(articolul scurt)
Prin 1995 am fost invitat să public un text – oh, da! – în Dilema. Fiind eu un tip mult prea dezorganizat şi inconstant, mărturisesc că prin acei ani eram bântuit de o teorie politică teribil de atrăgătoare prin utopia anarhismului ei autoreglant: libertarianismul. Despre libertarianism n-o să vă spun acum altceva decât că este acea societate mirabilă în care nu funcţionează decât două interdicţii: nu fura şi nu ucide – în rest, toate funcţionalităţile devin plauzibile prin autoreglare. În context, libertarianismul atrage prin propunerea oarecum perversă de a dilua statul până la dispariţie, administraţiile de orice fel (primării, guverne, prefecturi) nefiind altceva decât un sac fără fund în care aleşii pierd cu mult sârg banii votanţilor.
În 1995 nu aveam acces la internet, iar documentarea pentru articolul în speţă mi-a luat cam şase săptămâni petrecute prin trei biblioteci. Articolul, Insule în reţea, titlu preluat de la romanul omonim al lui Bruce Sterling, s-a rătăcit cvasi-instantaneu într-o binecuvântată uitare fără urmări – n-aş fi suportat să adaug la magistralul şir de păcate pe care le-am generat, şi pe acela de a fi determinat un curent de opinie politic.
Dar nu despre libertarianism doream să vorbesc. Prin 1998, căpătând eu permis de intrare în ţara www., am avut curiozitatea de a reparcurge acelaşi demers documentar: lenea-mi funciară îmi spunea că trebuie să existe vreun short-cut ca să ies mai repede la liman dacă o fi să mai capăt vreodată un assignment similar. Subiectul libertarianism, căutat cu Yahoo, Metacrawler şi Altavista, pe vremea aceea, era deja suficient de drăguţ cu căutătorii: am căpătat informaţiile necesare redactării unui articol rezonabil cam într-o oră şi jumătate şi, în plus, aveam la dispoziţie şi o sumedenie de anecdote cu care aş fi putut să asezonez textul.
Fireşte, eram în 1998, aşa că trebuia să forezi binişor după cea mai mare parte din „carnea” materialului, calupuri importante de informaţie nefiind, vai, acoperite de intrările de pe net la care am avut acces. Concluzia mea de atunci? – OK, OK, www. e o chestie friendly şi rapidă numai că nu ajunge la esenţă aşa cum aş dori. Îmi era clar că, pentru redactarea un articol similar, ar fi trebuit să mai consult o parte din cărţile pe care le citisem. Cu alte cuvinte, internetul mă scutise doar de efortul de a-mi constitui o bibliografie serioasă (şi, oh, ştiţi bine că asta e partea cea mai plicticoasă şi nerecompensantă d.p.d.v. endorfinic) şi de lectura acelor cărţi din care aflasem mult prea puţin pentru subiectul în speţă.
Cred că era prin 1999 când am aflat de Proiectul Gutenberg şi, absolut natural, m-am năpustit asupra lui. Hmm, Gutenberg Project, aşa cum exista el în 1999, nu m-a excitat din cale afară: textele pe care le avea pe vremea aceea, doar câteva zeci, nu se suprapuneau cu ceea ce căutam eu – dovadă a superficialităţii funciare care mă anima şi mă animă, încă. La fel am păţit şi cu căutările din domeniul meu profesional – intrările medicale erau încă insuficient de bine sistematizate pentru un căutător submediocru (adică subsemnatul), aşa că, în continuare, trebuia să umblu mult şi bine, frunzărind tradiţionala hârtie, ceea ce, n-am cum să nu mărturisesc, îmi furnizează aproape 50% din plăcerea unei lecturi. Prin urmare, eram un ins perfect adaptat condiţiei de lector pe două medii, având cumva impresia că hârtia şi displayul sunt complementare, că www. e un ins numai bun să-ţi deschidă rapid nişte perspective de documentare, că grosul informaţiei nu va fi dislocat niciodată de pe hârtie etc.
Pe urmă, totuşi…
Pe urmă, totuşi, am avut o treabă secretă – nu spui care. Cum-necum, treaba asta secretă implica ceva trageri cu ochiul peste nişte texte clasice. Textele cu pricina nu devoalează secretul, aşa că am să le amintesc aici: Bhagavad Gita, Iliada, De mysteriis şi Canonul Pali – nu vă ambalaţi, că habar n-am despre ce vorbesc! Pur şi simplu, trebuia să aflu câte ceva despre… hm, intrările de mai sus, că să-mi satisfac nişte banale curiozităţi fără finalitate.
