CĂLĂTORIE LA ANUL 2004 (sau 2003…?!)

CĂLĂTORIE LA ANUL 2004 (sau 2003…?!)          

– nu are sfârşit si cred ca a fost in 2002 –

Nu se pleacă în călătorii marţi sau sâmbăta – am auzit ca poartă ghinion – dar n-am avut ce să facem şi tocmai într-o marţi am plecat. Marţi, pe la două jumate’ după amiaza, pentru ca plecarea să fie şi mai aiurea. Mă rog, superstiţia păleşte din clipa în care simţi mirosul de benzină şi de motor încălzit, plus aroma cafelei scursă în termos. Te apucă un fel de draci când vezi că e înnorat dar asta e: ieşim din Buşteni şi o luăm pe la Pârâul Rece. Drumul, cu adevărat românesc, e de-a dreptul prost – nu l-a mai reparat nimeni de ani de zile deşi, motive de reparaţie ar fi: nişte bengoşi de neocapitalişti construiesc la viloase în zonă, ceva de speriat… Aflu că până şi casele alea sunt construite cam aiurea (cică ar fi puse prea în pantă şi că ar trebui să vedem ce se petrece cu fundaţia lor după nişte ploi mai prelungite) aşa că, şoseaua poate să mai aştepte.

Nu face nimic, că timp avem. Ajungem la Râşnov, pe lângă casele ţiganilor aciuiţi prin zonă şi ne năpustim în Braşov. E o chestie cu traseul ăsta… Noi ar trebui s-o luăm spre Sf. Gheorghe, aşa că era firesc să nu facem ditamai ocolul pe la Râşnov, dar Pigi, şeful de atelaj VW Passat, e îngrozit să conducă prin oraşe. Cică de la o vreme chestia cu şofatul prin urbii a devenit extrem de dificilă, sunt intersecţii, semafoare, căruţe şi cerşetori pe carosabil, alţi şefi de atelaje care conduc precum nebunii, agenţi de circulaţie care au de îndeplinit planuri la amenzi şi câte şi mai câte. Prin urmare, efectuăm acest ocol de douăzeci de km cu scopul exclusiv de a parcurge doar patru-cinci intersecţii prin Braşov.

Şmecheria nu a ţinut pentru că la un moment dat indicatoarele au dispărut cu desăvârşire. Mda… Ne-am trezit în plin oraş, taman în mijlocul intersecţiilor, printre vânzători de ziare, poliţişti şi alte feluri de români. Nu ploua, dar era cenuşiu şi-mi era deja foame, semn că superstiţia cu plecatul în ziua de marţi are suport real.

Dracu’ ştie prin ce mecanism ne-am trezit totuşi pe drumul care duce spre Sf. Gheorghe… În mod cert au ajutat şi Cristoşii şi Dumnezeii cu care Pigi are o relaţie într-atât de deosebită încât nu se sfieşte să-i sâcâie cu tot soiul de prostii – să-l scoată cu VW-ul din Braşov, de exemplu. Acuma, voi nu prea îl ştiţi pe Pigi ăsta ca să ştiţi de ce e în stare. Omul a fost schior de performanţă, are nişte proprietăţi frumuşele şi nu are răbdare deloc. Până şi povestea cu evitatul oraşelor, la care m-a supus tot drumul, este explicată prin faptul că nu suportă să aştepte şi că nu se poate urca cu VW-ul pe celelalte maşini.

Cred că lucrurile stau aşa după cum v-am spus, pentru că îl cunosc destul de bine, fiind căsătorit cu fiică-sa. Ea îl cunoaşte şi mai bine aşa că, atâta timp cât am trecut prin Braşov n-a vorbit prea mult, mulţumindu-se numai să bea cafea, disciplinată, pe bancheta din spate.

Aşadar, ne duceam spre Sf. Gheorghe. Nu trecuseră decât 6 zile de când mai fuseserăm pe acolo, însă al naibii să fiu dacă ţineam minte ceva despre oraşul ăla! Cinstit să fiu, mă aşteptam la stressul prin plăcuţe bilingve şi alte chestii din astea, dar nici măcar plăcuţele nu mi le amintesc. Realitatea e că Pigi era extrem depreocupat să treacă val vârtej prin oraş şi că, în afara unui hotel de prost gust aflat la ieşirea spre Tuşnad, din Sf. Gheorghe nu a mai rămas nimic în amintirea mea. O s-o întreb pe nevastă-mea dacă ea îşi mai aminteşte ceva de ungurii ăia din Sf. Gheorghe sau de plăcuţele lor şi am să mă bucur când o să-mi spună că A. Năstase e un cretin, semn că aşa trebuie să evolueze relaţiile de familie.   

Bon! Urmează racordul spre lacul Sf. Ana. Drum frumos, serpentine serioase, pădure de foioase, dar asfalt prost. Ajungem sus şi dăm să trecem de pauperul complex de cabane de lemn când, suntem opriţi de un ins îmbrăcat în ţoale de camuflaj.

"30.000 biletul! Nu faceţi focul, nu faceţi gunoaie! Spălaţi-vă pe mâini în apa lacului şi Sf. Ana o să ve spele de toate păcatele!"

Plătim şi, în schimb, primim o fotografie cu o aşa-zisă plantă carnivoră care ar trăi prin zonă. Tipul în ţoale de camuflaj se bucură c�� a mai fraierit nişte proşti de români. Oh, uite că nici măcar furtul şi escrocheria n-au rămas privilegiul nostru exclusiv, pentru că de cei 30.000 nu ne-am ales cu nimic altceva decât o plimbare prin natura virgină, care nu ştiu în ce fel putea să beneficieze de banii noştri.

