VIETNAM HUEY ÜBER DACHSTEIN – REMIX DE JALE…

sau…

 

 Faze în Srbjia

 

 

– Tati, de ce sclie acolo de Titos al nostlu?

– Nu scrie Titos, scrie Tito! Ti-to!

– Heeei, se miră Haralambina, fără să mă bage în seamă, au auzit şi domnii de aici de cămila mea de acasă?

E din ce în ce mai insistentă – are ea o jucărie albastră de pluş (eu zic că-i girafă, ea zice că-i cămilă), o jucărie pe care a botezat-o deîndată ce-a primit-o: i-a spus Titos. În consecinţă, ghicesc încurcătura Haralambinei, dar mă doare în cot: profit de interesul ei ca să-i bag, pe scurt, o informare istorică pertinentă. Un rezumat, pricepeţi? Că cine a fost Tito… Că ce a dres… Că războiul al II-lea… Sunt gata-gata chiar să fac câteva remarci apropo de sufletul sârbilor… Că sârbii, că croaţii, că limbile care sunt oarecum…

 

 

Băh, da’ ce sfaturi cretine mai dau şi pedagogii ăştia contemporani… Ce-o interesează pe Haralambina cocktailul demografic european? Chiar trebuie să fiu serios cu ea indiferent de subiect? E obligatoriu să fiu pedant, indiferent de situaţie? Oare e necesar să-i pun cască şi cotiere, s-o buşesc cu corecturi non stop, să fac totul by the book?

Oare nu sunt un tâmpit de părinte degenerat care… În fine, nu mă las şi, tot povestindu-i Haralambinei despre Iosip Broz Tito, ajung să-mi pun eu câteva întrebări: oare ce s-ar fi întâmplat dacă sârbii ar fi avut un Ceauşescu în capul statului? Oare i-ar mai fi lăsat numele înscris cu litere uriaşe, din tablă ruginită, prin păduri? În altă ordine de idei, oare unul ca Ceauşescu ar fi fost în stare să conducă o ţară ca Iugoslavia, sau l-ar fi spintecat sârbii pe traseul încurcat al anilor ’50?

Ceea ce-mi aminteşte de faptul că Walter (era numele de cod al lui Tito printre comunişti, pe vremea când juca la tineret-speranţe) s-a împotrivit lui Stalin încă de la sfârşitul WWII. Ce-i drept, Tito făcuse frontul pe bune, stătuse prin munţi cu ai lui, băuse apă din urmă de copită, se luptase cu ustaşii, cu cetnicii şi cu nemţii, cucerise parte din actualul teritoriu italian, certându-se ca la uşa cortului cu aliaţii pentru Gorizia, Monfalcone şi Trieste, alea de le luase în contul poveştii cu republica Fiume – ce mai tura-vura, Tito fusese un ins care îşi văzuse de război direct din tranşee.

 

 

Îl fraierise până şi pe fumătorul ăla de Winston şi era atât de cârcotaş, încât prin anii ’50, până şi noi ajunsesem să-l numim slugoi imperialist, cât de comunist era el. Există nişte legende din acea perioadă, transmise mie pe filiere legionare: cică sârbii se năpustiseră peste românii din Valea Timocului în anii vrajbei noastre, despărţiseră familiile, violaseră femeile, le tăiaseră sânii, iar pe bărbaţi îi trăseseră pe roată şi câte şi mai câte…

Oare aşa să fi fost?

Oricum, se pare că mai făcuseră ei din astea, prin evul mediu, când nimeriseră cu grumazul sub imineii turceşti. Dacă se întâmpla ca vreun ienicer, achingiu sau mai-ştiu-eu-ce să se combine cu vreo sârboaică pentru one night stand, ai ei îl pândeau după aia pe împricinat, îl jupuiau de viu, după care-i lăsau carcasa la intrarea în cetate, să-l vadă camarazii de arme…

Mda. Popor intransigent, sârbii ăştia – aşa îmi povesteau bătrânii noştri, oarecum invidioşi pe ei că nu plecaseră capul. Sârbii…

