VIETNAM HUEY ÜBER DACHSTEIN – REMIX DE JALE…

 

ExYugoslavija + Obertraun

 

 

 

– Adică, pe domnul acela îl cheamă chial pe plietenul nostlu, Titos? – insista căluţul de pluş.

– Nu, măi, Pony, offff, ce gleu de cap eşti! Îl cheamă Tito, nu Titos, îi răspundea Haralambina, râzând în gura mare.

Între timp, motocicliştii austrieci care aşteptau să treacă graniţa, trecuseră la ţinuta bust – chestie discret scârbavnică, pen’ că erau cam graşi şi aveau şoriciul prea roz; în plus, năduşiseră plenar, dar, deh, în Balcani, verile-s mai călduroase…

Deodată, motarzii au tăcut mâlc şi au prins să se holbeze la nişte biciclişti băştinaşi care se întorceau agale din Serbia, că Iugoslavia nu mai există, se uitau, aşadar, la nişte biciclişti care se întorceau de peste graniţă, în şir indian, cu nenumărate pite îndesate în pungi de plastic de-un leu. Ziceai că-s vietcongi, ai naibii, aşa de multă pâine cărau… După ce-au trecut bicicliştii, scârţâind din roţi şi clinchetind din sonerii, cu multă veselie, i-am văzut pe donor-bikerii ăia cum ciulesc urechile la manelele care se ridicau din maşinile împinse spre frontieră, prin efortul conjugat al familiilor. Aveau ei, germanofonii ăştia, o tendinţă de a face mişto, dar nu locuiseră prea mult printre noi, că atunci le pierea cheful… Poate că ar fi ajuns, chiar, să se îndrăgostească de spaţiul ăsta, după cum făcuse şi Manfred von Killinger: ştiaţi că vroia să se mute în Ro dupe terminarea rezbelului?

 

 

În fine. Vorbeam de motarzii austrieci, care, după o vreme, au început să se inerveze că nu căpătau odată răspuns de la poliţiştii sârbi. Dar, ştiţi şi voi că germanofonii sunt cam sărăcuţi când vine vorba de înjurături. N-au hormonologia necesară. Da’ ia mai dă-i încolo!

Într-un final dramatic, reuşim să trecem graniţa. Buf-buf! – de mult nu ne-au mai simţit paşapoartele plesnetul vizelor. Între timp, motocicliştii făceau cale întoarsă, din ce în ce mai uluiţi: sârbii îi respinseseră. fără să se lase impresionaţi de fiţele lor. Ţara lor nu făcea parte din UE şi, prin urmare, pentru fiecare motor trebuia plătită o carte verde în valoare de una sută euro.

– Küss mich in den Arsch, lansă şeful lor un faimos strigăt de luptă marcoman şi îşi conduse plutonul înapoi, în Românica cea ospitalieră, care i-ar primi pe toţi motarzii în decolteul ei sexos, chiar şi dacă ar fi terorişti.

Aveam să-i mai vedem de pe malul sârbesc al Dunării, cum se strecurau, nebuneşte, ca un miriapod elastic, pe serpentinele ce urcau la Moldova Nouă. Şi, că tot am ajuns aici, o să vă spun că de pe şoseaua sârbească se vede impecabil capul uriaş al lui Decebal, cel sculptat pe banii lui Drăgan, aka Nagard, la intrarea în micuţul fiord artificial care duce spre Mraconia.

 

 

***

 

Drumul pe malul sârbesc al Dunării e marfă. Panorama face toţi banii, iar casele sunt mai modeste şi ceva mai îngrijite decât ale noastre; în schimb, carosabilul e la fel de infect – la gropi şi onduleuri se adaugă pietroaie în toată puterea cuvântului. O chestie spectaculoasă sunt tunelurile, dar nu aduc nici pe departe cu civilizaţia tunelistică din vest. E o beznă în ele să-ţi scoţi ochii.

Unul dintre tunelurile cele mai mişto este cel de la Golubac – odată ce-ai trecut de el, te trezeşti la poalele cetăţii Golubac. Atenţie: tunelul de aici este extrem de îngust şi face o curbă foarte închisă (trece chiar pe sub zidurile fortăreţei), aşa că de-abia lasă să treacă o maşină.

 

 

Fortăreaţa Golubac a fost construită – spune lumea – prin secolul XIII. A fost ridicată – dar e tot un zvon – pe ruinele unei cetăţi romane, numită Columbaria. Nici nu e de mirare, din moment ce la numai câteva verste de Golubac se afla Viminacium, cetatea de pe Via Militaris, cea din care pornea un drum pietruit spre Lederata şi, de acolo, mai departe, spre Transilvania. Cred că drumul ăsta de-al doilea ducea şi la Tapae – vă spun chestia asta pen’ că la Viminacium şi-a avut cartierul general Traian în timpul războaielor dacice.