Lacul e frumos. Din cauza documentarelor TV, îţi vine să-l compari cu cine ştie ce lac îndepărtat, ascuns într-un crater înverzit, acoperit de păduri dese în care alternează foioasele şi brazii. Vântul nu bate mai deloc, apa e limpede şi rece şi, chiar dacă n-am încredere în virtuţile păcatofobe ale Sf. Ana, nu pierd ocazia să mă spăl pe mâini. De fapt, o facem cu toţii, cu un aer complice, aşa, pe şestache şi la mişto. O chestie care ne cam pune pe gânduri e curăţenia. Mda… Locul e plin de coşuri de gunoi şi, oricât de mult ne concentrăm, nu vedem nici măcar un muc de ţigară pe jos. Altminteri, se vede că e loc de petrecere, cu vatră de făcut focul, cu poieniţe în care se stă la iarbă verde, etc. Ne tot uităm după resturile de picnic obligatorii, însă pas să găseşti ceva. E pur şi simplu lună! Mă rog, scrie în vreo două limbi că nu trebuie să facem murdar, în maghiară şi română plus, pentru călătorii moderni şi emancipaţi, există şi un set de tăbliţe pictate, cu dungă oblică pe ele, din care rezultă că în zonă nu ai voie decât să faci poze de capul tău, totul fiind reglementat nemţeşte, în rest. Chestia e plăcută la prima vedere, mai ales când descinzi din sud.

Am citit recent că după cutremurul din Bucureşti din 1802, clopotul din Turnul Colţei s-a prăvălit în curtea apropiată, cam prin faţa Spitalului Colţea de astăzi. Clopotul a zăcut acolo 42 de ani, până în 1843, până ce a fost urcat înapoi la locul lui – prin urmare, spiritul germano-hunic ordonator, de la Sf. Ana, nu mă deranjează. Încă.

Auzim zgomotul unei maşini. Apar tot nişte sudişti de-ai noştri, de la Văleni, care, pentru început, îşi pun problema de a trece cu maşina pe lângă bariera ce blochează accesul la lac, chestie interzisă şi de vreo trei tăbliţe despre care v-am spus că sunt extrem de inteligibile. Sudiştii ăştia însă vor să încerce locul, aşa că tot fac manevre prin parcare, doar-doar ar ajunge cu maşina pe malul lacului deşi nu au voie s-o facă.

Fără succes. Pe drum e o barieră din fier masiv, fixată cu lanţuri teribil de grele, semn că autorităţile locale ştiu cu cine au de a face.

"Iştenem piştenem!" strigă la noi tovarăşii de areal geografic, după care simt imediat nevoia să anunţe că sunt din Văleni.

"Care eşti din Văleni?"

Întrebarea abruptă a lui Pigi îi ia pe nepregătite. Nu suntem decât noi şi ei în toată pustietatea aia şi brusc, cei doi devin respectuoşi: încep să vorbească în şoaptă şi au tendinţa de a merge mai pe marginea drumului, cât mai departe de noi. Până la urmă se aranjează totul, Pigi le spune că a lucrat şi el în zona Ciucaşului şi pe la Cheia şi oamenii se mai liniştesc.

O chestie legată de WC-urile din zonă. În primul rând că dintr-unul a ţâşnit o pasăre şi când spun din WC, vreau să spun că exact din WC! În al doilea rând, WC-ul constă dintr-o tablă oblică, prevăzută cu o gaură amplasată pe la înălţimea şezutului românesc mediu, astfel încât orice ai avea de făcut, faci din picioare. Altminteri e curat.

Ne-am tira din zonă dar Pigi îşi dă seama că s-ar putea să-l cunoască pe cabanier. Deh! Amintiri pre ’89, de când cu întrunirile şi schimburile de experienţă interjudeţene şi alte d’astea… Oh… E momentul să trecem peste curăţenia impecabilă din zonă şi să vedem şi ce e îndărătul ei. Omul cu poza de 30.000 de lei spune că el a fost cabanierul de la Sf. Ana, că a făcut tot posibilul să ia cabana după ’89 dar că, vezi Doamne, i-au pus românii beţe în roate din cauză că e ungur şi că au dat cabana în leasing unui român, eh, chestii d’astea care îţi arată clar că până şi pe maghiari îi loveşte filoxera balcanică pentru că, or fi ei românii hoţi, dar judeţul în care ne aflăm e condus de consilieri maghiari, nu? Prin urmare, dacă maghiarii au dat cabana unui român, defavorizând un ungur de-al lor, cum devine chestia cu oprimarea maghiarului care, ciudat pentru unul de-al lor, are un badge pe care scrie, în dreptul funcţiei, ranger? Cel mai mult, ajungi să te gândeşti la faimoasa treabă cu transnaţionalitatea banilor din plicurile nevăzute de fisc şi cu adevăratul internaţionalism – cel al invidiei…

Cum-necum, privat de cabana princeps, rangerul refulat mai are ceva afaceri prin zonă, în afara vederilor pe care le vinde cu 30.000 în loc de bilete de intrare la lac. Aflăm că iarna,   drumurile fiind acoperite de zăpadă, se aprovizionează cu greu, cărând pâinea şi de-ale gurii în rucsac. Merge cei 17 km care îl despart de Tuşnad pe skiuri şi ne întrebăm: pentru cine face aprovizionarea dacă el nu mai are cabană?

Mă rog, alături e o cabană mai mică despre care rangerul nu suflă o vorbă. De altfel, în ea dispare când plecăm.

Ce ne pasă? O luăm în mare viteză înapoi spre Tuşnad, trecem prin vreo trei Tuşnaduri de fapt, după care ne repezim spre Miercurea Ciuc. Pigi ar avea chef să cumpere un tractoraş cu şenile şi, subit, călătoria capătă un sens. La Miercurea Ciuc, se spune că ai probleme dacă vrei să  discuţi cu localnicii, chestie care mă face să mă apropii destul de circumspect de ei, ca să-i întreb de drum. Se dovedeşte că maghiarii sunt fiinţe vii, înzestrate cu grai articulat, extrem de politicoase, care, ce-i drept, îşi caută câteodată cuvintele în română, dar nu mai des decât, de pildă, unii crainici TV. Aflăm până la urmă cum să ajungem la fabrica de tractoare din vârful oraşului, ceea ce ne obligă să traversăm străduţele înguste, pe care se fac simţite eforturile de întreţinere ale proprietarilor.