Mai fusesem la ei acasă în 1996, când Miljurko Vukadinovici mi-a tradus o carte în sârbă. În 1996, memoria anilor comunişti era încă proaspătă, aşa că Iugoslavia avea pentru români fasonul ei. Ce era Iugoslavia înainte de ’89? Era o ţară din care se putea trece liber în Italia o dată pe săptămână, era o ţară care încuraja munca sezonieră a cetăţenilor ei în ţările occidentale, era o ţară care lăsase sumedenie de portiţe micilor întreprinzători; era o ţară care se certase pe bune cu URSS şi care avea nu ştiu câte canale TV. Vindeau reviste porno la colţ de stradă încă din anii ’70. Produceau maşini de spălat şi automobile trei sferturi,

 

 

iar când a murit Tito, s-a strâns la Belgrad toată floarea şefilor de state.

 

 

Prin urmare, când am pornit spre Iugoslavia în octombrie 1996, aveam pretenţii justificate. Am ajuns noi în Gara de Nord (traducătorul, editorul şi cu mine) pe la zece seara şi ne-am aşezat proţap în capul peronului, la fumat, că ăştia de la chefereu tocmai suspendaseră dreptul la fumigaţie. Jinduiau, fără motiv special, să se alinieze la obiceiurile civilizate.

Ei, şi cum stăteam noi aşa, la ţigară, iaca se opreşte un ins înalt lângă Miljurko. Cei doi lansează chiote de bucurie, se îmbrăţişează strâns, se trag un pas în spate, se uită lung unul la celălalt, iarăşi se îmbrăţişează şi se pornesc să discute însufleţit. Era oarecum jenant să asişti la efuziunile lor teribile, dar inşii nu se lăsau, mai-mai că le dăduseră lacrimile tot vorbind, tot întrebându-se, tot pupându-se. În fine, la un moment dat se îmbrăţişează cu putere, preţ de câteva clipe (erau amândoi ditamai zdrahonii, ziceai că-s rugbyişti, dar aşa e modelul la ei), după care insul nou apărut ne lansează şi nouă un fel de salut şi dispare degrabă în mulţimea Gării de Nord. Nu înţelegeam de ce ne părăsea după ce se pupase în asemenea hal cu Miljurko: în fond, s-a urcat tot în trenul nostru.

Miljurko ne simte întrebările şi, în plus, se prinde că n-a apucat să ni-l prezinte pe ins, deşi el unul este un tip extrem de binecrescut.

– E un prieten tare vechi, ne destăinuie el, un prieten adevărat de la mine din ţară… – Miljurko marchează, brusc, o pauză, devenind gânditor. Sau nu mai e de la mine din ţară? – se întreabă el, micşorând ochii. Se gândeşte intens. Apoi: Parcă localitatea X a rămas la noi în ţară. Miljurko devine din ce în ce mai agitat, se tot foieşte, apoi ne lansează: Şi dacă X, totuşi, n-a rămas la noi…?

Reflectează câteva clipe, după care conchide, dezamăgit:

– Pur şi simplu nu mai ştiu dacă X mai este, sau nu, în ţara mea.

Se închide în sine şi ne dă semn că nu mai are chef să stea la fumat, că are poftă să urce în tren etc.

Plonjează în muţenie şi voi nu vă daţi seama în ce fel a făcut-o. Era supărat, dar se străduia să nu ne prindem, avea chef să-şi dea drumul la gură, dar se oprea în ultima clipă şi strângea din dinţi. Până la urmă, a găsit o soluţie de fugă şi s-a apucat să discute literatură – numai asta am făcut tot drumul pân’ la Belgrad. Miljurko a evitat cu îndârjire orice subiect tangent la situaţia de la el de acasă.

Odată ajunşi la Belgrad, editorul şi cu mine simţim ceva bizar în aer, ceva ce te invada treptat, dar din ce în ce mai pregnant. Nu era ceva pe care să pui mâna şi să zici, uite, asta e, dar… Parcă lumea mergea cam prea tăcută dintr-o parte în alta, indiferent de aglomeraţie – mda, asta era senzaţia, de tăcere pe străzi, oricât de mulţi inşi ar fi stat la stop, oricât de mulţi şi-ar fi amestecat traseele sau ar fi stat la coadă la grătarele de pe trotuare.