 

 

Vorbeam despre Golubac, însă, care, la un moment dat, pe la mijlocul secolului XIV, s-a aflat sub suzeranitatea unui castelan transilvan (îl chema Toma), semn că cetatea era pe atunci posesiune maghiară. Cu toate acestea, fortificaţiile nu au fost înălţate de unguri, deoarece posedă o capelă ortodoxă, ceea ce le dă apă la moară atât sârbilor cât şi românilor. Indiferent cine ar fi construit Golubac, însă – unguri, sârbi, valahi sau alţii – cetatea a căzut în faţa lui Bayazid I. Din acel moment, turcii şi-au asumat pe deplin rolul administrativ, percepând taxe şi impozite pe mărfurile care tranzitau Dunărea, supraveghind totodată, la centimă, traficul fluvial. Poziţia era bine aleasă, deoarece fluviul se îngustează semnificativ aici, apropiindu-se de trecătoarea Cazanelor. Turcii au profitat de topografie şi, ca să le fie mai uşor, au întins un lanţ greu peste Dunăre, până pe malul opus. Din momentul acela, traficul fluvial a fost controlat cu desăvârşire.

 

 

Lângă Golubac există un tourist resort, dacă-mi permiteţi. Aspect plăcut, cu o plajă, cu o marina micuţă, într-o zonă în care Dunărea este încă foarte lată, înainte să se repeadă în Porţile de Fier.

 

 

O chestie ciudată: în zonă există o localitate denumită (ţineţi-vă bine!)… Vinci. Dacă ţinem cont că pe malul românesc există un sătuc micuţ denumit Coronini şi, dacă mai punem la socoteală că în zonă au fost cândva exportaţi friulani (au urmaşi în Mehedinţi care se cheamă Chisega, Morega, Melega etc.), lucrurile încep să capete un oarece contur. Forţa de muncă, cioplitori în piatră în acest caz, se mişca şi pe atunci în funcţie de comenzi, dând dracului graniţe, suzeranităţi şi alte alea… Ce naiba or fi cioplit ei pe aici, însă, habar n-am!

Mai e o teorie cum că friulanii fugiţi s-ar fi recrutat dintre cei care trecuseră la gnosticismul semi-tardiv, ăla care debutase ca bogomilism în Balcani, lăsând apoi o dâră de erezie în Bosnia şi Slavonia ca sectă paterenă, trecând în nordul Italiei sub numele de patarini, pentru a finaliza, apoteotic, la Albi, sub forma catarismului.

 

***

 

Trecem de Viminacium, cu alte cuvinte ne mai târâm o bucată de vreme printre casele căpşunarilor sârbi – au şi ei palatele lor, numai că le lipsesc turnuleţele. În schimb, au dambla cu mozaicurile în relief, cu forjeria dantelată şi cu chenarele de pe pereţi, ceva de-ţi plesneşte retina. Carosabilul este în continuare rău, chestie care ţine până la intrarea în autostrada spre Belgrad.

Odată ajuns acolo, însă, treaba se schimbă. Apar automatele de peage, si lucrurile dau semne că ar intra pe un făgaş normal – chestie care la noi nu s-a întâmplat, nu se întâmplă şi, probabil, nu se va întâmpla niciodată. Poţi să plăteşti direct în euro, ceea ce te scuteşte de opririle la punctele de schimb valutar, iar angajaţii de la autostradă sunt corecţi – îţi cer strict cât scrie pe chitanţă.

Prima ieşire de pe autostradă e înainte de Belgrad, după care ne năpustim pe bulevardele urbei în care a decedat Ianoş Hunyadi al nostru, ban de Severin şi dux transilvănean, mare regent al Ungariei şi Athleta Christi; mort, cum spuneam, pe când cu ciuma de la 1456, la scurt timp după ce despresurase Belgradul dintr-un asediu cumplit. Îl respinsese pe nimeni altul decât pe Mehmet al II-lea, insul care cu numai trei ani mai devreme cucerise Constantinopolul, fie-i şi lui ţărâna uşoară, chit că mari încurcături europene a mai produs, chiar până în zilele noastre! În sfârşit. Cică după victoria lui Iancu la Belgrad, Papa Calixt al III-lea a dat mare poruncă mare să se tragă clopotele la prânz în fiecare zi, în toate bisericile, obicei păstrat până în zilele noastre indiferent de latitudine şi longitudine.

