INTRO

Acestea sunt cuvintele cu care începe povestea lui Tudor Canta, cel care a avut doi taţi şi care s-a îndrăgostit de propria-i soră – omul care a înţeles prea târziu ce era cu semnul pe care i-l tatuaseră ai lui la subsuoară, la scurt timp după naştere…

Ei bine, vreau să vă spun că deîndată ce m-am apucat să-i aştern povestea pe hârtie, am simţit cum cineva (sau ceva) mă pândeşte, privind la ce scriu, gata să scrie la rându-i că am început să scriu povestea lui Tudor Canta. Să vă reamintesc că sunt mulţi cronicarii care au dorit să relateze istoria lui Tudor Canta? Să vă mai zic că niciunul n-a dus proiectul la bun sfârşit, pentru că absolut toţi au simţit aceeaşi prezenţă nelămurită care trăgea cu ochiul la ei, zi de zi şi noapte de noapte? Nu, nu cred că are rost să insist, pentru că eu unul n-am să mă las păgubaş şi-am să vă împărtăşesc istoria până la sfârşit. N-am cum să n-o fac, iar spre finele povestirii, o să înţelegeţi de ce. Momentan, nu pot decât să vă spun că şi eu am un semn ce mi-a fost tatuat la subsuoară, la scurt timp după naştere.

Am auzit pentru prima oară de Tudor Canta abia în 2003, în 2 decembrie ca să fiu mai exact, pe când mă aflam în satul său de baştină, Corbii Mari. De fapt, sunt absolut sigur că l-am şi cunoscut în acea dimineaţă, numai că nu-mi mai amintesc de momentul cu pricina nici să mă pici cu ceară: eram la o înmormântare şi ştiţi cum decurg lucrurile în asemenea împrejurări – dai mâna cu o sumedenie de oameni pe care n-o să-i mai vezi niciodată şi ajungi să-ţi îmbrăţişezi duşmanii cei mai vicleni. Pe de altă parte, la ora când cel mai probabil că mă aflam faţă în faţă cu Tudor Canta, nici nu ştiam ce hram purta, aşa că n-aveam de ce să mă străduiesc să-l reţin. În fond, aveam să-i aflu povestea abia după înmormântarea propriu-zisă, în timpul praznicului care a început pe la ora două şi jumătate a după-amiezii, întinzându-se până hăt, noaptea târziu.

Istoria domnului Canta era într-atât de neobişnuită, încât m-am mirat că nu auzisem de el până atunci. În consecinţă, am făcut tot posibilul să-l cunosc deîndată, drept pentru care l-am căutat printre mesenii care prăznuiau.

Mda. Constat (pentru a câta oară?) că e din ce în ce mai dificil să dai peste un român în carne şi oase – în oraşe n-ai chef să-i mai cauţi din cauza iureşului diurn şi a internetului care demantelează geografii şi/sau intermediază întâlniri sepulcrale, asta când nu capeţi covingerea că târgoveţii înşişi se ascund, mulţumiţi să socializeze cu celebrităţile din afişele de pe ziduri, sau să schimbe replici in petto cu grafitti-urile deştepte. În ce priveşte un praznic, însă, căci despre asta vorbeam, n-ai cum să dai de aceiaşi români din cauza că se rătăcesc printre elementele de decor ale delirului gastronomic naţional. Practic, l-am căutat pe Tudor Canta printre mormane de pastramă şi munţi de cârnaţi, printre stive de mămăligă aburindă şi oale de ciorbă, printre cufăraşe din lut doldora de sarmale şi sticle de vin, mari, vechi, brumării, printre meseni cu obraji înroşiţi, gata să spună poveşti deşucheate şi cerşetori cu priviri lucitoare, grăbiţi să înfulece cu amândouă mâinile… Ce mai tura-vura – l-am căutat vreo două ore încheiate înainte să aflu că Tudor Canta o ştersese de la masă à l’anglaise, după cum aveam să aflu că-i stătuse mai mereu în obicei.

Tudor Canta spălase putina, aşadar, dar eu fusesem deja prins în laţ: interesul profesional mă condamna să-l caut, aşa că, deîndată ce-am ajuns în Bucureşti, am început să mă interesez de domnia-sa. Aici, altă surpriză: cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei îl ştiau binişor, mare parte din ei se aflau la cel mult două-trei telefoane depărtare de el, iar vreo trei sau patru (dintre cei mai în vârstă, fireşte) întreţinuseră cu el relaţii sistematice în decursul ultimilor 30 – 40 de ani.

– Cum dracu’ de n-ai auzit de el până acum? Ăsta da, un tip… Se spune că în ’47, pe 30 decembrie, i-ar fi rupt epoleţii celui mai bun prieten al său, ofiţerul de serviciu al Regimentului Regal de Gardă Călare, sub ochii încântaţi ai unui general sovietic. După patruzeci de ani, însă, tovarăşii lui cei mai vechi îl închideau la Rahova pentru că fusese singurul cetăţean al României Socialiste care patronase o afacere privată serioasă sub Ceauşescu: cumpărase şi vânduse sute de mii de barili de petrol saudit dintr-un birou de pe Calea Victoriei.

– Ei… vindea petrol printr-o firmă privată, înainte de ’89, i-am bătut eu obrazul interlocutorului meu.

– Vezi că nu ştii cine e Tudor Canta? – mi-a retezat-o acesta.

În timp, aveam să aflu mai multe.