Parsifal – mai încolo

 

 

Bucureştiul s-a ridicat dintre mlaştinile mele, pe straturi de loess, marne şi nisipuri, străbătute (o simt clipă de clipă!) de râurile freatice izvorâte din munţi – din Piatra Craiului şi Bucegi, nu de altundeva. Târgul s-a întins agale printre lacuri, zăvoaie şi bălţi pline de stuf, în lunca unui râu domol, mocirlos şi năpădit de răgălii; în timp, a cuprins ostroave şi gorgane joase, gruiuri şi petece de pământ, apăsându-mă din ce în ce şi umflându-se precum o oază din paiantă şi cărămidă ce anunţa geometrii în inima harababurii vegetale şi geologice. A crescut, cum altfel, în jurul unei răspântii ce aduna drumuri de la Braşov şi Târgovişte, Rusciuk şi Silistra, Turnu-Severin şi Craiova, Argamum şi Vicina, Ramidava şi Troesmis –  drumuri cu şleauri ce mă brăzdau în toate direcţiile, drumuri de pământ pe care neguţătorii aduceau mărfuri de la nemţi, ruşi, poloni, turci, sârbi, arabi, greci şi armeni.

Arx Bukaresth, sau Castrum nostrum fluvii Dambovicha se numea cetatea clădită în apropiere de ceea ce voi numiţi astăzi Piaţa Sfântul Gheorghe – cetatea avea zid din cărămidă îngustă, prundiş şi bolovani de Prahova, avea patru turnuri şi mai avea trei porţi: o poartă mare, o poartă aşa-zisă de jos, cam pe unde vine azi Bărăţia, şi o poartă de fier, situată la actuala intersecţie a străzilor Şelari şi Franceză, chiar pe locul clubului de prost gust (Suburbia) găzduit de vechea clădire a Hanului Roşu. Zidul de miazăzi, în care era săpată poarta cea mare, era mărginit de o livadă de meri, pruni şi caişi crescuţi printre tufe; acolo, vara înfloreau petunii, trandafiri şi regina-nopţii – în fiecare toamnă, petalele şi frunzele se ofileau şi se înturnau la mine, putrezind şi hrănindu-mă din nou şi din nou. Când era iarnă grea, îmi amintesc, haitele de lupi ajungeau până sub zid, printre trunchiurile îngheţate ale pomilor. Străjile, nişte nemţi năimiţi, le aruncau oase şi zgârciuri numai ca să aibă de ce să chiuie când trăgeau după ei cu arbaletele, înroşind nămeţii. Se spune că livada cobora destul de abrupt spre vadul Dâmboviţei, unde se întindea ceairul cailor castelanilor, iar eu nu pot decât să vă asigur că lucrurile stăteau, într-adevăr, aşa.

Dincolo de râu: coline molcome pe care creşteau rânduri nesfârşite de viţă-de-vie, întinse într-o parte şi în alta precum un brâu ce dădea roată oraşului, sau fortului de câmpie, cum vreţi să-i spuneţi. Viile ce înconjurau citadela Bucureştilor au lăsat urme până astăzi, fie sub forma unor denumiri de străzi şi şosele (Şoseaua Viilor, Heliade între Vii, Ziduri între Vii), dar şi ca vii propriu-zise, cultivate în curţile de la marginea urbei, mai ales în zona Dămăroaiei şi a Bucureştilor Noi. Vinul adevărat de Bucureşti, de care prea puţini dintre voi s-au bucurat, este un alb sec, cu un buchet mai degrabă pişcător, câteodată puţin amărui, care merge de zbârnâie cu saramură din aceea de caras dezmăţat, cu cimbru, usturoi şi tarhon proapăt tocat, peste care se azvârle (în scârbă!) o roşie despieliţată şi un ardei iute, roşu.

Nu vorbim despre un târg fericit – nici pomeneală! Iarna, Bucureştiul este izbit de crivăţul care te îndeamnă la slană şi ţuică fiartă, iar vara este bătut fie de austrul uscat ce te lasă cu traista goală, fie de băltăreţul cu aromă de clisă, aducător de molime de tot soiul, de la ciumă, trecând prin holeră, tifos şi dizenterie, până la epidemiile cu adenovirusuri, flaviviridae, melancolie, furie, boala somnului, friguri, hepatite vaste, reumatisme scârţâitoare, deliruri ce rătăcesc prin mahalale, cancere umede, orăşeneşti, şi ce mai vreţi voi.