Eiii, şi m-am dus, la început, pe Proiectul Gutenberg, că văzusem eu că se cam ocupau de texte din astea, mai pretenţioase, mai academice, mai vârtoase, cognitiv vorbind. Prima surpriză a fost când am dat peste mii de cărţi, deja, (acum au 25.000 de texte online) parte din ele acoperind şi ceea ce, cu ani în urmă, constituiau un domeniu de interes pentru un ins atras numai de suprafaţa lucitoare a bizarului – adică moi.
A doua surpriză a fost când, forând după Bhagavad Gita, am dat peste mai multe variante de traducere ale acesteia, cu note de pop-up (era să scriu: de subsol) extrem de amănunţite şi cu trimiteri la referinţe critice care, pe mine unul, m-au satisfăcut. Culmea, însă, am încasat-o la Iliada: printre multiplele variante online, am dat şi peste o traducere în engleză cu mult mai lecturabilă (varianta Samuel Butler) decât varianta în română a lui G. Murnu, cea la care am avut acces în anii ’70 când, tot aşa, nu-ş’ de ce, mă apucase un chef de imersiune în cultura Greciei Antice şi-mi propusesem să învăţ greaca veche – nu exclamaţi, vă rog, nicicum: nici această încercare nu a lăsat urmări: din greaca veche n-am rămas decât cu pous karis, adicã picior graþios, pardon, adică picior graţios…
Fireşte, despre literatură şi domeniile conexe, nu-mi pot permite să avansez consideraţii axoiologice (m-oi fi exprimat corect?), neavând o pregătire în domeniu. Vorbim despre artă, iar eu, ca şi mulţi alţi wanderers online, respectăm acea lege recentă care se referă la tribalizarea intereselor estetice, prin urmare, căutările mele sunt mult prea ţintite şi, totodată, lipsite de năzuinţa către fundamental şi solid.
BTW, dacă există, totuşi, şi persoane serioase online, îi anun�� că existe mai multe site-uri care îi pot ajuta să înveţe greaca veche…
Dar, nu e căderea mea să vorbesc despre greaca veche, despre Sappho în ediţie electronică bilingvă, despre poemele lui Yeats online, sau despre aceleaşi texte online ale lui Spinoza…
În ce priveşte medicina, însă…
Ei bine, www. este mai mult decât ofertant în această privinţă, şi nu mă refer doar la informaţia plătibilă – un fel de PPV, dar nu pentru porneturi. Practic, toate domeniile de interes ale specialităţii mele, destul de restrânsă ca public-ţintă (i.e. chirurgie toracică) sunt acoperite de internet şi asta nu numai în ce priveşte articolele-trunchi, după cum mi-am permis să le denumesc, adică acele articole care discută, exhaustiv d.p.d.v. informaţional, un anumit subiect. Ceea ce doresc să subliniez este că, şi în ceea ce priveşte anumite subtilităţi medicale, există un număr copios de intrări la care, un căutător mediu ajunge cu relativă facilitate. Recent, am avut de operat un coleg şi, pentru asta, am căutat trick-uri online à propos de tiroidectomie – le-am şi găsit, pe mai multe site-uri, unul dintre cele mai interesante fiind scris de un chirurg american care operează în Africa Neagră şi care îşi oferă, in extenso, son savoir faire, alături de schiţe anatomice şi de găselniţe tehnice.
Cu alte cuvinte, adevăratul challenge (sună enervant pentru francofilii de extracţie dâmboviţeană, je ne sais que trop bien!), adevăratul challenge pe care ţi-l ridică internetul, aşadar, este… să ai suficientă răbdare pentru a căuta, ba chiar să înveţi cum să-ţi refine your querries.
Acum, ce să vă spun – eu fac parte din acea specie de inşi care au învăţat la facultate că fundamental este să ştii să cauţi şi nu să înveţi pe deasupra, à la Rostoganu. Pe de altă parte, plăcerea mea de a cunoaşte nu este într-atât de rafinată încât să-mi doresc a înmagazina miliarde de exa-, zetta- sau yottabiţi ci, mai degrabă, de a avea un readiness (sună cam vraişte) la această memorie externă care se numeşte internet.