Eh, oraşul o fi majoritar unguresc, însă administraţia e preponderent post apocaliptică. Din toată fabrica nu găsim decât o portăreasă grasă şi un mecanic beat mort. Amândoi sunt, aidoma celorlalţi maghiari, extrem de civilizaţi dar insul nu e în stare să se ţină pe picioare şi mă calcă de mai multe ori pe bombeu. Beţivul e un tip voinic şi imprevizibil, doritor de conversaţie,  aşa că n-am ce face şi continui să-i zâmbesc până ce portăreasa îl trimite în coteţul lui, undeva în fundul fabricii. Ascultător, insul dispare iar ea se tot străduieşte să ne informeze pe Pigi şi pe mine ce se mai întâmplă prin fabrică. Îi sună acasă pe tot soiul de directori ca să ne intermedieze un contact dar, fiind vreo şase seara, oamenii sunt prin oraş şi nu pot fi găsiţi. Între două telefoane aflăm că tractoraşe din cele mici cum vrea Pigi să-şi ia, nu se mai fac decât pe comandă. Momentan, fabrica nu mai produce decât componente de tractoare pentru Italia, restul, nu se face decât… „pe comandă”.

"Scuuzee, dar nou-i găăseesc!" încheie portăreasa, nu înainte de a ne da numerele de telefon ale serviciilor de marketing.

Eh, plecăm şi de aici iar Pigi deranjează din nou Cristoşi şi Dumnezei, semnalând problema fabricii care nu mai e în stare să facă tractoare decât la comandă. Uşor-uşor, dispărem din zona industrială, afundându-ne în campestrul maghiar care, până una-alta se manifestă prin nesfârşite cirezi de vaci care mărşăluiesc cu nesimţirea binecunoscută, amestecat cu şeptelul nostru, prin mijlocul şoselei. Pe lângă vitele alea, nişte tipi emit vocabule rare, noi le răspundem din suflet şi iată-ne ajunşi, până la urmă, la Izvorul Mureşului, veche staţiune utecistă, din care au rămas un hotel şi o discotecă. Oh, locul arată teribil dpdv al naturii, pomilor, râul, ramul etc…. Undeva în depărtare se vede Ceahlăul care străjuieşte, nu-i aşa, precum un zid de cetate, intrarea în Moldova. Semnalul Connex e bun. Ne înţelegem cu cei de la recepţie – preţurile lor, şi ele, sunt bune. Chiar vizavi de camera unde ajung se află sediul unui post de radio care emite rock + o discotecă cu dame goale pe afişe, având numele de Crazy Night.

Hotelul are ceva din spiritul anilor ’80, varianta UTC. Îmi şi imaginez clipele de neuitat petrecute de activiştii acelor ani care, dimineaţa participau la şedinţele de ideologie pentru ca apoi, seara, să se cufunde cu toţii în nebuniile sexisto-alcoolice care făceau faima acestor tabere. Nu ştiu dacă aici este locul în care s-a consumat o teribilă poveste între un poet cunoscut, reprezentant al optzeciştilor, şi o faimoasă crainică TV de ştiri, care pe vremea aceea era pionieră. Întâmplarea a avut loc prin ’89 pare-mi-se, iar poetul exercita în tabără funcţia de instructor. Noaptea, viitoarea crainică a eşuat prin camera scriitorului şi norocosul a avut astfel prilejul să admire sânii domnişoarei şi numai atât! Se punea problema că respectiva persoană era minoră, în plus, chiar şi un activist UTC trebuia să se mai reţină. Din relatările poetului reiese însă că viitoarea captatoare de audienţă a fost extrem de relaxată în a-şi lăsa nurii admiraţi şi, eh, mă rog…

Am să dau şi numele hotelului fără să-mi fie teamă că cei doi, eventual citind textul, vor recunoaşte prea multe, având în vedere că respectiva locantă se numeşte Ezustfenyo şi atât. Acum, n-am nimic împotrivă ca maghiarii să folosească plăcuţe bilingve pe unde au ei chef, dar mi se părea mai normal ca numele cu pricina să aibă măcar o traducere în engleză, adică The Silver Christmas Tree, dacă nu au avut chef să treacă şi transcrierea în română… Le-o fi fost silă şi lor de nume? Să fie kitsch-ul transnaţional?

Ziua următoare începe cu drumul teribil spre Moldova de Nord. Pentru început ajungem la Lacul Roşu – pe care niciodată, dar niciodată când am trecut pe lângă el nu l-am văzut a fi roşu. Acum, cel puţin, arată ca naiba: e mâlos, e ascuns privirilor de o lizieră netunsă, crescută haotic, ce nu te lasă să vezi decât un semn de interdicţie de circulaţie, amplasat chiar în… mijlocul lacului. În rest, hoteluri şi pensiuni cu inscripţii bilingve, extrem de curate, aliniate, ţinute impecabil. Continuăm prin Cheile Bicazului, printr-un şantier nemaipomenit, ritmat de prezenţa tradiţională a vânzătorilor de suveniruri care, într-un talmeş-balmeş de nedescris ne semnalează apropierea de teritoriile locuite majoritar de români.

Mda. Treaba devine şi mai acută din clipa în care ajungem în satele situate de cealaltă parte a Cheilor: bogate, cu case zdravene, parcă nu mai respectă ordinea şi curăţenia farmaceutică din satele ungureşti.