Apropo de grătarele astea… N-am mai mâncat nicăieri un fast food mai delicios ca la Belgrad. Aveau nişte grătare cu mangal pe care îţi prăjeau pâinea în faţa ochilor, peste care azvârleau bucăţi sfârâinde de ceafă de porc, cârnaţi sângerii din care curgea sucul, roşii, ardei iuţi uriaşi (un ardei din ăsta mi-a marcat sănătatea preţ de vreun an după şederea la Belgrad), pastrame, acritură, verdeţuri de toate soiurile aromate cu schepsis, miroase sub formă de sosuri şi prafuri verzulii, of, of…

 

 

Dar, să lăsăm, naibii, grătarele că vorbeam de populaţia Belgradului care se învârtea dintr-o parte în alta fără ţel – ei, da, asta era senzaţia: oamenii ambulau fără ţintă, încoace şi încolo, fără să se privească în ochi, fără să comunice şi fără să genereze zgomotul de fond tipic oricărei aglomerări citadine. Semănau cu un tablou de-al lui de Chirico, numai că străzile nu erau goale, ci pline de lume – tăcerea, însă, era leită cu cea care se degajă din tablourile cu pricina. Când şi când, oameni în toată firea se opreau la semafoare şi încremeneau pe borduri, privind în gol, uitând să traverseze. Vânzătorii erau politicoşi, dar n-aveau snagă în ei. Îţi zâmbeau ca păpuşile uitate prin şifoniere. Fiecare se uita în altă parte. N-aveau chef unii de alţii, pricepeţi?

 

 

Era 1996 şi începuse blocada occidentală.

Pe vremea aceea eram cam dependent de o cucoană, adică trebuia s-o aud zilnic ca să nu pierd controlul, ca să ştiu ce naiba face, să-i citesc în tonul vocii, chestii d-astea… Ergo, trebuia s-o sun: aşa am simţit pentru prima oară efectele blocadei. De oriunde aş fi încercat să-i telefonez, de la recepţia hotelului, de la telefoanele publice, ba chiar şi de la poşta centrală a Belgradului, mi-a fost imposibil să dau de ea.

Pur şi simplu, nu căpătam legătura. Ba chiar am retrăit senzaţia de pe vremuri când, plecat vara la mare, trebuia să-i sun pe ai mei, ştiţi voi, când te duceai la poştă, plăteai o operatoare să-ţi facă legătura, după care aşteptai, liniştit, pe un scăunel. După un timp, o auzeai pe operatoare cum lansa din ghişeu, cu glas nazonat: „Bucureştiuuul, la cabina pa-truuu!”, iar tu aruncai îngheţata Polar la gunoi şi te repezeai în cabina cu pricina. În cabină (era un zăduf nemaipomenit înăuntru) găseai un telefon fără cifre, fără dial, fără nimic – doar un receptor pus în furcă. Îl ridicai şi începeai convorbirea.

 

 

La Belgrad, în 1996, ridicam receptorul şi nu auzeam decât paraziţi.

A mai fost o fază care mi-a dezvăluit cam care era treaba prin ţara aia care intra la apă, an după an. Eram, deja, la târgul de carte unde avea să-mi fie lansat romanul. Ciudat: locul în care se desfăşura acţiunea semăna al naibii de mult cu Pavilionul Central al Expoziţiei de la Bucureşti, numai că era mai mare, mai înalt, şi mai dictatorial. Era o profuzie de cărţi şi de edituri, majoritatea sârbeşti, numai că, bizar, volumele erau tipărite ba cu grafie latină, ba în chirilice.