Pe de altă parte, nici nu fac parte din specia so well nurtured în Muntenia – acea specie care consideră că informaţia trebuie păstrată doar pentru ochii aleşi, (pentru cei din familie, mai ales), respectând vechiul precept nescris şi mai mult decât banal care spune că informaţia e putere. Sistemul în speţă a dus, şi mă refer acum numai la medicina românească, la generarea unor fiefuri în loc de clinici, fiefuri în care know-how-ul se transmite dinastic sau contra cost, chestie unică pe pământ. Acum, dacă regula o fi aceeaşi şi în cultură, io nu mă bag, pentru că-s’ om simplu, chirurg, precum ştiţi, iar chirurgii se trag din bărbieri, adică dintr-un fel de proletari, aşa că părerea mea nu are relevanţă.
Mda. Serait-ce l’Internet un Salon des Refusés culturels, par hasard? (Oare m-oi fi exprimat corect?). Şi, dacă o fi aşa, oare francofilii noştri dispreţuitori în ale democratizării culturii, or fi uitat ce scrie pe toate Larusurile? Mă refer la chestia aia cu semăn în toate vânturile, dacă-mi e permisă topica barbară şi lexicul românesc cu derive semantice incontrolabil-vulgare…
În consecinţă, les amis, cred că internetul nu dăunează decât ochilor. Şi, bineînţeles, plăcerii mele de a răsfoi pagini, plăcere despre care nu pot să bag mâna în foc că n-ar fi o chestie desuetă, de care fiică-mea o să râdă cândva, oricât de mult o să mă deranjeze o atare ocurenţă….
N.B. – n-am oferit link-uri pentru exemplele din articol, preferând să vă supun ordaliei unei căutări cu Google, ori cu alte motoare de căutare – căutare care îşi are, de ce nu, savoarea ei reprobabilă (în context academic, bien sûr).
🙂 dau si eu un exemplu asemanator. Prima oara cand am facut teza de licenta mi-a luat vreo doi ani sa-mi adun bibliografia, pentru ca nici macar la biblioteca universitara nu gaseam tot ceea ce-mi trebuia. A doua oara, in acelasi domeniu, mi-a luat o saptamana pentru ca nu reuseam sa gasesc un program compatibib cu macintosh-ul ca sa pot citi orice format de e-book.
te inteleg perfect cu placerea rasfoitului. nu se copara cu nici o pagina web, oricat de bine ar fi structurata. dar, hei, vive l’internet. pentru ca, dupa mine, e singurul loc intr-adevat democratic. sau comunist in adevaratul sens al cuvantului, unde ce-i al meu e si al tuturor celorlalti
Am intrat tarziu in lumea internetului "pour moi meme", caci profesional am state mai vechi, mai ales ca mergeam in locuri unde oamenii erau "bolnavi" deja…
Este fascinant cat de multe poti gasi acum, aproape orice.
Anul trecut ca sa faci o traducere foloseai dictionare online, acum introduci textul si dai un translate, ma rog, trebuie sa verifici apoi, dar…ideea in sine inseamna mult.
nu cred, deocamdata, in democratia emanată (iertati-ma pentru sintagmă) din electronii www. oricum, informatia care se poate găsi pe net a devenit, în multe domenii, cel puţin suficient de "orientantă", ca să zic aşa.
ah, greenfield, argumentul pe care l-aţi dat o să le dea apă la moară puriştilor în ale hârtiei şi în ale superficialităţii surferilor pe net. numai că, ideea în sine, aşa cum spuneţi, este doar un prim pas – numai că acest prim pas îi face să strâmbe din nas. cred că ştiu şi de ce: istoricul cercetării ştiinţifice le este străin şi, în consecinţă, nu pot să stabilească paralele cu nenumăratele naivităţi care au însoţit evoluţia dinspre cercetarea fundamentală către aplicaţiile practice de zi cu zi, de care se bucură până şi domniile lor.
mai zilele trecute trebuai sa scriu ceva insa nu am avut acces la internet o saptamana. ei, in momentul in care am realizat ca ar trebui sa ma duc intr-o biblioteca, fara sa am nici o bibliografie, am vazut negru in fata ochilor. imediat m-am si vazut inconjuurata de multe carti, si nici una care sa aiba un search. si acum deadline-urile te mananca!
am lasat balta totul si am asteptat cuminte sa ma conectez din nou la machinarie. si chiar daca uneori simt ca atunci cand sunt online, o parte din creierul meu trece pe stand-by, asta e, nu se mai poate fara.
asta e, ceea ce s-ar numi, o stare de fapt. treaba e ca această stare de fapt îi face pe unii să frown, exquisitely, cum că ăia de se dau pe net mai trebuie să butoneze până le trece caşu’ dă pă buze…
Cand am facut teza mea ultima, un prieten de la Paris timitea pachete de 5 kile cu articole stiintifice. Acum daca vreau sa ma apuc de un subiect nou stau si citesc o saptamana si stiu sa-l apuc. Vremuri, doar istorie citesc de pe hartie si din cand in cand beletristica, nu pot sa citesc beletristica pe net, nu pot, e o chestie de mentalitate presupun.