Se construieşte în draci şi pe aici! De fapt, nu a fost sat prin care să trecem (excepţie face zona Sălajului) şi în care să nu se ridice cel puţin câteva case. De lemn, din piatră, urâte sau de bun gust, tradiţionale sau cu volumetrii Bauhaus, peste tot se construieşte frenetic. Nostalgicii comunişti plâng după epoca în care ei au construit blocuri, fabrici şi uzine, etc. iar eu nu înţeleg cum de nu bagă de seamă această furie a ridicării de case şi vile. Poate că ar fi interesant de făcut o statistică a numărului de locuinţe ridicate prin sate în ultimii ani deşi, am impresia că o grămadă n-o să fie de acord să intre la numărătoare din motive bine cunoscute.

Pe de altă parte, n-ai cum să nu remarci şi stiva de clădiri vechi abandonate ba chiar furate cu totul, "stivă" răspândită peste tot, reprezentată de combinate agricole, făbrici şi alte alea prin care bate vântul. Pentru o mai bun�� catagrafiere a situaţiei, propun o parcurgere ultrarapidă a ţării, în ceva cu mult mai rapid decât VW-ul lui Pigi, chestie care ar permite doar o înregistrare fugară a elementelor înconjurătoare. Îmi imaginez acest exerciţiu cu atât mai interesant cu cât el ar dilua amănuntele până la dispariţie, permiţând doar stocarea datelor generale… Acum, nu că aş avea ceva cu epoca pre ’89, fir-ar ai dracului de nenorociţi, dar o excursie ca cea pe care v-o descriu ar fi bună măcar ca să se vadă că zonele necooperativizate arată cu mult mai bine decât cele care au beneficiat de colectivizare, iar dacă în necooperativizatele cu pricina au trăit români ardeleni, maghiari, sau nemţi (ordinea este direct proporţională cu gradul de ordine în cadrul aşezărilor), zonele arată de la frumos în sus.

Mai sunt câteva elemente care respectă aceeaşi curbă ascendentă: modul de exprimare pe stradă, cu mult mai liniştit şi serios cu cât urci pe scara amintită; gradul de ocupare al populaţiei, satele fiind cu atât mai goale la ora prânzului cu cât te afli mai sus pe graficul cu pricina. Pe de altă parte, vezi mult mai puţini beţivi căzuţi în drum, mai multe flori în curte, mai multe şanţuri de drenaj, mai multe termopane ASORTATE, pfuuh, şi câte şi mai câte, tot respectând scala amintită.

Elementul comun însă, orice am face, este brambureala din curte. De fapt, nu i-aş spune chiar brambureală dar nu găsesc alt cuvânt pentru faptul că atât omul cât şi vita privesc la aceeaşi curte interioară, cu atât mai neaerisită cu cât eşti mai neamţ. OK, let’s have some privacy, dar buncărele saşilor te fac să te întrebi dacă naţia lor nu a inventat deodorantul doar pentru că ei, urmaşii saşilor, nu făceau altceva decât să împartă acelaşi lebensraum cu vitele şi porcii. Groaza de apropierea bălegarului, chiar într-o curte spălată obsesiv, până la sublimarea aromelor pure, nu se uită uşor, iar cum de la bălegarul din curte ţi-e uşor să te gândeşti la ciumă, n-ai cum să eviţi următoarea reflexie: în ciuda sloganurilor cu berea care face şi drege, nemţii sunt teribil de reproductivi. Pe ei i-a injumătăţit ciuma de nenumărate ori pe când noi, care am trăit în aer liber, n-am avut problema asta, dar, cu toate acestea suntem mai puţini decât ei, deşi suntem spiţă de ciobani virili, amestecată cu neam de latin lovers romani…

Ştii, când începi cu chestii din astea ajungi la Spengler şi la alţii ca el… Ce deosebeşte popoarele? Există instincte vitale naţionale? Care e rolul catolicismului în toată ciorba asta din moment ce până şi portughezii sunt catolici? Are băutura vreun amestec cu decăderea popoarelor şi dacă da, cum de-au rezistat scoţienii stressului prin whisky în timp ce pogoane întregi de ruşi zac îngropaţi sub vedrele de vodkă? Şi atunci, de ce au negri doar case de pământ şi atât de puţine haine, ei neavând legătură nici măcar cu vinul, darămite cu distilatele?  Şi de ce ruşii au zburat în cosmos iar scoţienii nu? Şi care e diferenţa dintre whisky şi bourbon?

Am auzit sau am citit despre o teorie cu inversa proporţionalitate dintre resurse şi inteligenţă dar atunci, cum de-au rămas românii, totuşi, deştepţi (aş vrea să văd cu ce argumente mă poate combate cel ce mă va acuza de naţionalism pentru această afirmaţie) deşi au trăit într-o zonă bogată în resurse de tot felul? Pe de altă parte, fiind ei, românii, deştepţi, cum de au ajuns să trăiască în halul ăsta şi să ştiţi că n-o să mă mulţumească argumentele cu popoarele migratoare şi răscrucea imperiilor pentru că sunt în stare să vă servesc condiţii similare câte vreţi şi pentru contrapartidă, adică pentru vestici, ca să nu mai vorbim de esticii ajunşi net mai departe deşi sunt ortodocşi, vezi sârbii…

Eh, cu sârbii ăştia noi am construit un baraj pe Dunăre, care baraj pe Dunăre seamănă cu barajul Bicaz, numai că la Bicaz se mănâncă mult mai bine! Treaba e că, odată ajunşi în Moldova, deşi scopul nostru declarat era să mergem la mănăstiri, deodată ne-am trezit că ne plouă în gură la gândul sarmalelor şi al plăcintelor. Chestia asta ne-a făcut să fim cam ezitanţi în a admira lacul care, ciudat, se cheamă Izvorul Muntelui. E importantă priveliştea – se vede nenorocitul ăla de Ceahlău dincolo de lac, printre nişte nori scăzuţi de toamnă, străvezii precum nişte morţi din neamul văzduhului – dar şi mai tari sunt pancartele care anunţă păstrăvării, pensiuni şi restaurante din care, cred, se ridică ceva mirosuri de peşte prăjit amestecate cu aromele mămăligii fierbinţi.