 

 

Aşadar, Belgradul…. Hm, mare diferenţă faţă de urbea pe care o vizitasem în urmă cu 15 ani!

De astă dată se auzea larma urbană specifică aglomeraţiilor, iar lumea se deplasa dintr-o parte în alta cu scopuri evidente. Prima întrebare pe care ne-am pus-o traversând oraşul (a fost una dintre puţinele situaţii în care gipiesu’ ne-a fost necesar) a fost legată de Serbia şi de UE: oraşul, cocoţat pe coline, părea conectat la Ioropa din toate puterile lui – aspect, reclame, construcţii, ţoalele târgoveţilor, civilitate a mersului la volan, carosabil fără gropi, spaţii verzi îngrijite, concerte (se pusese mira pentru Santana), clădiri noi (un mix între Bauhaus şi Calatrava), periferii curate, absenţa claxoanelor. M-am tot uitat după grătarele de pe trotuare – nimic! Nu mai mirosea decât a cartofi pai cu maioneză şi a hamburgeri, aşa că m-am enervat şi ne-am cărat mai departe.

 

 

În consecinţă, din nou autostrada.

După nişte ore, graniţa cu Croaţia. Şi sârbii, şi croaţii, politicoşi. Se cam uită prin paşapoarte, îţi cam scotocesc prin acte, dar nu cine ştie ce – oricum, senzaţia e cam nelalocul ei. Odată ajuns în Croaţia începi să te întrebi: cum naiba de au ajuns să se despartă croaţii de sârbi? Ieşirea din autostradă se scrie la fel în ambele limbi: Izlaz, plata se face în ambele ţări la Cestarina ba, mai mult, Serbia şi Croaţia au ajuns să-şi facă reclamă una pe teritoriul celeilalte… Limbile lor, din câte mi-au spus mie nişte învăţaţi, sunt icstrem de similare, aşa că ajungi să-ţi pui nişte întrebări…

La croaţi, o chestie: încep să apară cucoanele îmbrăcate elegant, sobru. Rochii, blazere şi fuste scoase ca din cutie, dar nu ostentative, pantofi stilaţi, coafură exemplară – sunt cam din altă epocă: a normalităţii utilitare cu un brin de style… Lumea e din ce în ce mai politicioasă. Croaţii sunt cam scumpuţi (am înoptat la Slavonski Brod), dar foarte curaţi. Încă o similitudine cu Serbia: şi unii, şi alţii, folosesc acelaşi cuvânt pentru camere, adică soba.

Cum naiba de s-au rupt?

Ajunşi în Slovenia ne dăm seama că aceştia din urmă, cel puţin, au avut sigur de câştigat din desprinderea de Yugoslavia: se simte aerul occidental absolut peste tot, casele încep să fie aliniate, pereţii clădirilor sunt drepţi-drepţi, mirosul se schimbă, muştele se împuţinează, creşte suprafaţa de carosabil, poliţiştii încep să aibă aşa, un fel de nonşalanţă şi emană autoritate, merg agale şi mestecă chewing gum, se uită cu silă la ăia care transportă animale în maşini (slovenii nu permit transportul animalelor nevaccinate, nu permit, pur şi simplu!), se uită dintr-o parte la ăia care au pielea mai colorată; în plus, apar şi nişte tuneluri lungi, luminate şi, implicit mai scumpe, cu semne de punctuaţie mari, roşii, pe pereţii iluminaţi fioros.

Cum-necum, cel mai trist pentru noi, românii, este că te prinzi fără efort că atât Serbia cât şi Croaţia, ţări non-UE încă, sunt mult mai conectate economic, atât prin infrastructură cât şi prin comportament economico-social la constructul ăsta care pe noi ne găzduieşte încă din 2007, din motive într-atât de subtile încât sunt dificil de înţeles.

Vina e a noastră. Voi ştiţi bine că aşa e. N-avem ce comenta pe tema asta.