Nici eu nu sunt in stare sa citesc beletristica de pe ecran… Si, corect, cred ca e doar o chestie de mentalitate si de placere legata de statul in pat sau la masa, si fosnit din hartie.
n-as zice ca internetul reprezinta democratia culturala; internetul este o inventie tipic americana; daca maine am rade americanii si internetul de pe planeta, pamantenii ar astepta sa incolteasca iar americani ca sa reinventeze internetul; ei sunt cei care au remarcat (si acceptat!!!) faptul ca punand laolalta informatia, are toata lumea de castigat; si individul (mai iese un banut, rating, faima, self-esteem) si comunitatea;
internetul nu este o constructie ci o agora; acesta este si motivul pentru care lasa sa se vada mai mult piatra cubica si mai putin lambriurile…
Oh, mon cher Rudi…
Nu vă mai place oximoronul!
Subiectul este legat de accesul la informaţie pe care îl poate oferi internetul. Sunt unii care sustin ca internetul este identic egal cu superficialitatea, făcând abstracţie că şi în faţa unei cărţi (biblioteci), şi în faţa unui display (internet) poţi să fii la fel de neajutorat sau, din contră, teribil de motivat. in ce priveste site-urile serioase, internetul are capacitatea de a oferi mult mai multă informaţie pe unitatea de timp, dacă-mi e permis, cu condiţia să ştii s-o cauti (si CE sa cauti).
democratia din titlu se refera la democratia accesului la informatie, pe care multi il neaga.
pe la 15,30 dupa ce am scris aici un comentariu foarte sagace iar m-au dat afara de pe WB. am reintrat pe rute ocolite, i-am pacalit, m-am dus pe IE, am accesat alte bloguri si pana la urma am intrat pe horn, adica pe blogul lor…nu mai stiu exact ce ziceam ca acum sunt cu treburi casnice…m-am cam saturat:D
… ca sa nu mai zic ca eu astept digitalizarea bibliotecilor … atunci da acces la informatii.
Internetul este doar o unealta. Este ca si cum ai vb despre democratia microscopului. Chiar, or exista microscoape democratice? Este superficial un microscop? Daca stii unde sa te uiti cu el, capeti informatii importante. Altminteri nu.
Pe de alta parte… poti obtine cunoastere de pe internet. Poti obtine orice de pe internet. Bani, faima, respect, informatii, orice mai putin nemurire.
Dom’ doctor… Este bisturiul tau democratic? Bisturiul tau, la fel precum lama lui Occam, este sau poate fi un instrument al cunoasterii. Corect?
Şi pe mine mă bătea gândul la un moment dat să scriu despre creşterea progresivă a informaţiilor de pe net, dar lenea şi-a spus cuvântul.
Da, Rudi! Exact aici doream să ajungem: internetul este o unealtă! Biblioteca este o unealtă! Bisturiul e, poate, o şi mai biată unealtă!
Din nefericire, există un curent de opinie vehiculat recent, pe hârtie (tot respectul şi, mai ales, dragostea pentru hârtie, cea care nu roşeşte) există un curent de opinie care încearcă să acrediteze ideea că informarea pe net este, din start, superficială, insuficientă şi, vai, rezervată semidocţilor. La fel, discuţiile care au loc în acest mediu sunt lovite, în opinia unor inşi conservatori, de uşurătate.
Puck, aştept cu mare nesaţ digitalizarea cărţilor cele mari – ochii pe Gutenberg Project, dar şi pe toţi ceilalţi care transcriu electronic!
Alex: o chestie care ar merita manipulată la modul cel mai sincer – câte lucrări de literatură română sunt transcrise electronic? Câte date ne oferă netul local despre … NOI? Nu merită angajate proiecte şi în acest sens? Uite, Bucureştiul, pasiunea mea recentă, este mult mai greu "găsibil" pe net în ce priveşte istoria, date anecdotice, geografie, socio etc… Altmarius face eforturi absolut senzaţionale în acest sens dar, ce păcat, este singur.
