INTRO PARSIFAL – 0.2

 

 

– Cum dracu’ de n-ai auzit de el până acum? Ăsta da, un tip… Se spune că în ’47, pe 30 decembrie, i-ar fi rupt epoleţii celui mai bun prieten al său, ofiţerul de serviciu al Regimentului Regal de Gardă Călare, sub ochii încântaţi ai unui general sovietic. După patruzeci de ani, însă, tovarăşii lui cei mai vechi îl închideau la Rahova pentru că fusese singurul cetăţean al României Socialiste care patronase o afacere privată serioasă sub Ceauşescu: cumpărase şi vânduse sute de mii de barili de petrol saudit dintr-un birou de pe Calea Victoriei.

– Ei… vindea petrol saudit pe Calea Victoriei, i-am bătut eu obrazul interlocutorului meu.

– Vezi că nu ştii cine e Tudor Canta? – mi-a retezat-o acesta.

Din ce în ce mai uimit, am făcut rost de numărul de telefon al lui Canta (ciudat, era un număr de fix dintr-un bloc din cartierul Titan, ceea ce nu prea se asorta cu personajul) şi l-am sunat de mai multe ori, dar nu mi-a răspuns niciodată. Atunci, am rugat pe cineva să-mi intermedieze o întâlnire cu domnia-sa. După trei zile, am fost sunat de o doamnă care s-a prezentat ca fiind nepoata lui Tudor Canta; pe un ton politicos dar ferm, respectiva doamnă mi-a spus aşa:

– Domnul Canta este bolnav. Se chinuie cu o formă bizară de Alzheimer, dacă mă înţelegeţi, şi nu doreşte să primească pe nimeni.

– Regret să aud aşa ceva. Când l-am văzut acum câteva zile, părea foarte sănătos şi de aceea mi-am permis să vă deranjez… Ştiţi, nu-mi place să insist, dar mi-aş dori să vorbesc cu domnia-sa măcar un sfert de oră. N-am să-l obosesc şi o să mă retrag la cel mai mic semn de disconfort.

– Îmi pare rău, sunt obligată să vă refuz. Bunicul meu e foarte orgolios, iar crizele lui survin pe nepusă masă. Nu suportă ideea că cineva, mai ales un necunoscut, ar putea să-l vadă în acea stare… ah… să-i zic deplorabilă?

După care, şi-a luat un la revedere sec şi mi-a închis telefonul.

Chiar dacă n-am avut atunci prilejul să stau faţă în faţă cu Tudor Canta (nici până acum n-am avut acest privilegiu, deşi numai eu ştiu ce eforturi am depus pentru asta), tot întrebând pe unul şi pe altul, am ajuns ca în trei săptămâni să aflu o grămadă de lucruri despre el: ştiam că degustă cafea indoneziană Celebes Toraja, ştiam că îi place ciorba de pui foarte acră, ştiam că fumează ţigări Santos Dumont (doar în ascuns!), ştiam că preferă parfumurile englezeşti (Madurai Water, mai ales), ştiam că se simţea deosebit atunci când avea prilejul să converseze în franceză (avea un accent standard remarcabil, dar îi plăcea să afecteze un accent picard când se simţea à l’aise, printre prieteni), ştiam că se îmbracă în costume de croială britanică, pepite, la care asorta lavaliere, ştiam că aminteşte frecvent de cei trei ani petrecuţi în Gulag ca prizonier de război, ştiam că foloseşte armele de foc doar împotriva oamenilor, în timp ce la vânătoarea de animale mari (urşi sau mistreţi, de pildă) se ducea cu un arc uriaş din frasin, arc pe care şi-l meşterise de unul singur, mă rog, ştiam cum păşeşte, ce sporturi îi plac, cum doarme, ce muzici ascultă (aici, dădea dovadă de o incredibilă nesistematizare) bref, ştiam cam tot. Eram chiar în stare să vorbesc minute în şir despre modul haotic în care se îndrăgostea şi, în context, pot să afirm că yahoo messenger apăruse mult prea târziu pentru Tudor Canta. Nu vreau să spun prin asta că domnul Canta nu se pricepea să utilizeze mess-ul pentru că, după cum se va vedea, s-a folosit de el cu vârf şi îndesat; doresc doar să atrag atenţia că domnia-sa era deja mult prea în vârstă în clipa când a descoperit internetul, astfel încât n-a supt din el tot ceea ce raţiunea, dorinţele şi extravaganţa sa i-ar fi permis să extragă. Ca să înţelegeţi mai clar, mi se pare suficient pentru moment să amintesc că pe când avea 79 de ani, Tudor Canta şi-a asumat un avatar feminin de 30 de ani, că a luat legătura cu inşi despre care ştia cu siguranţă că sunt masculi şi că a angajat cu aceştia discuţii pe teme erotice şi asta, din simplul motiv că se considerase mereu depozitarul unei filozofii ce-şi trăgea seva tocmai de la Dante şi de la ai săi feddeli d’amore, care credeau, după cum bine ştiţi, că dragostea mântuieşte absolut totul, fiind singura cale de atingere a beatitudinii absolute.

