la ora 3, când vine camionul să ne ia. După aia, mai trece un tractor pe la 4 şi gata: nu mai vine nici dracu’ până mâine dimineaţă.

Iar eu:

– Zău că vreau să trec muntele.

Ăla face o pauză. După aia:

– Eu ţi-am spus ca să ştii. Hai, drum bun.

Mamă ce palmă am primit în ziua aia! Drumul era infect şi, abia ce-am ajuns în primele căldări glaciare din Rodnei (sunt cele mai ameţitoare pe care le-am zărit vreodată), că vremea s-a stricat, au început să se adune norii şi s-a pornit un vânt tăios dinspre creste care sigur mi-ar fi dat peste cap cortuleţul.

 

 

 

M-am întors la fix ca să prind camionul de 3, iar şeful ţapinarilor m-a ajutat să urc în benă, fără să comenteze. Doar când am coborât din camion, ajuns înapoi la Sângeorz, mi-a zis:

– Mai bine că te-ai întors cu noi. Hai, somn uşor!

 

***

 

Obertraun se află la poalele munţilor Dachstein, iar ca să ajungi sus, pe platou, cel mai bine e să iei telecabina, Dachstein Seilbahn. Ăăă…? Pot să fiu uMpic patriot? De fapt, nu – sunt doar realist: vreau să spun că traseul telecabinei noastre de la Buşteni e chiar MARFĂ, pe bune! E o chestie bazată, serios. E drept că la Obertraun e mai curat, mai aşa şi pe dincolo, că parcarea e mai vastă etc., dar traseul din Bucegi e noteworthy, pe bune!

La ce ne dau ei clasă, fără îndoială, e la cum administrează biletele de telecabină. Practic, cu 32 de euro, poţi să faci câte ture pofteşti pe zi, de oriunde până unde, de câte ori ai chef. Poţi să cobori, să te urci la loc, să faci ski de tură uMpic, să te dai alpin până la vale – dacă ţi-ai plătit tainul, te-ai scos.

 

 

Boon! Prima staţie a Seilbahn-ului este la vreo 1700 de metri, la Schönbergalm,

 

 

o zonă în care se află două peşteri: Eishöhle şi Mammuthöle. În Eishöhle (aici sunt mereu – 2 grade Celsius) se întâmplă, în fiecare august, o chestie interesantă: se organizează un mic festival de muzică clasică, ţinut în salonul cel mare al peşterii, denumit Parzivaldom. În 2011, erau programate concerte pentru clavecin, pentru violoncel şi pentru clarinet. Treaba asta se întâmplă la 1800 de metri altitudine, într-un loc cam lipsit de poteci, darămite de drumuri, aşa că m-am tot întrebat: cum mama naibii aveau ăia de gând să care clavecinul până sus pe munte? Ce naiba or fi făcut cu clapele, că ştiţi că alea negre pătează?

 

 

Ah, na c-am uitat să vă spun despre gutschein-uri… Mare invenţie! Mare şmecherie promoţională! Ni le-a dat gazda noastră, ea însuşi primindu-le de la ONT-ul local. Pentru cine nu ştie, gutschein-urile astea sunt vouchere care te scutesc de o sumedenie de plăţi, în cazul nostru, de plata unui bilet de telecabină, sau de intrare în mina de sare, sau de trenuleţul montan pe care, în nici un caz nu-l poţi denumi mocăniţă.

Dar, să nu anticipăm. Rămăsesem la telecabina care te duce pe platoul Dachsteinului – stânca-acoperiş, într-o traducere extrem de liberă. Dachstein este un lanţ muntos carstic întins pe o suprafaţă de aproximativ 25/40 de kilometri, plin de peşteri şi lacuri. Are mai bine de 12 vârfuri de peste 2500 de metri şi vreo trei gheţari mari.

Aşaa, deci ajunsesem la Schönbergalm. De aici porneşte o a doua linie de cabină care te duce până sus, pe muntele Krippenstein – extrem de pietros, stâncă cenuşie, crăpată şi mult grohotiş. Lumină puternică şi aer cu arome discrete, sărate. Edelweiss, albăstrele şi rododendroni.