Ca să fiu mai direct, singura dovadă că am călătorit printr-un spaţiu non-UE preţ de două ţări a fost controlul mai strict de la graniţe pentru că, altminteri, mediul înconjurător arăta din ce în ce mai bine, iar oamenii se purtau din ce în ce mai civilizat – fireşte, discutăm de eşantionul nereprezentativ constituit de civilizaţia de autostradă, dar umpic-umpic, tot se pune. Iar în ce priveşte intrarea în Slovenia, am simţit zidul alcătuit din vameşi şi poliţişti care străjuia intrarea în fortăreaţa UE. Până şi Haralambina l-a perceput: a fost pentru prima oară când s-a prins că n-are ce să caute jos din scăunelul prins cu centura de siguranţă. O pândea amenda, pricepeţi şi, cât e ea de mică, a înţeles pe loc ce înseamnă amenda…

N-avea de ales: o privea în ochi o cucoană în uniformă, despre care îţi dădeai seama instant că reprezintă the long arm of the law…

 

***

 

În a doua zi de călătorie, pe după-amiază, ajungem la Obertraun. Obertraun este un sătuc înconjurat de creste din toate părţile, situat pe un platou relativ dreptunghiular, pe malul lacului Hallstatt, la poalele munţilor Dachstein.

 

 

Ultimii kilometri ai drumului, între Bad Aussee (adică centrul geografic al Austriei) şi Obertraun, sunt parcurşi pe un drum de munte îngust dar cu un carosabil excelent, care se strecoară printre păduri, pe pante destul de abrupte. Un viaduct lipit de stânci cobora cam în cap – oare iarna se mai circulă pe aici? Pe drum, biciclişti – nu îi speriase ploaia torenţială cu descărcări electrice din ultima oră. Erau monzoliţi cu toţii, uzi până la piele, dar ei tot pedalau în draci.

Am tras la gazda noastră, undeva în capul satului, la liziera unei păduri, într-o încăpere mansardată, cu lemnărie aparentă, dar cam prea plină de zorzoane. Baie şi bucătărie mari, tot tacâmul. Relativ răcoare în cameră, dar tocmai bine ca să te vâri în pat şi să te odihneşti; paturi cu saltele bune, d-alea de-ţi îndreaptă spinarea fără să te învineţească pe la colţuri.

 

 

Deîndată ce-am ajuns, m-a scos o chestie din minţi: linia ferată trecea la mai puţin de 30 de metri de casă! Am simţit că înebunesc, că trenurile, că garniturile, că semnalele, că glasul roţilor de tren – aveau să se prăvale cu toate, peste somnul şi timpanele mele, zgâlţâindu-mă, cutremurându-mă şi reamintindu-mi, neîncetat, de telefonul din camera de gardă de la SUUB… Ei, bine, până la urmă s-a dovedit că n-aveam motive de draci – trenul era silenţios şi trecea foarte rar, iar eu nu eram decât un român paranoic, un ăla care crede că restul lumii conspiră ca să-l tragă în piept sau să-l înţepe cu ceva. Cât despre tren, nu l-am auzit trăgând sirena decât o singură dată în zece zile, când un aiurit de germanofon căuta nu-ş’ ce dracu printre traverse, la vreo două sute de metri de casa în care stăteam.

 

 

Linia aia ferată zăcea acolo de pe la finele secolului XIX, după ce Bad Ischl devenise reşedinţa de vară a lui Franz Josef, chestie care s-a lăsat cu un mare aflux de turişti în zonă. Acum, turiştii nu mai circulă cu trenul – în schimb, îl folosesc navetiştii care se învârt între Bad Ischl, Ebensee, Bad Aussee şi Hallstatt. În ce priveşte gara din Hallstatt, este poate singura din lume care are nevoie, obligatoriu, şi de un vaporaş – gara, bine pitită într-o pădure deasă, se află peste lac faţă de Hallstatt şi n-ai cum să ajungi acasă după o zi de lucru decât dacă iei un ferry. Acesta te trece apa până la cheiul mărunt de lângă piaţeta centrală a târgului, în spatele catedralei din vale.

 

Gara din Halstatt, cea de peste lac…

 

Nici nu ne-am aşezat bine, că ne-a şi izbit dromomania. Am luat-o spre lac, spre Hallstattersee, chit că se pusese iar de ploaie. Ne era foame şi aveam chef să halim ceva local.

 

 

Pe drum, prin sătuc, stupefacţie: ne întâlnim cu o balegă exact pe mijlocul trotuarului. Impact. Întrebări – cine dracu’ s-o fi bălegat în halul ăla? Da’ de ce nu făcuse curat? Ca să fiu cinstit, stupefacţia s-a accentuat în zilele următoare: balega a rămas pe loc, nestrânsă de nimeni, preţ de vreo trei-patru zile, în acel areal care, altminteri, avea parcelele trase cu linia, gardurile vii tunse proaspăt şi asfaltul curat-lună. Era într-atât de uluitoare prezenţa balegei încât am ridicat-o la rang de punct de reper:

– Ia-o la stânga pe drumul de după balegă.