Ajuns în acest punct, doresc să atrag atenţia asupra unui lucru, ca să nu dau loc la interpretări: Tudor Canta era un heterosexual convins! Unii spun că, de fapt, ar fi fost de-a dreptul homofob, numai că eu sunt tentat să cred că cei ce spun asta nu ţin cont de impulsivitatea lui Canta, cea care l-a făcut dintotdeauna să decreteze până şi lucruri în care n-a crezut niciodată.

De pildă, pe la începutul anilor ’90, domnul Canta a participat la vernisajul unei expoziţii ţinute de Antrepreneur Quator, sculptorul neo-expresionist de la Florenţa, la galeriile Funciar Undeground din Amsterdam. Pentru cine a auzit de Antrepreneur Quator, n-o să constituie nici un motiv de mirare modul în care acesta îşi făcea promoţia expoziţiei: ca de obicei, sculptorul a lansat în lumea artistică nişte zvonuri neverificabile care se refereau la materialele folosite în realizarea lucrărilor. Antrepreneur Quator pretindea, nici mai mult, nici mai puţin, că îşi manufacturase statuile (numai femei ultraplanturoase, care aduceau cu Venusurile neolitice), pretindea, aşadar, că îşi manufacturase statuile din oasele şi resturile de păr achiziţionate pe bani grei de la un nostalgic al regimului nazist.

Fireşte, informaţia era falsă şi, mai ales, neverificabilă, dar aşa procedase Antrepreneur Quator în toată cariera sa. Ducându-se la vernisaj, Tudor Canta a pătruns în incinta galeriilor traversând un grup compact de activişti de la Amnesty International, care n-au pierdut ocazia să-l întrebe (erau acolo câteva activiste care îl cunoşteau bine de tot) ce credea despre povestea cu oasele şi cu părul recoltate tocmai la Majdanek şi Auschwitz pentru ca acum, în plină fervoare democratică, să facă obiectul unor sculpturi expuse la Amsterdam.

– Dacă lucrurile stau aşa, o să-i spun eu două-trei vorbe lui Quator, mormăise domnul Canta, cu un aer sumbru, după care intrase la vernisaj.

După vreo oră, însă, una dintre activiste îl găsise pe Tudor Canta pe o terasă dosită din spatele unui magazin de diamante, într-un colţ bine ascuns, fumând şi sorbind din cafeaua indoneziană care îi plăcea atât de mult. Pufnind, activista se postase în faţa lui Canta, ţuguind buzele şi privindu-l cum făcea rotocoale de fum, marca Santos Dumont.

– Aşadar, fumaţi… – constatase ea, mai mult scuipând cuvintele. Atunci, nu mă mai miră că îi faceţi lui Quator cinstea de a asista la vernisaj.

– Sunt misogin, sunt antisemit, nu suport homosexualii şi, da, ador să fumez, drăguţo! În plus, mi se pare că dacă voi, fătucile astea de la Amnesty International, aţi fi mai lucrative cu hormonii ovarelor voastre, am trăi într-o lume mai bună… Acum, şterge-o!

Mda. Era impulsiv. Aşa reacţiona omul despre care, pe de altă parte, ştiam cât se poate de sigur că avea mulţi prieteni printre homosexuali şi evrei – pe vreo doi sau trei dintre aceştia din urmă îi scosese din nişte situaţii cu adevărat blestemate, în anii ’50, la Bucureşti, pe vremea când decidenţii politici ai acelor vremuri se hotărâseră să românizeze conducerea de partid şi de stat.