 

 

De pe Krippenstein ai două perspective fastuoase: una spre gheţarul Hallstatt, lăbărţat sub vârful Hoher Dachstein (2995 m),

 

 

iar cealaltă spre lacul Hallstatt, pe care îl zăreşti de pe o construcţie specială, alcătuită din cinci rampe metalice suspendate deasupra unei prăpăstii care domină lacul, târguşorul Hallstatt şi sătucul Obertraun, aflate cu 1500 de metri mai jos.

 

 

Structura cu pricina se numeşte 5 fingers.

 

 

Pe piscul cel mai înalt al Krippensteinului se află o chestie cam kitsch, din lemn şi tablă lucioasă, argintie, denumită Spirala.

 

 

Nu prea i-am înţeles rostul, la fel cum n-am înţeles nici de ce ONT-ul austriac construise un fel de cuşete din lemn, de dimensiuni foarte mari, pompos denumite locuri de relaxare. Unul dintre ele se vede îndărătul Haralambinei, care, comme d’habitude, face ceva fiţe.

 

 

Chestia cea mai bună legată de spirala aia era că puteai să te uiţi la gheţarul Hallstatt şi la Hoher Dachstein, nestânjenit de nimic – dar treaba asta puteai s-o faci şi fără construcţia ridicată în creierii muntelui.

Spirala e locul standard de decolare al parapantiştilor. Este, totodată, un punct de reper pe traseul elicopterelor care fac ture peste munte.

 

 

Ciudat… Pe când ne fâţâiam prin jurul Krippensteinului a apărut un Huey, o sculă adevărată din anii ’60, care a însoţit parapantiştii în coborârea lor dementă spre Hallstatt.

 

 

Ăia cu batistuţele lor colorate făceau loopinguri şi tonouri, se răsuceau şi behăiau ca bezmeticii, iar elicopterul se năpustea după ei, mitraliind flashuri, luându-i în miră prin camere de luat vederi, zbenguindu-se, la rândul lui, ca un cintezoi beat care tocmai fusese primit în gaşcă de un stol de libelule – libelulele erau mai speciale: ziceai că doar ce trăseseră pe nas câte o liniuţă, aşa erau de adrenergice.  

 

 

De pe Krippenstein poţi să faci o tură spre cabana de ski Gjaid Alm, iar dacă te ţin băierele, tragi un traseu de cinci ore şi jumătate până la Simonyhütte  (poartă numele celui dintâi ins care a escaladat Hoher Dachstein pe timp de iarnă, în 1847), o cabană situată la marginea gheţarului Hallstatt. Mare pacoste cu gheţarul ăsta: suprafaţa lui a scăzut la jumătate în ultima sută de ani, dar…

… dar scăderea cu pricina în dimensiuni a avut loc conform graficului, ca să spun aşa! La numai câţiva kilometri de Obertraun, pe lacul Gosau, există un device transparent, tare interesant, aţintit spre gheţarii din munţi. Te uiţi prin panorama cu pricina, frumos desenată pe sticlă şi ai confirmarea că suprafaţa gheţarilor a scăzut continuu în ultima… sută de mii de ani. În partea cealaltă, pe Krippenstein, indicatoarele de panoramă dau vina doar pe încălzirea globală conexă cu activitatea umană, dar atunci, te întrebi, de ce mama naibii au tot scăzut gheţarii în dimensiuni dinainte ca omul să fi fost în stare să polueze?

Altă întrebare ar mai fi: de ce a fost chiar şi mai cald decât acum în timpul Imperiului Roman, când se putea trece din Aquilea în Noricum, prin trecătorile înalte, chiar şi iarna? Paleoclimatologii susţin că problema nu ar fi topirea gheţarilor în sine (chestie care s-a mai petrecut), ci ritmul acesteia, cu mult mai accelerat în zilele noastre…

Nu mă duce capul să duc raţionamentul lor până la capăt, dar, mă rog.