Sau:

– Când m-ai sunat, tocmai trecusem de balegă.

Sau:

– Ne vedem la a treia casă pe dreapta după balegă.

În fine. În prima seară am mâncat la Heidi şi am degustat numai chestii locale. Primul fel, o supă groasă, aurie, de usturoi, cu patru sferturi de felie de pâine prăjită imersionate cu totul în ea. Mirosea bine, avea gust ales. Nu-mi e clar dacă Heidi nu confundase usturoiul cu ceapa, căci în supă pluteau, de fapt, felii fine de ceapă tocată mărunt, dar ce mai conta? Supa era chiar gustoasă. Puseseră chiar şi chimen în ea şi chestia asta m-a luat pe nepregătite: buchetul supei, uşor amărui, căpăta o remanenţă deosebită. Pe vremea aia, încă îmi plăcea chimenul.

Felul doi era, cum altfel, şniţel vienez, porţie XXL. Vienezul, deja, nu mai e fel de mâncare austriac – a fost el bun, dar eu am mâncat şi mai bun şi asta încă de pe vremuri, la Predeal, la Robinson… Salata era o chestie locală, cam cleioasă, cu trimiteri gustative dulcege, iar berea Zipfer, slabă, nu te izbea în moalele capului. Mda… Noroc că de la masa noastră se vedeau culmile Krippenstein…

 

 

Lângă noi, un grup de austrieci de vârsta a treia, care ne-au privit lung şi care, cu certitudine au vorbit despre noi, mai ales că Haralambina n-a stat locului nici o secundă – tot ieşea, se tot plimba, cerea îngheţată şi vroia să se bage  îmbrăcată în balta cu peşti a localului, că văzuse ea un fel de crap care se ascundea în brădeţ, unde se apuca să facă bule de aer. Localnicii de la masa alăturată vorbeau din ce în ce mai animat, se uitau din ce în ce mai lung la noi dar şi ei făceau zgomot, râdeau, pufneau, exclamau cu glas puternic, aşa că nu puteam să mă iau de Haralambina cum că strica fasonul localului. La un moment dat, îi auzim pe austriecii ăia cum pronunţă Baia Mare în sus, Baia Mare în jos – tot aduceau numele ăsta în discuţie, îl rosteau din ce în ce mai tare, explicau, Baia Mare la dreapta, Baia Mare la stânga, trăgeau cu ochiul la noi, chicoteau. Între timp, ne zâmbeau din ce în ce mai abitir… Ce dracu’? Mă uit la mine: eram închis la şliţ şi purtam ţoale sobre; mă uit la nevas’mea: era la locul ei şi avea un look cvasi-protestant; mă uit la ei: răcneau mai tare ca Haralambina…

Ce mama naibii aveau?

În fine. Când să plecăm, strigă la noi, făcându-ne cu ochiul:

– La revedere, la revedere!

Le-a răspuns, am zâmbit, nah, chestii d’astea. Ei zâmbeau şi mai şi, erau veseli, bucuroşi – ce devălmăşie! Nu prea ştiam ce să credem. După aceea, am văzut că la Obertraun era obiceiul ca toată lumea să salute pe toată lumea, chiar dacă nu se cunoşteau între ei, dar, era fapt ciudat că ăia ne salutaseră chiar în româneşte. Nu… N-au spus nimic nici de Hagi, nici de Comăneci, ba nici chiar de Băse.

 

 

Revenind la saluturile alea pe care localnicii le împărţeau din belşug: era ca la noi, la ţară. Pe stradă, de pildă, n-aveai cum să treci pe lângă cineva fără să nu se lase măcar cu un aplecat scurt din cap, însoţit de cele mai multe ori şi de un surâs acordat ca bonus.

 

 

 

 

Localitate liniştită. Stive de lemne tăiate mărunt pentru centralele termice, lăsate la liber, pe marginea trotuarului. Câini care lătrau prea rar şi o făceau doar o dată, exemplar, cu putere, pe tonuri grave: HAM! Cocoşii cântau scurt, profesional, cât să anunţe zorile, dar fără să deranjeze. O chestie ciudată, pe care am remarcat-o din prima zi: casele mai vechi din sat ne aminteau, extrem de mult, de casele noastre de munte de la Buşteni. Două dintre ele aduceau, până la identitate, cu casele vechi de pe strada ce duce la Gura Diham.

 

 

Până să plecăm de acolo, aveam să aflăm de ce lucrurile stăteau aşa.

 

 

(cică o să mai fie…)