Dom’ doctor, spui matale undeva in text… "vechiul precept nescris şi mai mult decât banal care spune că informaţia e putere"
Zic eu, aducandu-mi aminte, ca nu informatia in sine este putere ci cunoasterea.
Astea fiind zise, indraznesc sa comentez mai departe: da, internetul este perfect democratic si libertarian simultan, prin urmare este perfect imbecil. Cunoasterea este, in schimb, pentru putini. Prin urmare nu este democratica.
Cat priveste cultura… Asta este ca igrasia, apare peste tot, se infiltreaza peste tot. Inclusiv pe internet. Numai ca putini pot vedea intr-o pata de umezeala pe un perete o capodopera. Desi ea, capodopera, este acolo. Asadar, nici cultura nu este democratica.
Ca sa n-o mai lungesc (pentru ca mi-e lene si e tarziu), nu exista cultura democratica si nici democratie culturala.
Din pacate, si in cultura e la fel – de fapt, in special in arta si invatamintul artistic, despre care mai stiu cite ceva: keep it to yourself si nu da nimanui sansa sa afle ce stii tu. Se practica pe scara larga mistificarea si outright dezinformarea, atunci cind cite un profesor simte in studentul lui un posibil "rival" pe piata. Rival insemnind cineva cu un stil aparte, diferit de al profesorului, cineva care va ajunge sa vinda mai bine decit profesorul. Daca stilul acestui cineva ar semana cu al profesorului, atunci ajutorul ar veni neconditionat.
Interesanta comparatia internetului cu Salonul Refuzatilor. Din fericire, nu e asa: sint si mainstream, si refuzati, pe net.
c’etait seulement une facon de parler!
Numai că, în articolele din Dilema (altminteri, tot respectul pentru o anume capacitate retorică, mai mult decât remarcabilă), în articolele cu pricina, însă, reiese că netul e un loc în care se aglomerează semidocţii.
Internetul faciliteaza accesul la exprimare deci da, sarcina de a alege graul de neghina este mai dificila decat intr-o biblioteca. Spre deosebire de criticii inveterati ai internetului eu personal am incredere in capacitatea de distinctie a celor care inainte intrau in biblioteci. Ceilalti oricum nu cauta decat confirmari.
asa cred si eu, osterhase. ceilalti, care nu cauta decat confirmari, insa, tot confirmari ar cauta si prin biblioteci.
dar, nu despre acestia discutam. dupa cum a spus si Rudi Kvala, internetul nu e decat un instrument, iar un instrument nu spune mare lucru despre cei ce-l folosesc.
la chestia asta ultima, chiar astept sa fiu contrazis!
Domnule Cornule, UNELE instrumente spun foarte mare lucru despre cei care le folosesc. Depinde de domeniu si situatiune si stil. In chestiunea biblioteca/internet – evident – e cum ziceti Dvs. Dar nu pentru ca ar lipsi cererea ( sint sigura ca, la unele persoane, ea exista, chiar acut), ci fiindca lipseste oferta. Et plus ca change…In acest punct, am o dilema pentru dumneavoastra. Acest vechi proverb frantzozesc este optimist sau pesimist?
Va referiti la "Je seme a tout vents", cumva? (nu stiu sa bag diacritice frantzozesti in comments, scuze).
Mi se pare optimist, cu conditia sa fie aplicat. Noi, pe plan local, nu prea avem obiceiul asta: tinem cu dintii si de televizoare vechi, si de garduri rupte, dar si de cunoastere/informatie. Avem nevoie de un ascendent fata de cei care n-au nici TV-uri vechi, nici suficienta informatie, aceasta din urma fiindu-le refuzata.
Pas du tout. Ma refer la ce am spus deja: Plus ca change, plus c’est la meme chose. Nu stiu sa pun diacritica nicaieri, in afara de scrisul de mina. Voila!
E un proverb realist – mai continut, mai degraba anglo-saxon ca extractie, ca frame-up mental. Mai frantuzesc imi pare cel cu "La meme Jeannette, autrement coiffee", care spune cam aceeasi poveste.
Chiar cred in "plus ca change, plus c’est la meme chose".
Odata, am citit o chestie excelenta – Gramatica, de Quintillian. Acolo am avut revelatia lui Plus ca change etc…….
Bine. Dar e optimist sau pesimist?
Depinde :)))))))))
Mai degraba optimist.