După ce am ajuns la Gjaid Alm,

 

 

am zis să coborâm per pedes în Obertraun, drept pentru care am luat-o pe pârtia de ski. Aceasta fusese marcată ca runderweg, cu alte cuvinte, era o potecă tocmai bună de plimbat. Mai mult, o văzusem şi de la balconul de acasă, ori de câte ori stătusem la cafea – părea un coborâş civilizat, tocmai bun ca să-ţi lucrezi loja anterioară a muşchilor coapsei…

Rahat! Am nimerit pe un grohotiş cumplit, din ăla care o lua la vale, hârâind, cu tine cu tot.  Chestia aia roşie dintre Haralambina + moi şi intreprida de fotografă de nevas’mea e chiar marcajul. Un germanofon hâtru (al naibii!) ne-a zâmbit pe acolo în altfel decât ţapinarii din pădure: rânjea, derbedeul, anticipând prin ce chinuri aveam să trecem…

 

 

N-aveai o clipă de relaxare, trebuia să păseşti tot timpul pregătit să-ţi zboare picioarele de sub tine. În consecinţă, am dat dracului pârtia şi ne-am băgat pe poteca din pădure, mai serpentinoasă şi, credeam noi, mai comestibilă. Dar, încă o dată: rahat! N-am văzut munte mai rupt în bucăţi decât Dachsteinul – poteca era plină de pietroaie şi de stânci rostogolite de pe munte, care te obligau să le tot ocoleşti, iar când scăpai de ele trebuia să încaleci sau să sări peste crăcile groase, rupte, frânte, aduse la vale de ploile şi zăpezile care, prin zona cu pricina, sunt cu adevărat profuze.

Cu ocazia asta mi-am dat seama că o veche meserie din zonă (cu o vechime de mii de ani, da?), cea care constă în îndepărtarea pietroaielor din drum, nu e un moft, aşa cum crezusem iniţial. Am aflat de meseria asta pe când am vizitat mina de sare din Hallstatt şi, sincer să fiu, toată povestea aia cu curăţatul drumului de pietre mi se păruse o aiureală promoţională, dar dumnezeu-drăguţul m-a pus repede la punct, arătându-mi cam ce fel de munte e ăla pe care ziceam noi că-l coborâm aşa, en passant

Încă ceva. Pe când ne aflam pe Krippenstein, privind gheţarul, am avut prilejul să constatăm că traseele montane erau extrem de lungi şi de întortocheate, chestie la care se adăuga proximitatea gheţarului pe care îl simţeai rece, mare, necruţător şi degrabă aducător de turbulenţe climatice care te luau ca din oală, indiferent de anotimp: vijelii, ceaţă şi viscol. Aveam să aflăm de la gazda noastră că gheţarul era şi extrem de înşelător – avea crevase teribil de bine ascunse şi, mai mult, îi predispunea pe cei neobişnuiţi cu zona la rătăcire.

Mai e de reţinut şi faptul că indivizii au o altă filozofie de inscripţionat marcajele decât cea de la noi. În România, timpul estimativ al traseelor este supraevaluat – acolo, însă, sunt marcaţi timpii pe care i-ar scoate nişte inşi antrenaţi, aşa că fiecare trecere pe lângă un marcaj o să te facă să te simţi în competiţie cu marcatorii, chestie care nu prea se întâmplă în munţii noştri. Coborârea de care v-am spus a durat exact cât scria pe marcaj şi, pe bune, şi eu şi nevastă-mea şi Haralambina suntem suficient de obişnuiţi cu alergătura pe munte.

În consecinţă, odată ajunşi la poalele muntelui, eram laţi şi simţeam deja că aveam să băgăm o binemeritată febră musculară. Tot grohotişul ăla blestemat, toată cursa aia de coborâre cu obstacole, ne pusese gleznele la grea încercare, drept pentru care ne-am ales cu cea mai bizară febră musculară pe care am încasat-o vreodată: ne ardeau muşchii din partea de jos a gambelor, imediat deasupra gleznelor.

Noroc că după ce am ajuns jos a trecut şi ploaia şi am putut să tragem o plimbare de relaxare pe malul râului Traun!

 

 

Mda… Numai din acest scurt traseu îţi dai seama de ce neşte beuietzi, d’ăia biciclişti montani, se întâlnesc în zona de lângă Obertraun pentru un concurs de mountain bike. Pentru asta, ia daţi voi, însă, o fugă scurtă la Hoinari, care au băgat un post mishteaux pe tema asta.