 

 

Îl întreb pe Miljurko care era treaba. Fireşte, a fost o gafă, pentru că iarăşi l-am văzut pus în dificultate, dus pe gânduri, deşi se străduia să-mi răspundă la obiect:

– Acum, cu războiul ăsta (Miljurko vorbeşte perfect româneşte), unii vor să ne păstrăm identitatea naţională scriind cu caractere chirilice. Sunt „fundamentaliştii” şi seamănă cu gaşca lui Iliescu plus Vadim… Alţii, mai deschişi la Occident, omologii lui Constantinescu, preferă să scrie cu caractere latine.

Remarcasem chestia încă de pe străzi: panourile publicitare pendulau, fără greţuri, între cele două tipuri de grafie, astfel încât am văzut side by side reclame la Цоца-Цола, lângă care tronau afişe uriaşe cu maşini de spălat Gorenje, acoperite cu litere latine de sus până jos…

– Păi… nu e mai lipsit de pragmatism să scrieţi cu chirilice?

– Eh, să vedem cum se termină războiul…

Ştiţi cum s-a terminat. Ştiu şi ce-am văzut acum câteva zile, în 2011 de data asta, pe când ne-am strecurat cu maşina prin Belgrad. O să vă spun la momentul potrivit.

În fine. Eram la târg, aşadar, când Miljurko ne-a dus la directorul manifestării, în vizită de curtoazie. În definitiv, eram dintre puţinii care spărseseră blocada, mă refer la cea culturală, participând la un târg de carte căruia editurile occidentale (doritoare, în alţi ani, să se afişeze la Belgrad) îi întorseseră spatele. Nemira, editura care mă publica pe atunci, publicase romanele unor sârbi, iar o editură sârbească publicase o carte de-a mea în contrapartidă. Chestia se chema schimb cultural, mai mult ca sigur că făcea parte dintr-un program mult mai amplu care mie-mi scăpa şi numai orgoliul m-a făcut să nu mă gândesc, pe atunci, la ce căutam eu pe la târgul acela, de fapt.

Aşadar, vizita pe care i-am făcut-o directorului de târg. Insul avea cam 80 de ani şi era un bătrân falnic, cărunt, care se pricepea să-şi ducă de colo-colo costumul cenuşiu, călcat impecabil. Şchiopăta. Miljurko mi-a şoptit că-i fusese alături lui Tito încă din timpul bătăliei de pe Neretva, într-o vreme când nimeni nu mai îndrăznea să i se adreseze lui Tito cu apelativul Walter.

Cu excepţia lui Stalin, fireşte.

 

 

Începem să discutăm cu directorul. Discuţie standard. Omul cu pricina era, ca toţi ai lui, dus pe gânduri, aşa că vorbea mai mult din obligaţie. În fond, cine naiba eram noi? În ce mă priveşte, nu spărsesem blocada decât cu un text care nu făcea parte nici măcar din mainstream-ul SF, ci dintr-un ghetto stilistic care se numeşte steampunk. Pe vremea aia, pe mine nu mă interesau cărţile sârbilor traduşi la noi; sunt sigur că nici pe directorul târgului nu-l interesa producţia mea.

Ca de obicei la întrevederile de la târgul sârbesc, orice conversaţie se lăsa cu un ciocănel de răchie de pere. Răchia era bună, numai că eu băusem deja vreo cinci-şase ţoiuri, aşa că mă abţineam de la comentarii – făceam frumos cu dom’ general şi cam atât, că n-avea să dureze la nesfârşit. Şi, într-adevăr, nu trece mult şi ne prindem că timpul nostru de vorbărie a expirat.

În clipa aceea, intră în încăpere un ins la vreo 50 de ani, foarte grăbit, care îi strecoară directorului ceva la ureche.

– Gata, ne privim noi unul pe altul. Hai să ne tirăm. Ne ridicăm în picioare. Dom’ director avea treabă. S’trăiţi, s’trăiţi…

Dom’ director, însă, ne face un semn discret din degete, aproape sicilian: ia staţi voi jos! Cad pe scaun, îndărătul paharului gol de răchie. Buf! – cineva îmi toarnă încă o doză, plină-ochi. Mă uit la ceilalţi: Miljurko îmi face semn să continuăm discuţia. Ne apucăm să gustăm din răchie şi-i dăm înainte, chit că nu se lega nimic. Mai stăm vreo zece minute, după care, iarăşi ne uităm unul la altul şi ne ridicăm în picioare, gata s-o tăiem.