Iarna – ger şi troiene, vara – colb şi fierbinţeală, primăvara – bălţi şi noroaie, toamna – ploi mocăneşti, igrasie dulceagă şi văzduh plumburiu. Cutremure, cazaci, incendii, tătari, hadâmbi împănaţi cu osânză, ieniceri reîntorşi în patria pierdută, tratate puse pe foc, boală de zahăr, ucigaşi slăbănogi de le numărai coastele, grecotei şmanglitori, inundaţii şi zoaie, haiduci cu ochi crânceni, neveste lăsate în gaj, soboli turbaţi, fecioare în pânzeturi străvezii, şerbeturi răcoroase, lapţi de morun frecaţi cu untdelemn, prieteni vânduţi pe locuri de casă, domnitori decapitaţi, sfârtecaţi sau demenţi, popor răvăşit şi chefliu, geambaşi, boieri rânjiţi, traşi în ţeapă, logodnice pierdute la cărţi, cruci făcute pe nemâncate, beţii încheiate pe marginea uliţelor…

Cu mult înainte ca Bucureştiul să fi ajuns sat de poştă, cu mult înainte ca vatra să i se nască în câmpia mea, ba chiar cu mult înainte ca eu să înţeleg că veţi ridica ceva peste mine chiar în acest loc – de mult de tot, aşadar, pe aci era doar un ochi în stejărişul Codrilor Vlăsiei – ia, doar un luminiş uriaş, umed, doldora de ţânţari, unde poposeau călătorii osteniţi. Pe atunci încă mă bucuram de zborul gâştelor sălbatice, de şfichiuitul şerpilor de apă prin brusturet şi de turmele de mistreţi care râmau încoace şi încolo.

 

Pe la 495 – 496, aici a făcut popas de-o noapte şi Dionisie cel Mic, în lungul său drum către Roma, unde fusese chemat de Papa Ghelasie, cu rostul de a pune naibii, odată, ordine în scrierile canonice. Încă de pe atunci, Dionisie, zis şi Exiguul, se gândea să modifice numărătoarea anilor – anii număraţi de la Diocleţian încoace îi păreau meschini şi prea amintitori de prigoana prin care trecuseră creştinii, aşa încât un calendar cu totul şi cu totul nou, care să înceapă de la însăşi Naşterea Domnului vostru Isus Hristos (ar putea să fie şi Domnul meu, dacă aş pofti), nu putea să fie decât o lucrare plăcută, pragmatică, precum şi dovada unei prea-cinstite politically correctness, că aşa-i spuneţi acum, faţă de adevărata credinţă.

Amin!

Cassiodor, tovarăşul bun al lui Dionisie de la Vivarium, mănăstirea romană unde cei doi au înălţat odă Domnului prin neprihănirea şi munca lor asiduă (ei propovăduiau un downshifting avant la lettre, că vă ştiu bine vorbele), Cassiodor, prin urmare, pomenea că Dionisie avusese un vis ciudat în timp ce petrecuse acea noapte de odihnă în satul de haltă din miezul Codrilor Vlăsiei. În vis i se arătase însuşi Domnul Isus, care îl îndemnase să profite de porunca lui Ghelasie (cea de ordonare a scrierilor canonice) astfel încât, cu aceeaşi ocazie, să spulbere odată pentru totdeauna ereziile ce bântuiau fostele provincii imperiale de la Răsărit. Fiul Domnului îl asigurase pe Dionisie, nici mai mult, nici mai puţin, că râvna îi va fi răsplătită indiferent de calea aleasă de călugăr – porunca era, neîndoielnic, de esenţă divină, aşa că totul îi era permis.

„À la guerre, comme à la guerre…”

Fireşte, promisiunea ex machina nu suna aşa – dar aceasta era ideea de căpetenie a mesajului Christic primit de Dionisie în „tărâmurile Transalutane, ceţoase şi neguroase, în care lupii se reped prin târguri ziua în amiaza mare”, după cum vă povesteşte acelaşi Cassiodor.

Atât acest mesaj, cât şi felul în care Dionisie a găsit de cuviinţă să-l ducă la împlinire, fac parte din povestirea aceasta – iată că o citesc şi eu odată cu voi. Spre deosebire de voi, însă, cititori simpli şi lipsiţi de revelaţie din păcate, spre deosebire de voi, aşadar, eu ştiu prea bine că la momentul potrivit vom vedea cum păţaniile prin care a trecut Dionisie, la care se adaugă visul şi munca sa de după, au ajuns să preschimbe viaţa lui Tudor Canta, direct şi fără drept de apel.

Ştiu. Sunteţi în stare să vă spuneţi unul altuia că visul şi sârguinţa lui Dionisie, adică porunca primită şi purtarea sa ulterioară, sunt două… hm, două noduri informaţionale îndepărtate ce fac parte dintr-o necuprinsă ţesătură dialectică şi mai ştiu că aveţi puterea să desluşiţi fluxuri, da, fluxuri cauzale care să le propage până în zilele noastre.

Pentru mine, însă, timpul curge cu mai multă blândeţe. De aceea, eu vă spun că lucrurile stau astfel numai şi numai pentru că cineva a avut răbdarea de a le scrie.