Io v-am spus… Zona e tocmai bună de îmbătrânit în linişte şi sănătate… Unde mai pui că tot acolo o să pună beuietzii şi de-un concurs de Iron Man: alergare pe munte, plus ţoaclă, plus înot în apa cea rece a lacului Hallstatt!

 

10 Responses to “VIETNAM HUEY ÜBER DACHSTEIN – REMIX DE JALE…”

  1. 1
    mosu says:

    uitatul crunt pe sub sprancene a devenit sport national la noi; acu nu ca l-am fi (re)inventat in anii din urma da cred ca ne-au mai crescut sprancenele…
    dar daca vine vorba de tapinari, eee… aici e alta treaba; cum sa nu se uite urat daca noua din zece copaci taiati sunt executati fara mila si fara patalama… si acu nu ca l-ar durea prea tare pe om de un oaresce trecator, da stii cum e, daca intra el in cofa, intra si sefu de post, si primaru, si sefu de la joagar, si aia de la silvic, si parlamentaru local, ca doar nu taie de capul lui; asa ca are de ce sa se fereasca…

  2. 2

    Vă stă tare bine în vacanţă, Împricinatule. Să mai mergeţi cînd o să aveţi ocazia… :)

  3. 3
    impricinatul says:

    mosule, zau ca la asta nu m-am gandit! :)
    florine, as pleca si acum, in chiar clipa asta!

  4. 4
    iulia says:

    Inainte de a citi orice, am un PROTEST. ALO, TAPIRUL!! Desi sunt abonata, nu am primit niciun anunt ca Impricinatul a mai scris, si s-a mai si comentat. Intrasem intamplator, sa-l trag pe Impricinat de maneca, sa mai scrie. Si, ce sa vezi! De cand s-a schimbat fatza blogului, ceva nu mai merge ca lumea. Nu se poate reveni la ce-a fost? Era mult mai usor si mai vizibil si mai inteligibil totul.

  5. 5
    tapirul says:

    păi, iulia, aia era o temă veche care nu mai era compatibilă cu niște chestii. ai încercat să te abonezi din nou?

  6. 6
    iulia says:

    Da, si acum
    Sorry, there seems to be an error on the server. Please try again later.

  7. 7
    vera says:

    Doctore, povestea minunata, pozele idem, da ideea sa auz vorbindu-se limba strumpfilor=horror insuportabil. Io ramin la a mea (ca discutataram cind ai cazut dta amorezat de Jermanica): frantzozeshte, limbi romanice, engleza, slave. Nu Germania si Austria, asta ie, intzeleg de la tine ca pierd. Da nu poci sa le ai pe toate, asa ca fug in Slovenia, unde-mi place de mor.

  8. 8
    Viorica says:

    Parca m-ai intinerisi de cand umblasi pe grohotisuri. Iar Haralambina se mai desira de cand o vazui, tot pe blog, ultima data.
    Citindu-te imi dau si mai bine seama ca muntele nu-i de mine ci de voi, astia mai supli si mai aventurosi. Io cu orasul, sau, in cel mai bun caz, cu escaladarea gardurilor celtice…la care deocamdata doar visez, mai sunt si altii pe lista la traversat marile cu nepoata pe avion.
    Ieream gata sa fac si io lacramatie la Tapiru’ ca nu-mi mai trimete atentionari de aventuri neo-corniene, da’ cum mi-am setat blogul sa-mi afiseze cateva vorbulite scrise recent de fiecare listat nu mi-a fost greu sa pandesc, cum zici mata, revenirea-ti de pe coclauri. Timpul insa, la mine parca e mai scurt ca la altii…

  9. 9
    Viorica says:

    Am uitat sa spui, tare-mi plac pozele. F reusite! Aveti talent amndoi la pozat, bag seama…

  10. 10

    vera, e mumos, mumos… era cat pe ce sa fac halta la slovenia matale cea iubita…

    vio, esti prea draguta, pe bune! eu, unul, pozez infect! as putea sa spun ca vremea nu prea ne-a ajutat, dar io pozez infect! nevas’mea stie mai bine, iar haralambina pozeaza asa, en passant, si-i iese.

Leave a Reply


5 − = zero

Subscribe without commenting