 

 

Dom’ director, nimic! Ne face iarăşi semn să stăm jos, noi îl ascultăm, din nou ne trezim cu paharul plin de răchie şi pun-te frate pe o conversaţie pe care n-a ţinut-o minte nici dracu’. Dom’ director se înnegurase la faţă şi-i răspundea lui Miljurko din doi în doi – îl durea în cot că eram şi noi p’acolo, dar tot nu ne lăsa să ieşim. Beam şi ne uitam unii la alţii. Când şi când, zâmbeam, dar directorul era din ce în ce mai negru la faţă.

În fine, după vreo juma’ de oră ne cărăm din biroul lui, ţinându-ne de pereţi. De-acum, târgul de carte era mai mare, mai frumos… Parcă se şi clătina, al naibii, în timp ce femeile (toate!) deveniseră nemaipomenite, aveau cracii lungi şi ochii umezi, ne făceau semne încurajatoare, iar noi trei ne transformaserăm, la rândul nostru, în fiinţe gata să facem cu ochiul oricui.

– Bvă… V-voi ştiţi… hâc… ştiţi ce s-a întlâmplat? – face Mijurko după o vreme.

Habar n-aveam.

– Venise ăl mai bun pleten a’ lu’ dom’ director… Ăl mai bun şi m-mai… bun, plicepeţi? – ne face Miljurko cu ochiul. Bvă… vlau uMpic de apă… Ăl mai bun pleten, înţelegeţi, fl-fl-fRaţilor…

– Cum aşa… ăl mai bun?

– Ăl mai bun… Bvă, ce sete mi-e… Să luăm o coca, ceva… Ăl mai bun, fl-flaţilol… hâc… De-aia ne-a ţinut aşa mult. Pleteni vechi, bvăh… au luptat împleună cu Tito în lă-lă-lăzboi, în munţi… Au colabolat şi după aia, pfuaaai, ani de zile… Au făcut tleabă bună, amândoi, m-m-mânca-i-aş! Mali cheflii! Păi în cultulă… Ah, când se apucau ei doi de tleabă, eheee, dădeai cep la butoaiele ale mai mari şi lăstigneai… răstigneai oi întlegi la ploţap!

– Stai aşa, bvă, stai aşa… Ehra… chiahr ehra tovahrăşul lui cel mai bun?

– Pfuaaai, frate! Ăl mai bun! Îi ştia toată lumea… Pleteni la toartă. Poeţi mari… Bvă… hai, naibii, să băgăm o apă…hâc… minelală, ceva.

– Stai… stai… stai aşa… şi de ce dhracu nu ne-a dat un şut în cur dacă venise tovahrăşul lui în… vizită? De ce ne-a mai ţinut… măh, în bihrou?

– Uite-aşa… Hă, hă! Ca sa-l facă p-ăla să aştepte, se hlizi Miljurko. Să simtă ce e aia… hâc… anticamela!

Ce dracu’? Mă uit la editorul meu. Nu pricepeam nimic. Găsim o masă liberă cu câteva scaune. Cădem jos – doamne, da’ tare mai era răchia aia!

Iar Miljurko:

– Ah, da’ voi n-aveţi cum să vă plindeţi, hă, hă, hă, îşi dă el seama deodată. Păi, pletenul e cro-cro-croat – croat d’ăla, secesionist, şi dom’ director a vrut să-i dea o lecţie s-s-sâlbească!