Ăsta-i nivelul! Dorinţa de a mânca precum bezmeticii şi invidia că pe nenorociţii ăştia de moldoveni de pe malul lacului nu-i mai satură Domnul de case! Pe lângă cele gata bengoase pe care le au, mai construiesc ei altele cu lemne din pădurile care le cad în cap de jur împrejur.

La Poiana Largului dăm, în sfârşit, de restaurantul mult visat. E plasat cu inteligenţă, la răscrucea a patru drumuri: cel ce urcă dinspre Bicaz, cel ce duce spre Borsec, cel ce vine de la Durău, şi cel ce coboară spre mănăstiri… E cam frig înăuntru însă, se simte miros de păstrăv! Ca să ne mai crească pofta de mâncare, ne facem că n-avem treabă cu masa de prânz şi dăm o raită pe la ruşi, adică pe la moldovenii care vând de toate chiar lângă restaurant. Nu mi-aş lua nimic de la ei, dar Pigi ocheşte un televizor alb-negru, mic, şi nu ştie nici el de ce, l-ar cumpăra, deşi mai are câteva TV-uri pe acasă. Cred că i s-a părut prea bun preţul ca să-l lase, semn că, treptat, consumerismul îşi face loc pe plaiurile noastre.

Până la urmă însă, foamea a fost mai puternică decât instinctul de cumpărare şi am intrat în restaurant. Ah! Nenorociţii nu au sarmale! Au în schimb ciorbă de burtă (m-am decis să mănânc zilnic câte o ciorbă de burtă, ca să identific diferenţele regionale) şi păstrăv. Pigi o cam ia la mişto pe chelneriţă dar tipa, deşi e doar o puştoaică micuţă, se ţine tare.

"Nu mai faşiem sarmale că nu se vând şi s-o săturat personalul să tot mănânşe la iele…"

"Păi cum… nu le lăsaţi de pe o zi pe alta?"

"Oh, domnule… Om fi noi din vârful muntelui, da cum să faşiem aşa şieva?"

Şmechera îl tot călca pe Pigi pe picior, chestie care a şi făcut-o să spună la un moment dat:

"Am o treabă cu d-voastră di vă tot calc pi pişior!"

Eh, despre ciroba de burtă. Cum o fac ei acolo. O spală mai puţin, motiv pentru care are mai multă aromă de… animal, e plină cu submarine şi muchii, are smântână grup în ea; una peste alta e o chestie groasă, dreasă cu ardei gras şi gogoşari acri, doar cât să-i dea culoare. Are şi nişte usturoi rătăcit prin ea – merită un 8 plus.

Păstrăvul, în schimb, e o nenorocire de 10 minus, minusul venind de la faptul că e păstrăv d’ăla împorcit, de crescătorie. E prezentat excelent: prăjit cu răspundere, înoată în puţină grăsime de-a lui, d-aia apoasă, e înecat în usturoi şi lămâie iar mămăliga, oh, mămăligaaaa…

E moale, aromată, aburindă şi nu curge! Peştele se topeşte în gură, mămăliga îl îmbracă la fix, stingând iuţeala usturoiului şi ne apucă dracii mâncând. Ca să ne dea peste nas, puştoaica vine cu un aspirator de maşină şi ne curăţă firimiturile iar la sfârşit, lovitură de graţie: apare cu un bol de apă cu flori presărate prin ea, de parcă l-ar fi auzit pe Pigi care amintea de faza faimoasă cu unii care băuseră apa de mâini pe la nu-ş’ ce restaurant.

Râgâind isteric, părăsim locaţia. Până şi Pigi, care are alergie la popi şi biserici e mai liniştit acum, când trebuie să dea piept cu vizita mănăstirilor.

De la bun început vreau să spun că locul la care m-am simţit cel mai bine vizitând mănăstirile din nordul Moldovei a fost bojdeuca lui Ion Creangă! Păi, să vă explic… În absenţa unui ghid serios al mănăstirilor – mă refer la un ghid pe bune, cu kilometri, locuri de cazare, preţuri, variante de circuit, oferte, adică o chestie practică la care nici un imbecil n-ar avea pretenţia că ar putea izvodi din partea Bisericii Ortodocse Române – ajungem, pentru început, la Secu.

Numele poartă ghinion sau e o simplă coincidenţă? Aţi auzit de zvonurile care circulă în legătură cu mănăstirea care, printre puţinele, şi-a conservat tezaurul după îmbrăţişarea rusească, ajungând astfel ca dintr-un lăcaş sărac să devină unul dintre cele mai bogate din ţară. Ce vreau să spun este că ruşii le-au lăsat tot tezaurul, iar o altă legendă povesteşte despre un locotenent sau colonel sovietic care, dând ochi cu nu-ş’ ce icoană la Secu, a fost cuprins de remuşcări, s-a reîntors la Domnul (pe blat, ca orice comunist sensibil şi responsabil) şi a lăsat odoarele la locul lor. Ce s-a mai întâmplat după aceea e tot legendă şi n-am să intru în amănunte, că trebuie şi cititorul să se documenteze dacă există cumva vreo legătură între toponimice şi soartă.

E frumos la Secu! Dacă ar fi să ma iau după gura lumii, mai-mai că-mi vine să înţeleg de ce mănăstirea asta putea fi folosită pe post de sanatoriu de nevroze pentru ofiţerii stressaţi din serviciile de informaţii. Acum, despre frumosul cu pricina… Se datorează arhitecturii? Se datorează cadrului natural? Poate că rezultă doar din punerea în acord a lucrului făcut de om cu ce i-a oferit natura de jur împrejur… Dar dacă e rezultatul convenţiilor care ne fac să imităm ceea ce alţii ne spun?