În context, e momentul să spun că întâmplările pe care le trăise Tudor Canta erau într-atât de numeroase şi de ieşite din comun încât, încet-încet, pe măsură ce le descopeream, se conglomerau în ceea ce Miguel de Cervantes ar fi denumit o „povestire exemplară”. Şi, cum să nu fie o povestire exemplară din moment ce Tudor Canta suferea de o ubicuitate remarcabilă, atrăgând în vâltoarea evenimentelor prieteni şi duşmani deopotrivă – prieteni şi duşmani care, luaţi împreună, păreau să alcătuiască un club în care fiecare se cunoştea cu fiecare, un club care aducea, dacă-mi e permis, cu o picătură de rouă ce reflecta întreaga societate, în timp ce Tudor Canta însuşi părea un Zelig sau un Forrest Gump, vârât ca din întâmplare printre toate păţaniile semnificative ale acelor ani.

Cu toate astea, nimic din ce-am aflat despre el în acele săptămâni nu se compara, nici pe departe, cu un aspect bizar al vieţii sale, aspect ce-mi fusese dezvăluit în timpul înmormântării de la Corbii Mari. Anumiţi consăteni de-ai lui Canta, suficient de bătrâni ca să-l fi cunoscut pe când era copil, îşi aminteau de obiceiul lui de a se preumbla prin sat cu o Biblie la subsuoară, proclamând cu emfază că el unul era absolut sigur că avea să mântuiască omenirea. Deşi doar un copil, Canta afirma sus şi tare că era dispus să se sacrifice zilnic, indiferent de preţ, dincolo de autoflagelarea cea mai sălbatică.

Una dintre bocitoare mi-a confirmat că lucrurile stătuseră într-adevăr astfel. Era o femeie cu spirit de advertising, pentru că a parafrazat din Apocalipsă cu mult savoir faire, în timp ce povestea despre personajul nostru:

– Vrednic zicea el că este, căci dorea să fie jungheat zi de zi ca să răscumpere cu sângele lui oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.

După ce-a spus asta, bocitoarea a făcut o adăugire tulburătoare însă – e adăugirea care îmi prilejuieşte acest preambul:

– Să ştii de la mine, conaşule, că Tudor Canta e un mare neghiob! Nu mai e mult până când o să-şi zică aşa: şi dacă i-aş lua viaţa lui cutare? E mult mai lesnicios să omor un om decât să-l înfrâng în luptă dreaptă! Ei bine, află de la mine că atunci când şi-o zice aşa, Tudor Canta o să dea ochi cu corbul lui şi o să-şi reîntâlnească duşmanul de moarte. Şi mai află că nici eu n-o să-l las – o să fac pe dracu-n patru ca să-i arăt cât de scurtă i-a rămas aţa! Aşa va fi, iar tu, mă privi bocitoarea tăios, tu o să vezi asta cu ochii tăi! O să fii printre primii care o să afle…

– Cum poţi să fii aşa de cruntă, leliţă? – se băgase în vorbă o bătrână. De ce să-i faci aşa ceva lu’ dom’ Canta? Că el, dacă a îmblat cu Biblia în mână pe când era copil, e omu’ Domnului şi nu poate fi aşa de rău precum spui… Cel ce-o să spună blestemăţiile astea va fi fost altul, leliţă!

– De câte ori ţi-am zis că domnu’ Canta e din ăla, când de-al Domnului, când de-al Necuratului? În Canta îs doi oameni, nu unul.

– Chiar şi-aşa… Oricât de rău ar fi domnu’ Canta… Cum să-i arăţi că aţa i s-a scurtat de tot? Ce poate fi mai rău decât să-i arăţi asta?

– Ia mai băga-ţi-vă-ţi minţile în cap, nebunelor, le-o reteză un unchiaş, c-o să-şi râdă omu’ ăsta de tot satul pentru că sunteţi voi proaste.

Ca la un semn, babele îşi duseră mâna la gură şi tăcură mâlc.

Mda. Era exact genul de anecdotă cu care puteam să încep povestea lui Tudor Canta. Cu toate astea, am ezitat să mă apuc de treabă, de parcă aş fi dorit cumva să verific dacă proorocirile bocitoarei aveau să se împlinească. După o vreme, am căpătat confirmarea celor spuse de ea din nişte surse într-atât de neaşteptate, încât n-am mai avut ce să fac: de acum, chiar că trebuia să văd dacă ciudatele ei predicţii aveau să se realizeze. Pe de altă parte, acele surse erau atât de răspândite în timp şi spaţiu, încât am ajuns să mă întreb: oare al câtelea sunt eu, cel ce scrie povestea lui Tudor Canta? Oare al câtelea este Tudor Canta, cel ce trăieşte aceste păţanii?

Dar, să nu anticipăm.