Asta era ţara. Ăştia erau oamenii – bărbaţi şi femei, deopotrivă – înalţi, frumoşi, neînduplecaţi. Din cauza asta, nici că m-am mirat când, după vreo trei ani, opoziţia şi puterea de la Belgrad şi-au dat mâna deîndată ce a început războiul cu NATO – au făcut treaba asta chiar dacă până atunci fuseseră angajaţi într-o campanie electorală realmente sângeroasă. Nu m-am mirat nici când acum, în călătorie, am trecut pe lângă clădirea ministerului sârb de război: era lăsat espre în ruine – doar aripa veche fusese restaurată căci în rest, aripile noi erau abandoante la loc vizibil, cu planşeele îndoite şi cu geamurile sparte, cu tencuiala căzută şi cu zidurile prăvălite, găurite, fracturate şi surpate, gata-gata să se prăbuşească într-o mare de colb.

 

 

Ei, da! Dacă vă amintiţi bine, nici noi n-am stat cu mâinile în sân atunci. Pe de-o parte, autorităţile române au permis forţelor NATO să utilizeze spaţiul nostru aerian, iar pe de alta au închis ochii la contrabanda cu benzină de peste Dunăre. A ieşit bine pentru toată lumea. Sârbii au putut să se deplaseze, mai departe, cu maşinile, iar ai noştri şi-au construit case noi în jurul Orşovei. Unii şi-au făcut chiar şi pensiuni bazate, pe malul Dunării, cu părculeţ, cheiuri etc., chestie care, în fond, se şi cerea. Dacă nu mă credeţi, petreceţi câteva zile la Cazane.

N-au picat prost decât românii din Timoc. Nici măcar atunci, când aveam instrumentul şantajului la îndemână (nu mai închidem ochii şi vă blocăm petrolul pe care-l luaţi pe blat, dar daţi-le şi alor noştri niscaiva drepturi şi nu-i mai batjocoriţi), nici măcar atunci, spun, nu ne-am manifestat româneşte. Trebuia s-o fi făcut, fir-ar să fie, chit că, poate, mulţi dintre noi, îi admiram pentru nesupuşenie.

Între timp, aflu că cei 25.000 de sârbi din Ro primesc de la guvernul nostru o sumă de vreo 200.000 de euro lunar, pentru treburile comunităţii lor. Concomitent, românilor din Timoc, mult mai mulţi, nu numai că nu li se oferă ajutor financiar, dar li se mai şi interzice învăţământul în limba maternă.

Dar aşa suntem noi: culanţi.

5 Responses to “VIETNAM HUEY ÜBER DACHSTEIN – REMIX DE JALE…”

  1. 1
    iulia says:

    Uf, in sfarsit! Deci, am intrebat de 10 ori pana acum, dar nu m-a lasat cpchacumiizice sa razbat.
    Mata, doctore, fumezi atat ca are cine sa te opereze? Sau e doar o figura de stil asta cu fumatul?

  2. 2
    Madelin says:

    Domne, imi iau libertatea sa raspunz io inaintea domnului Corn.
    Domne, omul asta fumeaza, la vorbe, de-ti vine sa te apouci te fumat in clipa aia, pe loc. Scoate vorbe si gesturi invaluite in fumuri ca neste ceturi dealea mist, haze, cloud, dawn. D’astea. Pacat ca n-am talent la desen.

    PS
    Warning: dap stiu, fumatul cauzeaza etc. Acush imi pune Vlad un poster mobilizator.

  3. 3
    iulia says:

    Parca ii zice chirurg toracic!Sa fi fost ginecolog sau alte alea, psihiatru, par examplu,mai intelegeam. Dar TORACIC???

  4. 4
    impricinatul says:

    am lasat-o mai muale de la o vreme…
    sper!

  5. 5
    cora_ says:

    Frumoasa povestire, un fel de joaca de-a rasu’ plansu… domne’, n-am mai auzit expresia asta “a avea snaga-n ei” de cel putin 15 ani… biata bunica-mea o folosea.
    Casele de pe malul Dunarii, la Orsova, of, of… cu barca la chei si tot dichisu’, am vazut, am vazut.
    Si ultima remarca, sa nu uit, daca io m-am lasat de fumat, care sunt mai moale si nu prea am ambitie, si tu(dumneata) poti, ca pari ambitios din fire! Multa bafta!:)

Leave a Reply


8 − six =

Subscribe without commenting