Mi-am pus problemele astea la Secu pentru că, transplantată de acolo şi pusă pe o planşă tehnică, să spunem, ansamblul nu e impresionant. Nu ar ieşi cu nimic în evidenţă; probabil că sunt alte zeci ca el… Vreau să spun că am cunoştiinţă de alte monumente arhitecturale care, chiar şi în plan, te fac să înlemneşti, dar în ce mă priveşte, sunt un individ răsfăţat şi, prin urmare, înzestrat cu un orizont de aşteptare exagerat şi nerealist, motiv pentru care mereu fac fiţe.

La Secu m-am abţinut, pentru că nu eram singur. Uitându-mă şi la ceilalţi, am remarcat că şi ei erau relativ nedumeriţi – ce naiba căutam acolo? Locul era frumos, indiscutabil, dar nu semăna cu acel frumos extatic care reiese din discursurile profesioniste sau amatoriceşti despre mănăstirile din Moldova.

Suntem nişte inculţi! – mi-am spus şi, fericit că am găsit explicaţia pentru lipsa de rezonanţă la esteticul ortodocs, am pornit spre Neamţ.

Neamţ… E nume de judeţ, nu numai de mănăstire! Se mai regăseşte şi în numele unor oraşe şi, din cele aflate dintr-un pliant sau pancartă, nu mai ţin bine minte, se datorează, cum altfel, unor nemţi aciuiţi prin zonă. Un gând neplăcut mă cutremură… Oare singurele ziduri de apărare serioase din Moldova, cele de la Suceava, or avea vreo legătură cu locurile în care se aflau atâţia nemţi? Gândul nu trebuie să ne şocheze: în definitiv, cea mai înaltă clădire din Bucureşti vreme de mai bine de 150 de ani a fost Turnul Colţei, ridicat de militarii suedezi goniţi în Muntenia după înfrângerea lui Carol XII la Poltava. Vreau să spun că la clădiri, am fost cam slabi, chestie pe care Eminescu, în mod bizar, o laudă, spunând într-un articol politic de-al său că lipsa oraşelor ne-a fost benefică, permiţându-ne să fugim din faţa năvălitorilor fără să ne facem prea multe probleme cu proprietăţile lăsate de izbelişte.

Eh, asta e, au ei românii nevoie mereu de altcineva care să le rezolve problemele. Teritoriul ni l-au întregit nişte nemţi, economia ne e scoasă din rahat (oare?) de o bancă internaţională sau de un fond la fel de internaţional, generaţia mea a ascultat rock anglo-saxon, generaţia tatălui meu a făcut şcoala la Moscova, generaţia străbunicului meu a urmat cursuri la Paris, cumpărăm mălai unguresc, Crăciunul ni-l facem cu curcani americani umflaţi a la Schwarzenegger, iar nevastă-mea se dă în vânt după un amestec de sos mexican şi curry. Personal, îmi plac automobilele britanice.

Prin urmare, mănăstirea Neamţ… Nu mai are mult şi se transformă într-o aglomerare urbană. Clădiri şi paraclădiri, termopane, şantier, asfalt, aglomeraţie, un grup de elevi la un seminar din Basarabia, case – aşa arată complexul din jurul mănăstirii şi zău dacă vreau să ştiu cum va arăta locul ăsta peste 10 ani. Sadoveanu avea aici o casă pe vremea când împrejurimile erau omeneşti, naturale, cum vreţi să-i spuneţi. Casa e acum muzeu dar nu e un simplu muzeu: aparţine mitropoliei nu ştiu care, chestie care mă scoate din sărite. Adică, bun! Sadoveanu a fost mason, se zice, şi a mai scris şi Mitrea Cocor, dar era ăsta un motiv să-i ia ăştia casa, şi să-şi pună ei afişele de mari proprietari peste ea? Da’ Sadoveanu n-o avea şi el moştenitori? BOR construieşte biserici peste biserici şi ia casa lui Sadoveanu, dar drumurile din jurul mănăstirii sunt cele mai pline de gropi şi gata să se dezagrege pe care le-am văzut de la Bucureşti până aici…

Şi încă ceva: la Neamţ a început o chestie ciudată, care a ţinut în aproape toate mănăstirile: banii percepuţi la intrare. Ideea e că din clipa în care ai păşit în incinta mănăstirii, trebuie să iei bi-let! Nu contează că, eventual, ai venit să te rogi, eşti obligat să cumperi bilet! Poate că ai o problemă şi doreşti să te reculegi – nu face nimic: trebuie să cumperi bi-let! Problema e că, dacă ai luat bilet, înseamnă că locul respectiv este muzeu, prin urmare ar trebui să beneficiezi măcar de nişte explicaţii scrise, dacă nu şi de un ghid.

Nu există însă nici explicaţii scrise şi nici ghid, iar în rarele locuri în care există, totuşi, explicaţii scrise, acestea fac referire mai ales la autorităţile eclesiastice care au sprijinit aşezământul. Cinste lor! Dar pe lângă acest set de indivizi de care n-a auzit nimeni, era bine dacă respectivul aşezământ se integra cumva în ceea ce publicul plătitor e în stare să recunoască. Mănăstirile din Moldova au avut norocul sau ghinionul, cum vreţi s-o luaţi, să fie incluse în istoria locală, să fie vizitate de personalităţi ale căror nume le ştie până şi un prăpădit ca mine – astfel de lucruri m-ar fi interesat infinit mai mult să le aflu decât să citesc pe banii mei (na, că m-aţi adus în stare s-o spun!) despre egumenul cutare care a sfinţit cu apă minerală turla de nord-vest în anul ics!

Sau, şi mai bine, să facă bine şi să angajeze ghizi, dacă sfinţiile lor nu se pot coborî în cotidian ca să-şi "povestească" mănăstirea… Sau, dacă vor banii călătorilor, să scrie clar: puneţi bani pentru biserică, nu să ni-i scoată din buzunar prin adoptarea unui regim de muzeu local pe care, oricum, nu-l respectă. Ce vreau eu să spun e că n-am mai întâlnit călugări locuind prin muzee şi, pe cuvânt, am fost un om norocos şi am călătorit tare mult! Nici călugări locuind în muzee şi nici mănăstiri catolice care să-ţi ia banii la intrare n-am văzut!

Mai mult decât atât, te aştepţi ca de acei bani, dacă tot nu există ghizi şi pliante, să se efectueze niscaiva lucrări de restaurare… (Apropo, s-au dat vreodată fonduri UNESCO pentru aşa ceva?). Întrebând chestia asta la Moldoviţa, una dintre maici ne-a cam luat la mişto. Ar fi interesant de aflat însă dacă vreuna dintre maicile sau călugării din acele mănăstiri au habar ce picturi s-au pierdut de pe pereţii exteriori ai bisericilor. În profundul lor refugiu în ale Domnului, le-a dat vreodată prin cap să inventarieze picturile pe care soarele, vântul şi ploaia le-au şters de-a lungul anilor? Este vreun stareţ capabil să furnizeze restauratorilor măcar nişte schiţe ale picturilor pierdute?

Acum vreo câţiva ani, în Italia, un cutremur a doborât o boltă pictată de Giotto în secolul XIII. Bolta s-a spart în mii de bucăţi, majoritatea pieselor având diametrul mediu de aproximativ 2 (doi) cm. Recent, bolta reconstituită a fost reamplasată la locul ei, cu pictura originală restaurată. Comentariile reportajului îi arătau pe călugări la lucru alături de restauratori, culegând fragmentele pictate din restul molozului, curăţându-le şi reasamblându-le… Am văzut şi noi nişte maici la lucru la Agapia: se grăbeau să ducă nişte cartofi în pivniţă.

Singurul loc în care am crezut că e o relativă stare de normalitate a fost la Putna. Acolo nu plăteai la intrarea în mănăstire, chestie subliniată şi de călugărul care păzea, dar efectiv păzea, intrarea în muzeul mănăstirii. De ce insist asupra acestui nenorocit de păzea? Pentru că acel călugăr se comporta precum un plotoner din anii ’60 în exerciţiul funcţiunii. Vorbea răstit şi te privea ca pe un potenţial infractor, venit în muzeul lui ca gândul de a-l devaliza. La Voroneţ, la fel: maicile umblau ca nişte hultani după turişti (aici era tare mişto pentru că preţurile erau afişate în Euro), încercând să-i surprindă dacă filmează sau fotografiază fără să fi plătit respectivele taxe la intrare, pe lângă bilet.

Pe cuvântul meu că am fost la Chartres! Zău că am fost la Notre Dame şi la Saint Sauveur, la Bruges! Am văzut tablouri şi sculpturi, ăămm, măreţe, pe acolo, dar nici unui preot nu-i dăduse prin cap să pună bilet la intrarea în biserică! Şi, în plus, bisericile nenorociţilor de papistaşi erau şi restaurate, la zi, ca nu care cumva să se piardă ceva din lucrarea celor vechi!

În ce mă priveşte, cred că m-ar apuca toţi dracii să se şteargă cumva şi ce-a mai rămas, de pe Voroneţ, de pildă. E acolo, pe peretele dinspre apus, compoziţia aia teribilă, tăiată în două, pieziş, de flăcările iadului ce urcă spre tronul ceresc, împărţind pictura în două jumătăţi inegale. Eu mi-s’ cam prost de fel, da’ fresca aia tare mult mi-a mai plăcut şi, mă întreb cu creierul meu cel relaxat: ce-o fi vrut să zică pictorul cu focurile alea ale Satanei ce lingeau jilţul Domnului? Nu cumva se referea la atotprezenţa răului, printre călugări şi maici inclusiv?

Pe de altă parte, nu sunt nici papistaş. Sunt botezat ortodox şi, deşi alte religii mi se par mai atrăgătoare, n-aş putea să renunţ la ortodoxie pentru că mi s-ar părea un gest dezonorant. Dar, sunt impulsiv! Ca atare, ei, papistaşii, de ce să-şi păstreze vechiturile şi noi nu? De ce mama mă-sii avem minţile într-atât de… înămolite?

Oh, când am plecat de la Neamţ, încă nu mă înfuriasem în halul ăsta. Eram doar puţin nervos şi, noroc că până să ajungem la Agapia am dat pe la bojdeuca lui Creangă. Aici era un muzeu pe bune şi, slavă Domnului că i-au păstrat casa! Mică şi pricăjită, cu pământ pe jos, corespundea orizontului de aşteptare, parcă aşa se spune. La Agapia, le-am văzut pe maici deşertând cartofii, după cum v-am spus. Făceau chestia asta cu spirit de răspundere, chiar la capătul ghetto-ului compus din case desperecheate în care locuiau. Uşi strâmbe, vopsite în te miri ce culori, preşuri deşucheate puse la uscat, bălării în curtea interioară – asta a fost Agapia în 2.10.2002, că poate o arăta mai bine în alte zile… Cel mai frumos lucru acolo au fost dulceţurile de nuci pe care le-am cumpărat şi din care mai mănânc şi astăzi, dar nici pe alea nu le vindeau maicile, ceea ce este un mare noroc pentru că mi-ar fi dat şi mai multă apă la moară.

Ră-dă-uţi! Acolo am dormit în cel mai marfă pod de casă pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Cred că pe la Rădăuţi locuieşte un arhitect tare deştept pentru că, din toate casele care se tot construiesc peste tot, acolo au fost singurele care, deşi în construcţie, reuşeau să îmbine excelent tradiţionalul cu contemporanul. Le vedeţi pe dreapta cum ieşi din Rădăuţi spre Marginea.

La Putna să vă duceţi, deşi v-am spus că o să daţi peste călugări jandarmi. Tipii însă, pe de altă parte, sunt rafinaţi: păstrează o bucată din frasinul în care s-a înfipt săgeata lui Ştefan când cu alegerea locului de mănăstire. Ştefan ăsta, sau avea un arc trăznet, sau Ion Neculce a fost un mincinos: crucea de unde a tras domnitorul se află la vreo trei sute de metri de altarul bisericii. Cum-necum, în muzeu se păstrează o rondelă din copacul care a încasat săgeata domnitorului, iar vederea ei m-a mai liniştit.

La Suceviţa toată lumea a fost civilizată, maicile inclusiv, dar pe ele n-o să le uit niciodată pentru că acum 6 ani, când am mai trecut pe acolo, s-au găsit să pună aspiratorul în biserică chiar în timp ce un grup de turişti admirau fresca interioară.

Până la urmă, am fost şi la Moldoviţa iar ultima legătură de anul acesta cu mănăstirile s-a încheiat după cum v-am povestit: o maică ne-a îndemnat să admirăm pensiunile din zonă când am întrebat-o de întreţinerea mănăstirii. Era o maică destul de ciumeacă, dar fiecare popor îşi are, nu-i aşa, preoţii pe care îi merită.

Noroc cu natura! De la Moldoviţa încep marile păduri, munţii acoperiţi de codri nesfârşiţi.        Cromatica de început de octombrie e binecunoscută. E o chestie care îmbolnăveşte pe oricine aşa că doar vă reamintesc să vă duceţi pe acolo la începutul toamnei. Dar chestia cu cromatica trece din momentul în care ajungi la Câmpulung Moldovenesc şi te aşezi la masă.

Ciorba de burtă de aici primeşte un 7. Mult mai curată decât la Poiana Largului, e mai salubră, nu-i aşa, însă şi gustul este mult prea aseptizat. E genul pe care îl mănânci oricând, cinstit, dar care nu te aruncă pe spătar, lingându-te pe bot. Eh, dar ăştia de aici au în schimb, sarmale! Grase, bine strânse, se topesc în gură. Bine acoperite cu mărar, iar varza acoperită de fâşii grase de şuncă. Acrite naiba ştie cu ce, pentru că erau înfăşate în varză nouă, erau nemaipomenite! Ca să fiu cinstit, le-am luat de la gura personalului, care le adusese de acasă pentru uz propriu dar care au cedat când ne-au auzit că n-ai cum să pleci din Bucovina până ce nu mănânci sarmale. Le-am dat nota 10, pentru că sarmale de 10 plus mi-a făcut doar nevastă-mea: pe şindrilă, cu varză acră, cu ceva mai multă carne, fierbându-le 12 ore într-un crătiţoi uriaş, la Vârful Omu. Cât despre mămăligă, ăia de la Poiana Largului au fost mai tari; aici, la Zimbrul, nu le putem da decât un 9, şi ăsta cu îngăduinţă.

Ce codri au fost până aici, dar să vedeţi de la Câmpulung la Borşa! Te îneci de atâta pădure! Dă să cadă peste tine, în şosea, îţi astupă cerul, pare de netrecut – dacă te cobori pe marginea drumului pustiu, arareori parcurs de altă maşină, simţi mirosul greu de verde, de pământ umed amestecat cu trunchi de copac. Râurile sunt, lucru din ce în ce mai rar, curate. Spre mirarea noastră, carosabilul e acceptabil.

Seara ajungem prin Borşa. Mintea mea e un lucru bolnav pentru că îi crede pe toţi cei ce spun că au fost în cutare loc unde a fost excelent. La Borşa nu are cum să fie excelent, cu excepţia muntelui şi a pădurii, dar aceste lucruri n-au voinţă şi nici putere să facă în locul nostru ceea ce ar trebui să facem. La Borşa în staţiune e mizerie, nu ai unde dormi, drumurile sunt desfundate, pare un fel de Vama Veche montan-nordică fără hippioţi, adică e un sat amestecat cu şantier şi cu un telescaun prăpădit. Cred că dacă eram elveţian sau austriac sau chiar ungur, până acum aş fi construit vreo două-trei sute de telescaune prin zonă, pentru că loc, slavă Domnului, este!

Cât despre pensiuni – rar o să mai aveţi ocazia să vedeţi atâta kitsch într-un singur loc… Poate doar pe str. Iancu Nicolae din Bucureşti, în zona rezidenţială, de-ţi vine să crezi că bucureştenii făcuţi recent, ăia faimoşii, au contaminat întraga ţată cu case roşii, cu coloane şi pitici prin curte, etc, etc., etc…

De la Borşa am ajuns, hăt, la Săpânţa. Ori sunt mofturos, ori mi-am pierdut de tot echipamentul înţelegerilor subtile… Cimitirul cu pricina este… cum să spun… ăăă… mai bine tac. Nu ştiu cum să spun, dar e cam prea izolat şi în afara traseelor. Sau, mai corect, i-ar fi stat mai bine într-o zonă mai densă dpdv al obiectivelor turistice, ca să spun aşa, altminteri, cred că ideal e să faci filme documentare despre cimitir şi afli mult mai multe fără să fii obligat să baţi drumul până acolo. Ca să conchid, cred că cimitirul are nevoie de mai multe mizansenă, după cum spun francezii.

Şi cam pe aici, s-a terminat călătoria clară, pentru că în rest, ce să mai povestesc. Masa de la Huedin, cu o ciorbă de burtă de nota 5? Ciorba de la Sebeş, de nota 6, prin asepsia ei majoră? Ce mai tura-vura, a fost tare ploaie şi de văzut n-am mai văzut nimic, ne-am bucurat doar de mersul de colo-colo care, nu ştiu dacă nu cumva nu e de fapt motorul acestor plecări. Şi aşa, uite că vă recomand călduros până şi Săpânţa, pentru că altfel n-aţi avea motiv să călătoriţi atât!